Grădina mea devine tot mai frumoasă, mai fascinantă cu cât ne apropiem de un final

În ultimele trei luni am petrecut mai mult timp în grădină decât în cei cincisprezece ani de când o avem. Acum știu că se va vinde casa. Și grădina mea știe că ne vom despărți în curând și cred că și-a pus în gând să mă ducă în interior înainte de plecare, să-mi intre în suflet. Acum, spre final, dă tot ce are, sau poate eu o privesc cu alți ochi. Nu amintirile. Nu ele îmi dau târcoale, nu de ele m-am îndrăgostit. Grădina mea devine tot mai frumoasă, mai fascinantă cu cât ne apropiem de un final. Când timpul curge și trece, nu intră în porii unui spațiu mărginit: un dreptunghi împrejmuit de-un gard de lemn, la extremități două vii de umbră, cu struguri albi, la mijloc iarbă și soare tot timpul, atunci când nu sunt nori. Timpul nu mai curge, nici nu stă să-l simți ca o pleoapă grea, nedormită, sau ca un extaz, o seducție în fața unei frumuseți noi pe care o descoperi în călătorii, vacanțe, sau pur și simplu mișcându-te. Acesta de acum e un timp care se așează-n grădină ca într-o covată. Prin frământare nu mai rămâne nimic din el. Tot ce rămâne e dreptunghiul magic care înghite și digeră Timpul care a mai rămas. Din această metamorfoză a lui în locul familiar pornește o liniște și o fericire statică, spre deosebire de cea de mișcare, cu care eram obișnuită și de care aveam nevoie. Dar vine și o vreme când ești forțat să înduri ceea ce-ți face rău. Timpul rău, amenințător, atunci când nu e întâmpinat cu disperare, revoltă sau respingere, ci e pus la treabă înspre un țel autentic, se poate transforma nu doar în Timp bun, ci și într-un spațiu aurifer pe care îl străbați cu piciorul sau îl atingi. Nu contează dimensiunea acelui loc. Descopăr acum că misterul e chiar acest paradox: cu cât e mai mic, mai limitat, cu atât poate genera mai multă energie cosmică, pe care nu știu cum altfel s-o numesc decât fericire liniștită sau pur și simplu pace. Până la plecare.