Guvernul Antonescu vrea să trimită peste Prut pălării, cu care să înlocuiască șepcile bolșevice ale basarabenilor

Pentru ceea ce ar fi Istoria la firul ierbii, consemnez din Stenograma Ședinței Consiliului Economic din 22 august 1941, de sub președinția lui Mihai Antonescu, un fragment de discuție despre o măsură privind Basarabia. Ion Marinescu, ministrul Economiei Naționale (ministru între 26 mai 1941-14 august 1942), se referă la o discuție cu generalul Constantin Voiculescu, guvernatorul militar al Basarabiei (1 august 1941- aprilie 1943):

„I. Marinescu: Eu vorbisem cu dl g-ral Voiculescu să-i trimit o serie de comercianți, dar d-sa m-a rugat să nu-i trimit încă, pentru că vrea să se descurce puțin de unele mișcări comuniste și bolșevice, care mai sînt în Basarabia. Atunci ne-am înțeles ca să-i trimit tot ce trebuie prin cooperative; cooperația să-și instaleze agenții în fiecare județ.
Mi-a cerut să-i trimit pălării, cu care să înlocuiască șepcile bolșevice ale basarabenilor. Am comandat în Italia 200.000 de pălării cu care vom găti pe basarabeni.

I. Antonescu: În ceea ce privește pălăriile, va trebui să facem ceea ce fac evreii cu hainele: pentru un costum de haine uzate ei dau trei metri de stofă. Va trebui să dăm și noi o pălărie în schimbul a trei șepci, ca să isprăvim odată.” (Arhivele Naționale ale României, Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri, Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV ( iulie- septembrie 1941), București, 2000, pag. 383-384).

Am vrut să adaug la numele Ion Marinescu datele minime biografice, mai ales cele despre destinul de după 23 august 1944. N-am găsit nimic, previzibilă dovadă a jalei de pe Internet, unde numărul mare de referințe despre ceva ascunde o profundă sărăcie științifică. Am dat însă peste o însemnare a mea din Jurnalul național, 11 noiembrie 2005, Bravul tovarăș Pătrășcanu, ales cred pentru una din cărțile de eseuri, în care vine vorba de Ion Marinescu (Google a scos automat tot ce cuprindea numele Ion Marinescu). Deși sînt sigur c-a fost publicat într-una din cărți, îl reproduc aici și pentru că luminează personalitatea lui Ion Marinescu, definit în Procesul Marii Trădări Naționale drept avocat, mare industriaș:

„2 mai 1946. La punctul al doilea de pe ordinea de zi a Consiliului de Ministri se discuta Raportul privind trimiterea marilor criminali de razboi in judecata Tribunalului Poporului.
Potrivit Decretului-Lege din 21 aprilie 1945, dat de ministrul Justitiei, Lucrețiu Pătrășcanu, și contrasemnat de Regele Mihai, guvernul avea un rol capital în arestarea, anchetarea și judecarea foștilor demnitari ai regimului Antonescu. Astfel, guvernul, prin Ministerul de Justiție, numea acuzatori publici și acuzatorul-șef. Guvernul decidea asupra listei celor care trebuie anchetați de către acuzatorii publici.
Articolul 8 dă Guvernului dreptul de a hotărî asupra celor care urmează să fie trimiși în fața așa-zisului Tribunal al Poporului.

Pe 2 mai 1946, Consiliul de Miniștri ia în dezbatere lista celor care urmau să fie judecați într-un Proces cu titlul înfricoșător: al marilor criminali de război. Nu e nici primul, nici ultimul lot. Totuși, orice inteligență normală se învoia ca nu era deloc lipsit de importanță dacă un fost demnitar e judecat acum sau mai tîrziu. Denumirea procesului, așezarea alături de Ion și Mihai Antonescu, publicitatea imensă făcută procesului, violența campanie dusă de presa comunistă avertizau că toți cei de pe lista vor fi aspru condamnați.

