Intelectualul între fapte şi cuvinte

Sub titlul La révolution et les intellectuels (Revoluţia şi intelectualii ) 1975, Pierre Naville reuneşte la Gallimard două lucrări anterioare, pe acelaşi subiect, scrise în epoci diferite: Revoluţia şi intelectualii, culegere de articole apărută în 1928, născută într-o pasionantă dezbatere teoretică din grupul suprarealiştilor, şi Intelectualul comunist, adunând mai multe polemici din 1956. Adăugând şi comentariile autorului din 1975, vom avea o interesantă structură în trei etaje a cărţii, fiecare corespunzând unei epoci, al cărei liant îl reprezintă, după autor, o importantă problemă a mişcării de stânga din toate timpurile: locul intelectualului în revoluţie. Eliminând din această carte, scrisă parcă succesiv, în 1928, 1956, 1975, încărcătura judecăţilor circumstanţiale, rămâne un sumum de probleme şi răspunsuri teoretice rezistente în timp prin capacitatea autorului de a generaliza şi pasiunea specifică unor adevăruri trăite. Una dintre problemele, dominând de altfel întreaga lucrare, se referă la rolul acţiunii concrete, al calităţii de participant, în formarea revoluţionară a intelectualului. În faimoasele polemici din 1956, reproşul lui Pierre Naville vizează tentativa lui Sartre de a interveni cu speculaţii livreşti, nu prea depărtate de superficialitatea unor jocuri de cuvinte, în câteva probleme grave ale unei realităţi social-politice faţă de care gânditorul existenţialist rămăsese exterior. În speţă, e vorba de o dezbatere teoretică din mişcarea comunistă internaţională, dezbatere în care Sartre intenţionează să intervină ca filosof-arbitru, deşi nu se putea numi un militant al mişcării comuniste şi muncitoreşti. Dreptul la această dezbatere – sugerează Naville – îl au numai cei din interior, intelectualii militanţi, pentru care problemele abordate sunt tot atâtea drame dureroase şi nu simple pretexte pentru speculaţii filosofice. De aici, o pledoarie – valabilă şi astăzi – pentru responsabilitatea intervenţiei intelectualului în planul vieţii reale: „Din nefericire, în viaţa socială şi în politică, sinteza nu se face ca în melodrame şi romane; ea provoacă crize şi rupturi şi nu aplauze: aici, jocurile de cuvinte nu sunt suficiente”. O pledoarie asemănătoare se întâlneşte şi în scurta istorie a frământărilor din mişcarea suprarealistă care este Introducerea la Revoluţia şi intelectualii. Frământări, crede Naville, ivite din nevoia de a găsi direcţie de acţiune unei stări de revoltă incipientă, difuză, necanalizată politic, împotriva unei realităţi înconjurătoare, resimţite drept constrângere. În această căutare a drumului de la revolta împotriva cuvintelor la lupta împotriva realităţii, criteriul de diferenţiere a grupărilor din mişcarea suprarealistă l-a reprezentat modul de adeziune la comunism: prin fapte sau doar prin cuvinte. Pentru Pierre Naville momentul decisiv al aderării l-a constituit implicarea directă în lupta dusă de un grup comunist, în timpul războiului din Maroc. Acţiunea concretă şi-a pus pecetea pe formarea sa ca revoluţionar. De aici, distanţarea de alţi suprarealişti, pentru care revoluţia însemna doar un corp de idei teoretice frumoase, interesante doar ca temă de comentat:

„Lenin n-a fost pentru mine nici câteva pagini frumoase, nici o imagine istorică, nici speculaţiile hegeliene, nici măcar ideile lui Marx şi Engels (pe care eu le ignoram aproape cu totul); el a fost un grup de tovarăşi care împărţeau manifeste pe culoarele cazărmii contra războiului din Maroc”.

Acest drum spre revoluţie dinspre realitate şi nu dinspre cărţi se va regăsi, ulterior, în tăria ideilor, în trăirea responsabilă a marilor probleme ale mişcării revoluţionare văzute – spre deosebire de Sartre – ca angajări ale întregii fiinţe şi nu ca simple cochetării filosofice. Modelul acestui intelectual revoluţionar, premisă a dispariţiei deosebirilor dintre munca fizică şi intelectuală, îl constituie Lenin:

„Este vorba de un intelectual ca Lenin şi de alţi zeci care-l luară drept exemplu, asimilaţi clasei muncitoare prin ideile lor, modul lor de viaţă, activitatea lor, dând celor mai defavorizaţi resursele culturii dobândite în şi în afara instituţiilor statului, abandonând filosofia tradiţională a inteligenţei, pentru a o dizolva într-o altă clasă, căreia ei îi constituie numai elementele avansate, militanţi care nu mai puteau să disocieze problemele gândirii de cele ale acţiunii, nici problemele ştiinţei de cele ale educaţiei”.

Prin excelenta pledoarie pentru un autentic intelectual revoluţionar, cartea lui Pierre Naville îşi păstrează valabilitatea nu numai pentru 1928, 1956 şi 1975, ci şi pentru alte timpuri viitoare.