Iluzia cotropitorului de treabă

Potriveli. Tot mai greu scriu față de altădată, cînd eram mai tînăr, notele de noapte pentru întîmplările de peste zi. Poate și pentru că nu mai dorm la prînz, și cînd ajung la hotel, seara, chiar dacă ațipesc puțin, îmi lipsește forța de altădată. Poate și pentru că, spre deosebire de altădată, însemnările de noapte nu-mi folosesc la mare lucru. Și acestea de exemplul se vor îngălbeni de atîta stat în caiete. Luat cu alte lucruri, unele de-a dreptul nelalocul lor pentru un scriitor, cum ar fi de exemplu studiul tipic cercetătorului fără orizont, axat pe culegerea de date inutile, le voi uita și pe acestea în caiete. Înainte de a pleca, avînd nevoie de însemnările despre Instanbul, mi-am dat seama că în absența primei tentative de organizare a notelor aruncate în treacăt în carnețele, mare lucru nu-mi mai amintesc despre lucrurile văzute cu cinci ani în urmă. Notele de noapte sînt vitale pentru notele de călătorie. Numai că, iată, în ultimii ani am rămas mereu în urmă cu notarea zilnică și deși mi-am zis că voi recupera la întoarcee, în seriozitatea bibliotecii, atras de alte subiecte, am deja nelucrate călătorii întregi.

Totuși, despre Giustiniani trebuie să scriu, măcar că sîmbătă spre duminică ar trebui să-l pun pe cristoiublog.ro. De asta, am vîrît cărbuni la lectura Amanților din Bizanț. Azi, în tren, de la Genua la Rapallo și de la Rapallo la Cinque Terre, iar de aici la Genua, am citit de pe Kindle cartea lui Mika Walkari. Există o viață a trenului, mai ales cînd acesta străbate trasee turistice, în care oamenii urcă și coboară. În forfota din jur, m-am adîncit în convingerea că finlandezul face din roman un soi de telenovelă de popularizare a Istoriei. Căderea Bizanțului reclamă referiri la multe personaje și întîmplări. Pentru a le putea atinge, autorul țese intrigi care se văd de la o poștă drept născociri de potriveli pentru a putea vorbi și de Giustiniani și de Notaras, și de Împărat și de Ghenadios. Ca să aibe pretext de prezentare pe larg a lui Giustiniani, Mika Walkari îl înscrie pe Johannes, personajul narator, printre latinii genovezului. La Nervi s-au urcat în vagon copii și însoțitoarele lor cu flori în mîini, cumpărate de la Euroflora de aici. În timp ce grupul descoperă c-a luat un tren greșit, îmi dau seama că multe lucruri trecute cu vederea la prima lectură îmi sar acum în ochi. La lectura anterioară nu mă interesau genovezii, cum nu mă interesa nici Giustiniani. Acum însă citind sub puterea interesului pentru Giovanni Giustiniani Longo, trecut între membrii familiei Giustiniani drept condotier, descopăr că prezența celor 700 de genovezi aduși de Giustiniani din Chios, insula familiei sale, stîrnesc între bizantini neliniștea că latinii ar putea pune mîna pe Constantinopol dacă asediul lui Mehmet eșuează.

De o rară amărăciune mi se pare opinia tot mai crescîndă în Bizanțul asediat că pînă la urmă ne vom aranja cu Cuceritorul, că dracu nu-i atît de negru, că „Sultanul o să aibă nevoie de noi”. Recunosc aici atmosfera din vara lui 1944, de la noi, cînd, după cum scrie Pamfil Șeicaru în Dotla, bucureștenii își spun că rușii nu sînt chiar atît de sîngeroși, cum se crede, că sovieticii vor trebui să colaboreze cu cineva. La Bizanț, credința asta a fost factorul dizolvant al rezistenței, boala care slăbit bărbăția apărătorilor. La București iluzia cotropitorului de treabă a făcut ca frontul Moldovei să se prăbușească mai ceva ca un zid de carton.

*

Mormîntul lui Ceaușescu. O împrejurare dramatică din viață mă obligă să merg la Cimitirul Ghencea Civil. Aici văd întîia oară în viață mormîntul lui Nicolae Ceaușescu. E formidabil de bine plasat. La cîțiva metri de Capelă, punct central al cimitirului, pe aleea principală, pe dreapta. Mai înainte, chiar în primul rînd de morminte, se află cel al lui Nicu Ceaușescu. Fotografia surprinde un Nicu cam buhăit, în orice caz mai gras decît cel păstrat de mine în memorie din anii cînd eram în Mișcare. Pe lespedea de marmură sînt încrustate cuvintele, Zoia și Mircea, sora și cumnatul lui Nicu, Mircea Oprean, cu care am avut o emisiune. Mormîntul lui Nicu e bine întreținut. Cel al Tovarășului, din marmură albă, cuprinde precizarea, Președintele României. Sub Elena Ceaușescu nu e nici o precizare, deși a fost și ea ceva la vremea ei. A doua zi iau seamă la o femeie cu tichie care schimbă florile de pe cele două morminte. Nu mi-e clar dacă e plătită de familie sau de stat. Cred că de familie, dacă ar fi vorba de stat, TeFeLiștii ar fi sărit în sus de un stînjen pe facebook. Pe stînga la intrarea pe alee, e un cavou împopoțonat după modelul sorcovei cu îngerași, poze, inscripții din partea de manele a poeziei lui Adrian Păunescu. Observ că e cavoul unei tinere, ridicat pe bani grei de părinții devastați de tragedie, dar și bravi locuitori ai Balcanilor de Est, unde durerea e musai să fie exteriorizată turcește, de la smulsul părului a jale pînă la cavouri luxoase, menite a dovedi că și în materie de tragedii capitalismul avansează inegalități funciare.