În aceste condiții, contrar așteptărilor, ședința Consiliului de Miniștri a fost animată. Cîțiva membri ai guvernului au contestat prezența pe listă a doi demnitari antonescieni: Dumitru Popescu, ministrul de Interne, și Ion Marinescu, ministrul Economiei Naționale. Chiar premierul, dr. Petru Groza, a găsit de cuviință să precizeze:
«Eu nu-l consider mare criminal de război. Nu cer să fie scos din rîndurile miniștrilor responsabili, ci să treacă în lotul al doilea, în categoria în care cuprindem pe toți ceilalți foști miniștri».

Constantin Vasiliu-Rășcanu, ministrul de Război, e unul dintre generalii pro-ruși si pro-comuniști, semnatar al Protestului împotriva generalului Rădescu. Totuși, generalul pledează în favoarea lui Dumitru Popescu, ba mai mult, e primul care ia cuvîntul în această chestiune:
«Cred că ar fi cazul să fie scos de pe această listă g-ral Dumitru Popescu, fost ministru de Interne. Nu cunosc în amănunțime activitatea lui, însă din cele ce am aflat reiese ca nu are fapte la activul său care ar trebui să fie trimise în fața Tribunalului Poporului».

Un alt prezent pe listă e Ion Marinescu, fostul ministru al Economiei Naționale. Dumitru Popescu mai putea fi suspectat de complicitate, dată fiind funcția sa de ministru de Interne. Ion Marinescu fusese însă la Economia Națională. Era absurd să crezi că i se putea pune în cîrcă vreo măsură dictatorială.
Petru Groza e de acord că Ion Marinescu nu poate fi catalogat «mare responsabil».

Împotriva unor astfel de nuanțări se ridica grupul comunist din Guvern. Reacția lui Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu e perfect logică. Sînt amîndoi comuniști duri, proveniți din rîndurile clasei muncitoare. Mai puțin explicabilă e pozitia lui Lucrețiu Pătrășcanu. Ba chiar inexplicabilă dacă ne gîndim că e mai dură, mai categorică decît a celorlalți doi. Despre Dumitru Popescu el susține că e «copărtaș la politica guvernului Antonescu». Cît despre Ion Marinescu, bravul luptător comunist e devastator:
«– Despre cine este vorba? Este vorba de Ion Marinescu, care a fost ministru tot timpul guvernării Antonescu, începînd de la 28 mai 1941 pînă la 23 august 1944. A fost ministru al Economiei Naționale și apoi ministru al Justiției, un om care în mod permanent a fost pe banca ministerială, a iscălit declarația de război împotriva URSS, a luat parte la politica prohitleristă de ajutorare a germanilor.»

Să spunem că, în cazul lui Ion Antonescu și Mihai Antonescu, nu se putea face nimic. Nu se putea face nimic nici în cazul Procesului. Umbra rușilor veghea asupra României. Dar în cazuri precum cele ale lui Dumitru Popescu și Ion Marinescu, Guvernul putea, deoarece avea drept prin lege să nu-i trimită în lotul marilor criminali de război alături de Ion și Mihai Antonescu. Lucrețiu Pătrășcanu știa mai mult decît Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu că între demnitari fuseseră și unii care avuseseră doar rol de tehnicieni sau care făcuseră gesturi de omenie. Nu-și asuma prea mari riscuri dacă era de acord cu lăsarea celor doi pentru lotul următor, mai puțin expus presiunii politice. Mai ales că însusi Petru Groza pledase pentru ei. Ministrul Justiției nu numai că nu e de acord, dar, mai mult, e de departe cel mai fioros.
Era un brav tovarăș.”

Reproducînd textul, îmi amintesc că situația lui Pătrășcanu am întîlnit-o și în Procesele de la Moscova. Cei trimiși de Stalin pe banca acuzaților – Buharin, Kamenev, Radek – sub acuzații false fuseseră și ei, la rîndu-le, trimițători de persoane (nici ele nevinovate) pe banca acuzaților și de aici în Siberia sau la moarte.