InJustiție. Comandantul suprem a revenit. Unicul

Notă: Nu sunt nostalgică, doar că istoria se repetă. Și nu pot să ignor asta! – Graziela Barla

În vremea lui Ceaușescu, știam cu toții o treabă: el era Unicul, Tătucul nostru, al tuturor, Comandantul suprem. Guvernul era la cheremul lui, format dintr-ai lui, Marea Adunare Națională conținea exact acei oameni care trebuiau „aleși”, etc.

După o vreme, ne făceam că nu mai observăm noi, poporul, pentru că ne mai arunca, din când în când, o bucată de carne de pe pulpa găinii, nu doar tacâmurile ei, pentru care stăteam la coadă, din noapte; și ne dădea pâine – pe cartelă, e adevărat, dar aveam pâine.

Dar, mai ales, au fost ani de zile în care ne amintea mereu, chiar dacă prin discursuri în limbă de lemn, că „strângem șurubul”, că facem deci economii până la sânge, pentru ca să plătim datoriile țării – și chiar! la data la care i-a sunat ceasul, le plătisem.

Aveam și un popor care se mândrea, în adâncul sufletului său verde, că nu mai sunt datorii la porțile străine. Un popor amărât care, toată istoria lui, a trebuit să se bată ca să nu mai dea tribut de bani, copii și pâine, la Înaltele Porți ale lumii.

Am făcut o revoluție. Unii dintre noi – mulți fără să își fi luat, mai apoi, atestatul de revoluționar – am sperat că răsturnându-l pe Tătucul Suprem, vom deveni liberi.

O vreme, am trăit această iluzie.

Dar azi, în plin mileniu III (reamintesc, mileniul trei, de asta mă repet, mi-e teamă să nu uit în ce epocă trăim!), Comandantul suprem a revenit. Unicul. Cel care poate să te înalțe sau să te coboare. Să îți ia libertatea și, salvându-ți viața, să te omoare.          Căci știți, sunt mereu mai multe feluri de a muri. Pierderea absolută a libertăților este un astfel de mod, pentru câștigarea lor l-am omorât pe Ceaușescu, nu?

Cu puține zile în urmă, legea 136/2020, care instituie unele măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, a creat un om nou: nimeni altul decât șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, cel care semnează Ordinele cu titulatura „Comandantul acțiunii”.

Da, știu cum îl cheamă, azi se numește Raed Arafat. Mâine poate fi însă oricare alt nume pentru că tot ce contează sunt puterile lui, fixate într-o lege de-o parșivenie imensă. E singura lege, de după 1989, care poate anula Guvernul, Parlamentul, ba chiar pe președinte, dacă „vrea mușchii ei”. Ba chiar și toată elita intelectuală a României, ca să nu mai spun de cea medicală, cea autentică.

Eu doar mă minunez, deși habar nu am de ce o fac, lucrurile erau clare. Poate doar că, în (încă) naivitatea mea, ziceam că n-au chiar tupeul ăsta: greșeam! Au lăsat toți, de bunăvoie, soarta unui popor în mâinile unui singur om: Comandantul acțiunii.

El poate, prin Ordin, în calitate de Șef al Departamenului pentru Situații de Urgență, exclusiv în baza informațiilor oficiale și a definiției de caz, DECI NU DE LA CAZ LA CAZ ȘI NU NEAPĂRAT ÎN BAZA UNOR ANALIZE PUNCTUALE, FĂCUTE CELUI SUSPECT:

• Pentru situațiile în care există un risc iminent, epidemiologic și biologic ridicat … să ia măsurile prevăzute la art. 7 alin 1 și 2 , adică să dispună carantinarea persoanelor suspecte a fi infectate sau purtătoare ale unui agent înalt patogen;
• Carantinarea ține pe durata perioadei de incubare, adică pentru moment, 10-14 zile sau câte zile or fi indicate prin informațiile oficiale și prin definițiile de caz,

Că președintele Johannis a cedat puterea, înțeleg, nu mai poate candida, acesta este ultimul său mandat. A transferat-o, practic, în mâinile unui funcționar public, ale unui om etern prezent în nenumăratele guvernări de după 1989. Conform legii 136, acest om are acum mai multe pârghii și drepturi decât însuși președintele, pe care poate, de altfel, ca și pe tot guvernul sau parlamentul țării, să în „carantineze” oricând, pe durata incubației bolii sau a definiției de caz.

Ok, domnului Klaus Johannis nu-i mai pasă, sau poate și-a numit omul, moștenitorul, Designated survivor, ca să își lase poporul pe mâini sigure, după ce va dispărea, și el, în negura uitării politice.

Mai dureros este că nu mai avem nici Putere, nici Opoziție, ambele au votat legea prin care Șeful DSU devine El Hombre Vitrubio – nu al lui Leonardo, ci al mileniului III – Omul perfect.

