Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Între tupeu și comunicare respectuoasă-cam pe aici trebuie să se afle jurnalistul

Deoarece în spațiul public a apărut o controversă legată de statutul demnitarilor și dreptul lor la intimitate, ca jurnalistă „bătrână” (a se citi cu o experiență de aproape 30 de ani), eu cred că aceștia sunt, oriunde, la discreția publicului și, mai ales, a presei. Desigur, poți să fii insistent fără a fi grobian, ba chiar poți deveni simpatic fără a fi slugarnic. Poți obține ceea ce îți propui, adică o știre, abordând oriunde demnitarul, dar când hărțuiești un om, chiar și un politician, asta se încadrează la altceva. Chiar dacă le-am mai publicat pe cristoiublog, redau aici două articole despre cum am procedat eu când am vrut neapărat să îmi fac meseria. Sunt cam lungi, dar și week-end-ul e lung.

Cum am făcut-o pe florăreasa ca să obțin o știre de la Virgil Măgureanu

Decembrie, 2019. Vineri, 13. Merg la Athene Palace, la o lansare de carte. Mă invitase Marian Nazat și eram destul de copleșită. La intrare era o coadă imensă, deduc că e la standul la care se vindeau cărțile. Trec de oameni și merg să-mi las haina la garderobă. Mă întorc, și din mulțime se ivește un chip, de fapt o jumătate, între brațul unei doamne îmbrăcată în roșu și bustul unui domn. Era ca un șarpe cu ochelari care stătea la pândă.

Această imaginea a fost madlena care m-a propulsat în timp, în urmă cu aproape un sfert de secol. Eram corespondenta de Mureș a Evenimentului zilei. La început de carieră, dornică să dau lovitura vieții. Așa ne-a spus Cristoiu, să scoatem știri din pământ, din iarbă verde, iar eu, și tânără și cuprinsă de un entuziasm, uneori iresponsabil, am înțeles să fac asta chiar și cu prețul vieții. Era martie, luna în care în Tîrgu Mureș se coceau cele mai fanteziste scenarii despre cum iau ungurii Ardealul. Umblam ca nătânga prin oraș, în speranța că voi prinde un grup de unguri cu sacul în spate, pregătiți să fure Ardealul. Îmi șoptește cineva pe stradă că Virgil Măgureanu este în oraș. Omul despre care se spunea că a orchestrat Martie Negru ca prilej de înființare SRI.

O iau eu din om în om și din instituție în instituție, să-l caut pe „omul negru”. Culmea, toată lumea îl văzuse, dar „tocmai a plecat de la noi”. După ce colind o zi întreagă orașul, după ce mi s-au năruit toate visurile în care apăream pe prima pagină cu știrea despre cum l-am prins eu pe șeful spionilor, trag la restaurantul Mureșul. Acolo era cartierul meu general, acolo veneau sursele, acolo era buricul târgului. Restaurantul avea o sală lungă, lungă la capătul căreia era barul, bucătăria și un separeu. Doamna de la garderobă îmi șoptește: „E la noi”. „Cine?”, întreb eu tot în șoaptă. Ea îmi dă părul de pe ureche și se lipește de fața mea: „Măgureanu”. Îmi explică prin semne că e în separeu. Tot din semnele degetelor cu care bătea pe umăr am înțeles că e blindat. O cheamă pe o prietenă, ospătară acolo. Vine și îmi dă de înțeles, tot prin semne, că ar fi mai bine să mă car. Iar mi s-au năruit toate.

Ies în fața restaurantului, unde erau două chioșcuri, unul de ziare, altul de flori. Dintr-o dată îmi vine o idee și o zbughesc în chioșcul cu flori. Văzusem eu în filme că dacă scoți legitimația, poți rechiziționa orice să-ți faci datoria. Bine, dacă ești polițist și, de regulă, poți pune mâna pe o mașină, să o iei pe urmele infractorilor. Florăreasa mă privește cu simpatie și asta îmi dă curaj. „Doamnă, sunt ziaristă și vă rog să mă ajutați!”, o implor eu. „La chioșcul ăsta ești?”, mă întreabă ea. Dau din cap aprobator, că doar acolo se vindea Evenimentul ca pâinea caldă. Îi explic că am nevoie de la ea de un coș cu flori, de fustă și batic, că am o misiune importantă. După șocul inițial, femeia începe să-mi aranjeze florile în coș. „Maică, îți dau ce vrei, dar dacă îți dau fusta rămân în poale”. „Păi, nu aveți mai multe fuste?” „Nu” „Atunci, rămâneți în poale, că nu stau mult”, decid eu disperată. Se dezbracă femeia și rămâne într-o fustă albă ca spuma laptelui. „Ia uitați, ce frumoasă e”, spun eu când observ că se studiază cu îngrijorare. Scot reportofonul, cât o cărămidă, și-l maschez între flori, doamna îmi pune fusta, îmi leagă basmaua. Noroc că bluza îmi era înflorată, că altfel o dezbrăcam de tot. „Și dacă nu te mai întorci…”, constată ea. „Cum să nu mă întorc? Îmi las geanta și haina aici”, o asigur eu.

Cu coșul pe braț, intru în restaurant. Doamna de la garderobă, după ce mă studiază puțin întreabă: „Tu ești nouă?” Dau din cap și după ce ni se întâlnesc privirile își pune o mână la gură și cu cealaltă își face cruce. Deschid ușa și intru. Restaurantul aproape gol, ospătarii stăteau ciorchine lângă bar, la doi pași de separau. Trag aer în piept și pornesc. Trec pe lângă un picolo care dădea plictisit cu ancărul după muște și-mi feresc privirea. Mă îndrept spre o masă unde era un cuplu, să nu merg direct spre separeu. Domnul îmi cumpără un trandafir. Îl scot cu grijă și profit de ocazie să dau drumul la reportofon. Îi spun un preț, de i-a căzut fața, dar a plătit. Bag banii în sân și privesc studiat plictisită în jur. Ospătarii erau deja cu ochii pe mine. Îmi trag basmaua mai pe ochi și țuști către separeu. Am avut timp să crăp ușa, suficient cât să-l văd pe Măgureanu în capul mesei. Când să mai fac un pas, simt că nu mai pot înainta. Întorc puțin capul și-l văd pe un ospătar care mi-a prins coșul. „Nu ai voie să intri acolo”. Când mă întorc cu totul, a intrat în stare de șoc. „Cora! Ptiu, drace!” Îi zâmbesc frumos și-i fac semn să tacă. „Te rog, ieși, nu ne face greutăți”. În doi timpi și trei mișcări m-au împresurat toți ospătarii, care trăgeau de mine în șoaptă să părăsesc incinta.

M-am resemnat, mi-am luat reportofonul de jos, că în ambuscada produsă a căzut, îmi trag cu nervi baticul pe spate și plec. Garderobiera era în ușă, și ea resemnată. Intru în chioșc și-i spun florăresei cu năduf: „Misiunea a eșuat!”. Îi dau banii pe trandafir, rochia și baticul. Ea, care nu se dezmeticise, dă din cap și bombăne că i-am tuflit florile. Așa, cu imaginea aceea de șarpe cu ochelari prinsă prin crăpătura ușii, mi-am luat adio de la ce mai bună știre, de la celebritate.

Însă, cu florăreasa a mai fost un episod. S-a închis restaurantul Mureșul, s-a făcut o bancă acolo. Peste ani și ani, când eu eram deja consacrată, la vreo sută de metri, în fața cinematografului Arta, un grup de pirande frumoase se amuzau teribil. „Sărut mâna, doamnă advocat!”, îmi strigă una. „Sărut mâna, doamnă doctoră”, spune alta. Le privesc cu simpatie și văd un chip cunoscut. „Tu proastelor, asta e ziaristă”, le spune ea. Toate scot un „ha!”.
Doamna, plictisită: „Vinde ziare, am fost colege”.

N.B. Vineri seara l-am abordat pe Virgil Măgureanu. A fost extrem de prietenos și s-a mirat că, pe atunci, era atât de inabordabil. Am făcut o fotografie împreună și mi-a spus că-l pot căuta oricând.

Noi, cei din linia întâi. Acum, doar esențiali

10 martie 2021.
Luni am fost invitata lui Cozmin Gușă la Gold FM, la emisiunea „Ce-i în gușă, și-n căpușă”. Cu Cozmin mă cunosc de când lumea, dar când era politician l-am taxat. Când a fost cazul, nu aiurea-n tramvai, doar de dragul de a-l contrazice. Îmi amintesc că se opunea din greu vânzărilor marilor companii naționale și era foarte pătimaș. Rău am făcut că nu i-am dat mai multă atenție, că exact așa s-a întâmplat.

