InJustiție. Între proaspăta motivare pecuniară a inspectorilor DSP și iminenta invazie a ANAF

Ludovic Orban tocmai a anunțat că trebuie să creștem salariile celor de la DSP (Direcția de Sănătate Publică), pentru cei care se ocupă de inspecții. Uite așa! Să întărească și să facă tot mai recunoscătoare noua formă de democrație polițienească, alături de cea a jandarmilor, medicilor, asistentelor, etc. Cu multe alte prilejuri, toată lumea bună politică ne-a explicat că ei sunt cei mai expuși, sunt eroii noștri, sunt aidoma sfinților cu care ar trebui să îi înlocuim!
Dar când și-au asumat meseriile pentru care primesc salariu și sporuri, au făcut-o nu doar la bine, ci și la rău, ca noi toți, nu?

Desigur, nimeni nu vorbește despre ceilalți, cei mulți și anonimi, care nu sunt aduși în lumina reflectoarelor și care au renunțat la drepturile lor, renunțări cu consecințe grave nu doar pentru ei, ci pentru noi toți, cum ar fi: folosința neîngrădită a dreptului lor de proprietate, ca în cazul celor din industria Horeca, dreptul producătorilor agricoli de a munci și care, în primăvară, au fost nevoiți să piardă startul culturilor, libertatea de a lucra a micilor comercianți care trăiau, ei și familiile lor, din buticul de la colțul blocului, a profesorilor care se luptă să implementeze un sistem mort de învățământ.
Despre acești oameni, mulți, care au sacrificat viitorul fiecăruia pentru viitorul tuturor nu vorbește nimeni, desigur.

Afirmația premierului vine exact după ce Comandantul Acțiunii, dl. Raed Arafat a declarat că nu există suficienți angajați ai DSP pentru a controla toată populația României, deci trebuie aduse orice persoane care să ajute, chiar dacă nu sunt medici:

„Asigurarea unui număr de personal care să ajute la anchetele epidemiologice, nu neapărat să ai medic. Ancheta epidemiologică, primul care o face poate să ia niște date, după care alte persoane, instruite ce să întrebe, poate să ducă ancheta mai departe”.

La vremea lui Ceaușescu, acest gen de persoane care făcea treaba profesioniștilor, într-un voluntariat vesel și dedicat, căci serveau țara, se numeau asesori populari, de exemplu. În legea 5/1952 pentru organizarea judecătorească, asesor putea fi „orice persoană care este cetățean romîn, cu vârsta de 23 ani împliniți, care nu a suferit nici o condamnare penală și are folosința și exercițiul tuturor drepturilor politice și civile”.

Sau comisii de împăciuire, pe la care trebuia să treci înainte de a fi (sau ca să nu) aruncat în gura instanței. Era vorba de o amprentă pe care poporul o punea asupra acțiunii. O falsă amprentă, desigur, căci niciodată amprenta nu putea înlocui acțiunea.

Ok, pot înțelege că dl Raed Arafat a mers pe coarda sensibilă a poporului învățat de secole să conducă fără să conducă nimic, dar gata oricând să dea o mână de ajutor, inclusiv în a-și turna aproapele. Dar: să fie plătiți, până la lipsa decenței, într-o perioadă grea, de austeritate – căci aproape tot ce producea plusvaloare este încremenit sau mort – cei care sunt angajați să te controleze, nu e deja prea mult, prea electoral?

Suntem totuși în mileniul III, în secolul XXI, dar știți ce nu înțeleg eu, domnilor guvernanți? De ce ați ales să guvernați prin frică și discriminare? Virusul ăsta ne-a lovit pe toți, pe absolut toți (din fericire, nu fizic pe toți, dar social și, mai ales economic, pe noi toți ceilalți, muritorii de rând). De ce unii sunt mai presus decât alții?

La New York, la începutul pandemiei (greu cuvânt!), guvernatorul a ieșit pe canalele TV si a zis că e vremea ca americanu’ de rând să anunțe dacă suspectează pe prietenul său, pe vecinul său, pe oricine, că nu respectă regulile distanțării sociale, că ar putea fi virusați, că trebuie raportați.

Înțeleg, desigur, frica lunilor martie – aprilie a.c. a fost mare, bun prilej pentru a (re)aduce delațiunea, mizeria umană din fiecare dintre noi, la rang de virtute.

Acum, în România, democrația a devenit brusc mai puțin originală, dar rămâne unică, pentru că ei, guvernanții, apasă puternic pe răul din noi – și nu pe partea solară pe care o avem fiecare – în loc să educe, să explice, să schimbe mesajele obsesive și morbide de pe media, în loc să reducă frica, făcând să crească în sufletul românului gradul de solidaritate de care a dat dovadă întotdeauna, de când lumea, și de conștientizare a momentului dureros și greu pe care îl trăiește Planeta.

Lasă că nu am cum să mă simt confortabil că, pe o chestiune așa de importantă cum este posibila mea infectare cu Covit-19 sau posibila mea carantinare, inspecția DSP hotărăște prin intermediul „competențelor” unui om de pe stradă, instruit sumar de o altă persoană care, fie e deja copleșită de propriile sarcini pe care abia le mai duce, fie e doar cu o secundă mai răsărită decât învățăcelul!

Mă simt tot mai sufocată, în țara mea, și nu doar pentru că nu sunt în stare să mă adaptez măștii. În țara asta care, de o vreme, doar preia mesajele planetare, având grijă ca să nu supere pe nimeni dintre mai marii zilei, și să le îndese cu forța în conștiința românului, ca să le facă loc, obligându-ne să acceptăm frica, drept mod de viața pe durată nedeterminată.

Între proaspăta motivare pecuniară a inspectorilor DSP și iminenta invazie a ANAF care tocmai a hotărât, prin Ordinul ministrului nr. 2778/24.06.2020, că va face razii la persoanele fizice contribuabile, ce ne așteaptă? Liniștitorul mesaj e că totul se întâmplă spre binele meu. Și al celorlalți. Bine.

Visez utopic la niște conducători capabili să îmi vorbească în limba română, cu empatie, și despre dreptul meu de a înțelege ceea ce se întâmplă acum în lume, fără ca frica sau strâmba măsură să fie metoda prin care mi se comunică faptul că, pentru binele general – pe care desigur că sunt gata să mi-l asum, dar conștient și coerent, așa cum am făcut întotdeauna, ca alte milioane de români – binele meu e pe cale de dispariție.

Ultima oră: poliția a primit, de la DSP, o adresă prin care polițiștii trebuie să identifice suspecții de Covid și să îi conducă la spital, cu voia sau fără voia lor. Acest „fără voia lor”, transformând un act administrativ al unei direcții medicale într-un veritabil mandat de reținere, nu numai că modifică implicit și nelegal… legea dar, practic, instigă poliția să încalce legea existentă, transformând-o într-o veritabilă instituție represivă.

*Art 45 din legea 5/1952 pentru organizarea judecătorească

Sarcina de asesor popular este obligatorie. În cursul mandatului lor, asesorii populari sînt chemați de președintele instanței la îndeplinirea obligațiilor lor, pe rînd, pentru cîte o perioadă de la 2-6 luni pe an.

Președintele instanței va organiza chemarea în completul de judecată a asesorilor populari în așa fel încît să se evite schimbarea concomitentă a ambilor asesori din completul respectiv și a asigura, între schimbarea unuia și celuilalt, un interval de cel puțin 15 zile și nu mai mare de 30 zile.

Alineatul precedent se aplică în mod corespunzător și la chemarea asesorilor la formarea completului de judecată la tribunalele regionale și Tribunalul Capitalei Republicii Populare Romîne.

De asemenea, în interesul justei rezolvări a unei pricini, dacă este necesar, președintele poate chema în mod special anumiți asesori populari cu anumite cunoștințe de specialitate sau cu experiență în anumite domenii de activitate.

Asesorii populari își păstrează locul ce-l ocupă în producție.

În timpul exercitării mandatului de asesor popular, acesta va fi retribuit de unitatea unde este angajat cu o indemnizație zilnică, egală cu cîștigul mediu zilnic calculat în conformitate cu dispozițiile Codului muncii.

Sumele astfel plătite de unitățile unde sînt angajați asesorii populari vor fi restituite, trimestrial unităților de către Ministerul Justiției.

Dacă asesorul popular nu este angajat, el va fi retribuit cu o indemnizație zilnică stabilită prin hotărîre a Consiliului de Miniștri.

Art. 46. Dispozițiile legale privind îndeplinirea atribuțiilor de judecător se aplică și asesorilor populari.

Numărul asesorilor populari pentru fiecare instanță judecătorească se stabilește de Ministrul Justiției.