In memoriam Alex Ștefănescu. Zăpadă din fulgi de stele

În urmă cu ceva ani, mulți pentru că tocmai intrasem în presă, o rubrică din revistele poetului Mircea Dinescu, mi se pare că Plai cu Boi sau Aspirina Săracului, se numea  „Mulți chemați, puțini Alex.”. Cred că, totuși,  Aspirina Săracului. Deschideam revista la rubrica respectivă, semnată de Alex. Ștefănescu, o citeam cu poftă, cu o voluptate așa cum sorbi o licoare răcoroasă, cu lacrimi de rouă, într-o zi vară. Peste alți câțiva ani, nu prea mulți, făceam interviuri cu domnia sa. Om bun și exigent, nu lăuda aiurea pe nimeni și pentru nimic.

Dar, recunosc, am făcut interviuri bune cu domnia sa. Regret teribil acum că timpul domniei sale nu s-a mai potrivit cu al nostru.  În/și după pandemie, încercând să-i mai smulg un interviu, pentru blogul maestrului Ion Cristoiu, www.cristoiublog.ro, n-am reușit, scriindu-mi că este grav bolnav și că de abia dacă poate cu greu, la minimum, să-și mai îndeplinească obligațiile profesionale curente. Știam de suferința domniei sale și, din când în când, îl mai întrebam pe bunul său prieten, scriitorul Petre Crăciun, președintele Filialei de Literatură pentru Copii și Tineret a Uniunii Scriitorilor din România, căruia i-a semnat prefața la două unice și monumentale lucrări apărute după 1989, ce mai face domnul Alex. Ștefănescu, cum se mai simte?

În ultimul interviu pe care i l-am luat, domnul Alex. Ștefănescu mi-a spus că este, că se simte ca un „bătrân care moare lent, dar sigur, simțind o satisfacție secretă la gândul că moare (moartea reprezentând pentru el un mod de a fi în rând cu lumea). O ființă umană care nu suferă la gândul că urmează să dispară, ci se bucură că a avut norocul să se nască. O persoană care, înzestrată din naștere cu bucuria de a trăi, transmite acum și altora (inclusiv unor tineri apatici) această bucurie. Un autor de cărți căutate de cititori, cumpărate și citite, astfel încât au parte mereu de reeditări. Un ins sociabil, cu umor, care nu râde niciodată de alții, ci numai de el însuși. Un individ care apreciază, în egală măsură, momentele de singurătate. Un lucrător, la propriu, al grădinii lui, căreia îi iubește și pomii, și fluturii, și furnicile, și șopârlele.”

Una dintre cele mai insolite amintiri, care va rămâne cu siguranță în istoria literaturii și pe care, evident, l-am rugat să mi-o povestească, deși o știam pe dinafară, este cea a întâlnirii cu Tudor Arghezi. O reproduc aici, dintr-un interviu pe care mi l-a acordat pentru România Liberă,  pentru că este memorabilă:

„Tudor Arghezi își amintea că la vârsta de nouă ani s-a întâlnit pe stradă față în față cu Eminescu, despre care lumea spunea că e nebun (oricum, nu mai avea mult de trăit). Acea clipă în care privirile lor s-au întâlnit, în care cei doi s-au examinat reciproc, a rămas pentru totdeauna în amintirea lui Tudor Arghezi. Întâlnindu-l eu însumi într-o zi, pe neașteptate, pe Tudor Arghezi, pe strada Edgar Quinet, m-am dus la el într-un suflet și i-am spus: „Sunt student la Litere, mă numesc Alex. Ștefănescu. Știu cât de mult v-a emoționat să vă întâlniți în 1889 față în față cu Eminescu. Acum și eu sunt foarte emoționat, știind că îl privesc în ochi pe cineva care l-a privit în ochi pe Eminescu. Tudor Arghezi n-a gustat deloc remarca mea, s-a burzuluit și m-a apostrofat:

-Adică în toată chestia eu am fost un intermediar!”

A fost, cu siguranță, un fenomen, o explozie de  jovialitate, cultură, bucurie, inteligență și talent, un om al cetății „printre puținii, dacă nu singurul scriitor român care știa să scrie tablete despre realitate”, spunea maestrul Ion Cristoiu, colegi de redacție fiind încă din 1979, la Scânteia Tineretului, Secția Cultură.

„Alex Ștefănescu este cel mai mare critic de după 1990, și singurul critic și istoric literar care nu a căzut în capcanca în care au căzut toți scriitori și criticii, aceea  de a folosi instrumentul criticii literare pentru și în bătăliile politice. El a scris despre marii scriitori, el fiind un mare scriitor și publicist.” (Ion Cristoiu)

Rugându-l odată să-mi trimită pe e-mail niște poze cu care să ilustrez un interviu, printre ele am primit-o și pe aceasta, pe care o vedeți atașată acestui text. „Semnătură în zăpadă” se numește, un ALEX mare, de tipar.

De zăpadă nu prea avurăm parte, dar domniei sale îi doresc drum alb și luminos, din grădina casei de la țară spre eternitate…