În timpul discuțiilor, mi-a spus că eram, pe vremea mea, maică, rea. Rea, în sensul de bună jurnalistă. După emisiune, am vrut să scriu ceva, deoarece discuția cu Cozmin mi-a deschis apetitul și mi-a și împrospătat amintirile, dar m-am luat cu altele și am amânat. Asta a fost bine, deoarece m-am tot gândit la acele vremuri. Cum am făcut presă, infinit mai bine decât acum, fără nimic aproape, adică fără acele unelte ajutătoare, pe care dacă acum i le-ai lua unui tânăr jurnalist ar fi mort. Nu aveam mobil, nu aveam internet. Culmea, eram, totuși, la zi cu toate informațiile. Fără această imensă cantitate de deșeuri care, dacă nu sunt gestionate corect, sufocă. În fine, e foarte bine că am evoluat, că doar nu o să plâng după vremurile în care oamenii stăteau în peșteri, se hrăneau bio și scriau cu hieroglife. Cumva, cu atâtea emoticoane și apetență pentru bio, cam pe acolo suntem, doar că încă nu țopăim ca Tarzan.

Ieri și azi am tot rememorat întâmplări din acea perioadă și m-am tot gândit cum naiba, fiind toată ziua pe teren, repet fără mobil și internet, reușeam să transmit știrile în redacție. Adică, în București, eu fiind în Târgu Mureș. Deoarece nu sunt celebră, fac mențiunea că am fost corespondent la Evenimentul zilei, apoi la posturi tv, radio, agenție de presă. La un moment dat, aveam șapte locuri de muncă, dar deja apăruseră uneltele ajutătoare, mobilul și internetul. Când era doar cu fax, nu cred să fi existat instituție de unde nu trimiteam. Scris de mână, pe atunci scriam frumos.

Și acum să revenim la partea cu răutatea. Nu știu dacă eram chiar așa pe câtă era reputația, dar sigur mi-a folosit. Și unele trucuri. De exemplu, eram în biroul unui procuror și l-am rugat să-mi dea niște date dintr-un dosar. El, deși eram amici, nu și nu. „Atunci, să știi că îmi rup hainele de pe mine și ies urlând din birou că te-ai dat la mine”, i-am spus eu. (Ce noroc că nu era atâta tehnică de ascultare pe atunci). A tras un dosar, l-a pus deasupra celorlalte și a zis: „Lasă, mai bine plec eu din birou”. Și a ieșit. M-am repezit la dosar și am aflat ce voiam.
Mi-am amintit câteva întâmplări la nivel înalt și le voi descrie aici.

A venit Ion Iliescu în Târgu Mureș, cred că era prin 1995. Desigur, nu era cine știe ce eveniment, doar că în redacție îmi țineau loc în ziar, în caz că. Să nu uităm că în Târgu Mureș Iliescu s-a dus de-a dura pe scări la Palatul Culturii și singurul care a avut fotografie a fost colegul meu de la un ziar local. Dar nu atunci, la acea vizită. Eu cred că apar în toate fotografiile oficiale, pentru că mă băgam în sufletul lor. Doar de aproape poți observa o grimasă, o scamă, un gest. Prin urmare, cele mai dure lupte le dădeam cu sepepiștii. Eu, mică și slăbuță, mă băgam pe sub mâna lor, ei mă luau de guler și mă aruncau cât colo. Eu mă băgam pe partea cealaltă, unde pățeam același lucru. Cu sepepiștii mai de treabă mă înțelegeam, îmi făceau semn să nu mă lipesc, totuși, de ăla pe care-l păzeau. O zi întreagă am alergat după Iliescu. Noi, presa, aveam un microbuz care oprea la naiba și fugeam ca nebunii să-l prindem pe președinte. Seara, ajungem în Sighișoara, Iliescu avea întâlnire cu nu știu ce goange mici de prin zonă. Când să intrăm și noi în sală, se pun sepepiștii de-a curmezișul. Mă enervez, mă duc și-l iau pe unul de piept și strig: „Băi, dar chiar nu ți-e rușine? Că dacă nu am fi fost noi, fraierii ăștia, să alergăm toată ziua după președinte, nici dracu n-ar ști că Iliescu a fost în Târgu Mureș”. Și se creează o busculadă și iese Iliescu. Și-l iau și pe el în primire: „Domnule președinte, vreți să afle poporul că ați fost pe aici? Atunci să ne lase ăștia să ne facem meseria, că eu nu de dragul dumneavoastră stau aici”. Și ne-a lăsat, iar eu am umplut locul din pagină pe care mi-l rezervaseră. Nu cu bălării.

Doru Ioan Tărăcilă era ministru de Interne și venise și el în Târgu Mureș. Aceeași poveste, toată ziua după fundul lui. Fusese nu știu ce scandal și aveam ordin de la București, ca, moartă-coaptă, să obțin o reacție de la el. Cum îi băgam reportofonul în gură, cum mă vântura un sepepist. În sfârșit, alaiul ajunge la Prefectură. Eu, în coasta lui Tărăcilă. El întreabă de toaletă, era la doi metri, se îndreaptă, singur, într-acolo, iar eu, precum o gazelă, sar și până să se dumirească ăia, eram după el. De-abia intrase, nu apucase să se descheie la șliț. M-am pus cu spatele în ușă și i-am spus: „Acum nu mai scăpați!”. El, care mă văzuse că toată ziua am încercat, a râs și mi-a promis că îmi spune, dar când iese de acolo, că are o presiune. Și așa a fost.

Mai târziu, când nu mai eram la EvZ, dar aveam șapte joburi, printre care și tv, a venit Mircea Geoană. Era ministru de Externe și se întâlnise cu omologul lui ungar. Era un scandal cumplit legat de spațiul aerian, dacă se permite sau nu survolarea lui de nu știu cine. Nu-mi mai amintesc. Ungurul a spus clar că face ceva, nu mai știu dacă permitea sau nu, dar Geoană a scăldat-o. Mă sună șefii din București, că e obligatoriu să spună și Geoană. Eram în Palatul Administrativ din Târgu Mureș. Eu îi fluturam microfonul, să vadă că sunt importantă, mă rog, postul, nu eu. Și atunci, la început, chiar era. Mă întreabă despre ce este vorba, îi zic și-mi spune să-l aștept, că își conduce oaspetele până jos. Stau 5 minute, stau 10. Mă gândeam că-l conduce până în Ungaria, de nu mai vine. Și cobor. Jos, țipenie de om, nici Geoană, nici ungur, nimeni. Țeapă! Dau câteva telefoane și aflu că Geoană era la Continental, unde se dădea o recepție. Între timp mă mai sunaseră ăia din București de vreo zece ori. Toți pe rând, în ordine ierarhică. Îmi iau operatorul și plecăm spre Continental. Eu eram foc și pară. Operatorul rămâne pe hol, eu intru în sală și-l văd pe Geoană. Mânca și discuta cu cineva. M-am dus, i-am luat farfuria din mână, i-am pus-o pe masă și l-am invitat afară. Politicos. Evident, pe drum, i-am coborât toți sfinții din calendar. Normal, a dat o declarație tot în dorul lelii, dar aveam ceva și nu mai urlau ăia din București ca posedații la mine.

Cam astea ar fi doar câteva, mai scriu când îmi amintesc.
Voi încheia cu un citat din Jeff Jarvis, un reputat jurnalist, care spunea, recent, într-un interviu: „Jurnalismul trebuie să revină la rostul sau dintâi, de convocare a comunității, de facilitare a comunicării sociale respectuoase, informate și productive. Slujim angajamentul civic, nu generăm doar un produs numit conținut”.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

12 comentarii pentru articolul „Între tupeu și comunicare respectuoasă-cam pe aici trebuie să se afle jurnalistul”

  • Personal , m-a impresionat foarte mult episodul cu reportofonul ! Chiar am stat, m-am gândit și mi-am imaginat acele momente prin care ati trecut și bănuiesc ca nu au fost ușoare, dar cred ca au fost foarte palpitante, stresante dar in același timp și foarte frumoase , haioase și de neuitat , momente de neratat pentru un jurnalist adevărat, adică foarte curajos și foarte perseverent !

  • Ultima fraza de mai jos cam pe unde s-ar incadra?
    .
    ” A mai obținut niște bugete colosale. Nu pentru el, pentru serviciu.
    Nu bag mâna în foc nici pentru mine, deci nici pentru el, dar eu cred că nu a luat niciodată niciun ban nemeritat.”

  • Dna.Muntean.referitor la comunicare respectuoasa,mi-am amintit de o situatie,publica,petrecuta in Tg.Mures in 1966 niciodata relatata in presa vremii.Este vorba despre dezvelirea monumentului soldatului
    din centrul orasului.S-au facut atunci pregatiri deosebite,dezvelirea trebuia facuta cu protocol,garda de onoare ,din care faceam parte,famfara,mars de intampinare, imnul de stat,cuvantari si masa festiva.Ziaristii fotografii erau la datorie,dar surpriza a venit pentru toti participantii ca un trasnet.
    Tanarul secretar gerneral al P.C.R tov.Ceasescu, a venit in pas vioi,pe fata i se vedea nervozitatea,era insotit,in spde la2 3 m numai de Nicu,care facea poze.A tras de sfoara,,a cazut panza si asta a fost TOT.FARA IMN.FARA NICI-UN PROTOCOL! Ce se intamplase,s-a aflat mai tarziu…pe surse!!Șeful reg.Mures Autonoma Maghiara l-a intapinat pe Ceausescu cu…translator!-Nimeni nu a avut atunci tupeul si curajul sa publice acest episod,s-a comunicat schimbarea pe alta functie a maghiarului nevorbitor de limba romana.
    Tupeu si,,,,comunicare neRESPECTUOASA!!!!!!

  • Uite, mai am o chestie care ma framanta. Daca maine ar muri internetul, presa n-ar primi sponsorizari si ar trebui sa traiasca exclusiv din ce vinde la chiosc, pe hartie, oare cati ar face foamea? Asta apropo (s) de calitate si deontologie. Uite, asta e subiect de discutie. Ce ne facem cu presa, fetelor? Ei, ce ziceti? Cum, nu se-aude? Alo, alo, nah, ca s-a intrerupt!

  • Ok, toate bune si frumoase. Dar pe mine ma freaca o intrebare la care dvs mi-ati putea poate raspunde, avand in vedere ca sunteti „batrana” si banuiesc si ca sunteti suficient de apreciata in breasla si ati putea pune din partea mea o mica intrebare nevinovata. De ce baietii si fetele de la EVZ au ucis sectiunile de comentarii? Chiar nu vor sa afle si parerea publicului cititor? Macar la editoriale, unde e chestie de interpretare a diverselor stiri. Nu unde se da stirea bruta si cruda, chit ca si acolo ar fi interesant. Eu daca as fi gazetar, m-ar manca undeva sa stiu parerea cititorilor mei. Chiar daca de multe ori mi-as fura-o, pe meritate sau nu. Multumesc!

  • Vă mulțumesc!

  • „Jurnalismul trebuie să revină la rostul sau dintâi, de convocare a comunității, de facilitare a comunicării sociale respectuoase, informate și productive. Slujim angajamentul civic, nu generăm doar un produs numit conținut”.
    Dl. Cristoiu merge pe acest drum abrupt si periculos. Nu este singur !

  • Ca simpul telespectator ce sunt m-am gandit mult daca sa fac un comentariu la adresa jurnalistilor-reporteri si nu pot sa nu-mi spun parerea care ma „macina”de mult timp.
    Nu stiu cine preda si ce se preda la cursurile de jurnalism dar eu cred ca ar trebui, mai mult, sa se puna accentul pe limba romana, gramatica limbii romane, acordul subiectului cu predicatul, pronuntarea unor nume proprii, accentul pus aiurea pe unele silabe, transmisii facute dintr-o suflare, fara intonatie, fara virgula, fara punct (in vorbire), ma refer la faptul ca la unii moderatori tv si prezentatoare de stiri tv, le turuie gura ca la o moara stricata, incat daca nu urmaresti cu mare atentie aproape ca pierzi sirul a ceea ce se transmite (uneori mai faci si pe translatorul in fata tv, a ceea ce se spune in propozitie, pentru ca persoana de langa tine sa inteleaga, fiind mai in varsta). Va dati seama ca ti se face „capul cat o banita” la un telejurnal de 1 (una) ora. Parca se iau la intrecere, caruia ii turuie gura mai repede (oare cred ei ca acest lucru este o „calitate” ?), unde mai pui ca mai au cate o expresie folosita laitmotiv aiurea de te zapacesc cum ar fi: doamnelor si domnilor; iata; asadar; prin urmare; si atatea alte expresii folosite aproape dupa 1 sau 2 cuvinte in propozitie sau fraza.Acest lucru mai denota si altceva,(necunoastere ca sa nu zic prostie sau poate ca nu-si dau seama),atunci chiar sa nu te poti controla ? De ce ?
    Sigur sunt si unii pe care ti-e mai mare dragul sa-i asculti dar acestia sunt cativa.
    Cat despre tupeu, in zilele noastre trebuie sa-l ai cu carul dar, cum spuneti dumneavoastra, cu tact.
    As vrea sa cred ca n-am suparat pe nimeni in comentariul meu. Va multumesc.

    • Cu scuzele de rigoare, rectific : „Ca simplu telespectator….”
      Multumesc.

    • Nu ați supărat pe nimeni, dimpotrivă.

  • „Colega”, piranda, vânzătoarea de ziare, a fost de milioane…
    Și jurnaliștii sunt oameni. Unora le lipsesc cei șapte ani de-acasă ca oricarui individ prost-crescut, altora nu.

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog