Guvernul mondial rus

Planeta e condusă de un guvern din umbră. Lucrătură rusească. Deja nu mai încape îndoială. Cine se îndoiește de asta e, cel mai probabil, un vândut și-un negaționist!
E evident, de exemplu, că socotelile guvernului mondial le face părintele Onufri (Vladimir Sorokin, Kremlinul de zahăr), care intră în clasă și întreabă: „Copii, cât face doi plus doi?” Vanecika Zalupin ridică mâna. Părintele Onufri: „Zalupin!” Vanecika se ridică: „Părinte, doi plus doi face douăzeci şi şase.” Părintele Onufri: „Stai jos, Zalupin. Foarte rău. Doi plus doi face patru. Ei, în cel mai rău caz, cinci, hai, şase, hai, opt, ei, să zicem – doisprezece, la urma urmelor. Însă în niciun caz nu face douăzeci şi şase, cap pătrat!”

Alt membru de vază trebuie să fie Ceașkin (Ilia Ehrenburg, Și a fost ziua a doua), care, într-o ședință din bibliotecă, strigă: „Tovarăși, trebuie să murim, dar să apărăm revoluția!” Când o femeie mărunțică, o oarecare Natalia Petrovna, îi atrage atenția că în spate sunt niște soldați care fumează, deci trebuie dați afară, pentru că ar putea izbucni un incendiu în orice moment, Ceașkin o repede mânios: „Tovarășă, nu ești la subiect!”

Recunoaștem în fiecare zi câte un Kiriuha (Cehov, Stepa), care spune despre țara lui că e „capul lumii întregi”, făcându-l pe autor să remarce duios: „Ecoul stepei îi repetă vorbele, ducându-le în depărtări, de parcă însăși prostia ar fi trecut, cu roțile ei grele, peste întinderile fără de sfârșit.”

De la Gogol se trag o mulțime de ortaci, în frunte cu Akaki Akakievici (Mantaua), căruia gândirea îi provoacă transpirație, așa că, decât să gândească puțin, preferă să copieze (documente). Și nu găsim peste tot oameni de ispravă deduși din Cicikov (Suflete moarte), cel „prost croit, dar bine cusut”? Ori câte-un Funt, președintele de profesie al lui Ilf & Petrov (Vițelul de aur), în capul căruia se sparg toate după ce se împute treaba?

Și câți alții n-ar intra în guvernul ăsta. Inginerul lui Axionov (Peisaj de hârtie) care îi scrie lui Brejnev ba o scrisoare fără substantive, ba una fără verbe. Omul nou cugetător al lui Platonov (Cevengur), care observă prompt că, democratic vorbind, când cei mai mulți sunt analfabeți se poate ajunge ca aceștia „să hotărască să-i dezveţe de litere pe ştiutorii de carte – întru egalitatea generală… cu atât mai mult cu cât să-i dezveţi pe câţiva de ştiinţa de carte e mai la îndemână decât să-i înveţi pe toţi de la început”. Generăleasa Epancina a lui Dostoievski (Idiotul), care știe să tragă linie – „Europa e o fantezie” –, ba chiar și modelul de savant al lui Dostoievski (Demonii), care „în domeniul științei nu prea a făcut el cine știe ce mare lucru, ba mi se pare chiar că n-a făcut absolut nimic”. Ori Anna Matveevna a lui Avercenko (Farsa lui Mecena), cea dispusă să creadă că doar atracția terestră e responsabilă pentru cojile ajunse pe dușumea. Molière (al lui Bulgakov – Viața domnului Molière) își îndeamnă tovarășii de chef să amâne înecul colectiv până dimineață, ca să nu spună lumea că au făcut-o la beție, ci „cu capul sus, ca niște adevărați filosofi”. Din păcate, în guvernul ăsta sunt prezenți doar tovarășii lui, cei care după ce-și umflă capul cu vodcă descoperă că „viața e o groapă atât de oribilă și de întunecoasă”, deci trebuie părăsită fără întârziere.

Nu sunt ei în spatele celor care declară din zori și până-n seară tot felul de inepții dătătoare de fiori, stabilesc ce-i de făcut, trâmbițează statistici aberante și, în general, se opun mai tuturor actelor umane normale? Soarele continuă să răsară și să apună, deci planeta se învârte mai departe. Doar oamenii așteaptă speriați să se întâmple ceva ca să poată trăi din nou. Nimeni nu știe ce. Ori de ce.

Aleksandr Zinoviev, un filosof rus pe care occidentalii nu s-au obosit să-l ia în seamă, scria prin 1990 (Occidentul): „Dacă este să folosim cuvântul «prostire» – aplicat de obicei ţărilor comuniste –, se poate constata indubitabil că, în Occident, sistemul prostirii este incomensurabil mai puternic decât cel care a existat în Uniunea Sovietică în perioada stalinistă sau în cea brejneviană. Iar acest lucru este valabil nu numai pentru cetăţenii de rând, cu totul învăluiţi în sfera acţiunii ideologice, ci şi pentru mediul profesionist care se ocupă de studiul fenomenelor sociale. Aproape tot ce mi s-a întâmplat să citesc, să văd şi să aud despre Occident fie avea caracter explicit ideologic, fie mustea de ideologie, fie impunea anumite concluzii ideologice. De exemplu, chiar şi în banala propagandă gazetărească, rareori puteai da peste ditirambi atât de înflăcăraţi la adresa proprietăţii private, a capitalismului şi a celorlalte atribute ale occidentalismului ca în cărţile lui Hayek, Popper şi ale altor reprezentanţi ai elitei ideologice occidentale, cu pretenţii de nivel ştiinţific suprem.”

Și tot el, premonitor și limitat de vremuri (internetul era doar o poveste, iar telefoanele mobile aveau dimensiunile unei cărămizi și ecran cât degetul mic): „În întreaga lume, zeci şi chiar sute de milioane de oameni cu un nivel intelectual scăzut conduc automobile, care sunt produsul creaţiei geniilor. Ceva asemănător se va întâmpla şi cu aparatura promisă de futurologi, în cazul în discuţie [intelectul artificial]. Trei miliarde de debili mintal înarmaţi cu o tehnică fabuloasă – este greu de imaginat un coşmar mai mare.”
Coșmarul e în toi.