Care, zice legea, n-ar putea să greșească, desigur.

Și da, am dreptul să merg la instanță, să atac ordinele Comandantului acțiunii. Cu termene prescurtate, aparent toate garanțiile sunt de partea mea.

Numai că istoria recentă a arătat că, de la începutul anului 2020, instanțele au fost fie în interminabile proteste, fie și-au suspendat activitatea din cauză de Covid, fie sunt depășite de numărul impresionant de cauze a căror soluționare se tot împinge spre anul viitor sau spre viitor.

Și în timp ce acțiunile în anularea Ordinelor cu caracter normativ (de lege) ale Șefului DSU sunt soluționate de Curtea de Apel, cu toate garanțiile aplicării legii contenciosului administrativ, cauzele muritorilor de rând ce se vor considera vătămați în drepturile lor de noua lege și de arestarea lor in instituții dedicate carantinării vor fi soluționate de judecătorii.

Și da, nu știu dacă ați observat, spre deosebire de hotărârile date în cazul unui Ordin cu caracter normativ, atunci cand e vorba de plângerile noastre individuale, hotărârile sunt definitive la judecătorii, adică nu poți să ataci soluția cu apel, dacă ești nemulțumit de soluție! Acest lucru încalcă, și el, principii majore privind respectarea drepturilor omului.

Nu mă simt confortabil în propria mea țară și nu mă convinge faptul că ar fi spre binele meu, dacă eu, muritor de rând, nu mai am nici măcar iluzia controlului propriei mele persoane și a drepturilor mele.

Dar nu sunteți de vină dvs., domnule Arafat, dvs. ați obținut ceea ce orice om, în vârful puterii, îmbătat de putere, își dorește, ci cei care au uitat ce înseamnă democrația*, vânzând viitorul nostru pentru liniștea lor.

Și da, nu aplic prezumția de nevinovăție, pentru că nici dvs. nu o faceți, când sunteți de acord, alături de votanții unei legi alunecoase, că:

• oricine poate deveni oricând, dacă devine indezirabil, suspect (ca în penal);
• oricine poate prezenta risc epidemiologic, prin asta înțelegând probabilitate de apariție a unui eveniment generat de un agent înalt patogen, care poate afecta sănătatea grupurilor populaționale, cu posibilitatea raspândirii…
• oricine poate fi considerat, oricând, într-un mod mai mult decât arbitrar, persoana bolnavă … chiar dacă, potrivit definiției clare a legii, nu prezintă semne și simptome sugestive la examenul medical clinic obiectiv, dar prezintă risc epidemiologic;
• oricine, oricând, poate fi inclus în categoria unui grup populațional (Doamne, de unde a apărut cuvântul ăsta?), adică un grup de persoane cu una sau mai multe caracteristici comune, sintagmă pe care nu o definește nimic, deci o poate defini oricine, cum vrea el, dar care te poate trimite în carantină sau izolare forțate!
• riscul epidemiologic poate fi stabilit în funcție doar de informații științifice oficiale, care înseamnă date ce oferă elemente de probă bazate pe metode știintifice stabilite și transmise de către instituții internaționale sau naționale, cu atribuții în domeniul sănătății, și acceptate de către Ministerul Sănătății.

Democrație? Până ieri era de fațadă. Acum, nici fațada nu mai contează, nu mai au timp de „delicatețuri”, trebuie să fim salvați cu orice preț.

Nu știu de ce, dar acest lucru îmi amintește de faptul că, în lume, sunt câteva ordinatoare uriașe care reacționează la anumite cuvinte: moarte, terorism, droguri, crimă. Cuvinte grele supravegheate atent, pentru liniștea noastră, a planetei și a muritorilor aflați (după unii ), în număr indecent de mare.

Dar aceste ordinatoare sunt programate de oameni. Mereu m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă, în locul cuvintelor periculoase de mai sus, mașinile ar fi programate să reacționeze la cuvinte noi, cum ar fi: opozant politic, iubire, soție, mamă, bolnav, indezirabil, bătrân, prea alb?

Cum poți să lași atâta putere în mâinile unui singur om? Și dacă am crede că omul care poate lua măsuri atât de drastice, chiar dacă par limitate în timp, este aidoma zeilor – cu care se indentifică tot mai mult – tot nu avem dreptul să lăsăm fară control democratic atâta putere, în mâna unui funcționar de stat, în mâna unei singure persoane!

Istoria a făcut-o și s-au născut: Ceaușescu, Stalin, Hitler, Mao Tzedun… Noi, românii secolului XXI, tot lăsăm, din nebăgare de seamă, să se întâmple la fel.

(*Democrația – în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul δημοκρατία – demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere” = „puterea poporului”) este un regim politic care se bazează pe voința poporului. De esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului (egalitatea în fața legii, dreptul la opinie etc.), pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat).