Israelul în flăcări. Cine ce a vrut și ce a obținut? (III)

Gruparea radicală palestiniană Hamas, având baza de operații în Fâșia Gaza, a atacat pe uscat, în aer și pe mare Israelul, în zorii zilei de Shabat, printr-o acțiune militară la o scară și cu mijloace armate fără precedent, având caracteristicile unui război convențional între state. Rachetele trimise de Hamas au atins ținte din interiorul Israelului, fără a se împiedica de scutul antirachetă israelian. Formațiuni terestre ale Hamas, unele venind pe mare, au angajat lupte pe teritoriul israelian. S-au înregistrat morți și răniți de ambele părți. Un număr de cetățeni israelieni au fost luați ostateci. Indiferent de alte considerente, o asemenea acțiune reclamă o reacție simetrică. O reacție pe care Israelul este capabil să o producă. Ținându-se seama de disproporția de forțe între Hamas și Israel, pierderile pe care le va suferi cel dintâi se pot anticipa ca fiind enorme, demersul său având astfel înfățișarea unui act sinucigaș.

 

CONSECINȚELE

 

Odată trecută în revistă lista posibililor beneficiari și a posibililor perdanți ai atacului Hamas, ar trebui să analizăm și consecințele a ceea ce se întâmplă acum pe redeschisul front israelian.

 

Atrag atenția că este vorba despre analiză, iar nu despre profeție. Pe baza culegerii și verificării informațiilor, precum și plecând de la interpretarea lor, ambele efectuate anterior, analiza extrage din ceea ce este posibil să se întâmple în viitor, ceea ce apare a fi probabil. Asta pentru a permite planificarea politică, iar nu pentru a satisface curiozitatea cuiva.

 

Calculul probabilității, oricât de corect ar fi, nu garantează că lucrurile se vor întâmpla într-un anumit fel. Mersul istoriei este influențat și de accidente, de personalitatea decidenților (care, totuși, intră în analiză, în măsura în care este cunoscută), de estimările eronate al deținătorilor de putere, de evoluțiile imprevizibile ale stării de sănătate fizică și mentală a acestora, de apariția unor calamități naturale sau pur și simplu de variabilele meteorologice, de efectele dezinformării mediatice cauzate de reaua credință sau de incompetență, de forța de convingere a diferitelor curente de gândire etc.

 

Acestea fiind zise să încercăm a estima, prin ceața variabilelor, ce ne rezervă viitorul (pe termen scurt, mediu și lung) sub impactul a ceea ce Israelul a declarat a fi un „război”, deocamdată numai cu Hamasul.

 

1. Se va ajunge, oare, de la războiul din Gaza la un război cu Iranul? Și dacă da, cine vor fi beligeranții în acel război?

 

Continui să fiu convins că Iranul nu dorește, pentru că nu are nici un interes, un război cu Israelul, care, eventual, ar atrage în joc o altă „coaliție de doritori” condusă de SUA. Dacă am admite că operațiunea pornită de Hamas ar fi fost planificată și ordonată de la Teheran, ea nu putea avea decât obiectivul strategic de a arăta incapacitatea SUA de a disciplina regiunea și de a proteja Israelul. În acest caz, atacul Hamas ar fi fost mult mai puțin virulent și nu ar fi împins guvernul israelian cu spatele la zid. Hamas a atacat cu disperare. Iranul nu are nici un motiv de a fi disperat în acest moment.

 

Dacă Israelul ar fi dorit să obțină un casus belli pentru a provoca o confruntare armată pe scară largă cu Iranul, nu ar fi putut alege un moment mai prost. SUA este prinsă în complicații geostrategice majore atât la Marea Neagră cât și la Marea Chinei de Sud, care se adaugă disputelor sale interne sociale și politice fără precedent, astfel încât implicarea pe un al treilea front este practic imposibilă. Zăngănit de arme, da. Demonstrații navale (cu flota din Mediterana), da. Triluri retorice, da. Dar nu mai mult de atât. Or, fără SUA nimeni nu ar veni în sprijinul Israelului și atunci acesta ar rămâne singur în fața întregii lumi arabo-musulmane. Ce interes ar avea Israelul în asta, tocmai în momentul în care avansa spectaculos pe calea normalizării relațiilor cu statele arabe?

 

Unii lideri ai grupării Hamas ar fi fost, poate, interesați într-un război regional în care să fie implicat Iranul, dar cine ține seama de ce își doresc aceștia? Politica Iranului se decide la Teheran, iar nu în Gaza.

 

Țările arabe au de câștigat dintr-o relație cordială cu Iranul și nu au nici o înclinație de a amorsa un război cu acesta, tocmai acum când își manifestă tot mai pregnant, în contextul trecerii de la ordinea mondială unipolară la o ordine multipolară, autonomia strategică în raport cu SUA.

 

Nici Turcia, unul dintre cei mai importanți actori la nivel regional, cu potențialul de a dezvolta acțiuni de impact la nivel global, nu poate fi interesată de un mare război între Iran, cu care are tot mai multe conivențe geopolitice, și Israel plus SUA. Ankara nu ar sprijini în nici un caz o intervenție militară israeliană împotriva Iranului, putând chiar produce agitație în curtea din spatele Israelului, și s-ar opune prin toate mijloacele refacerii prezenței și influenței americane în Orientul Mijlociu, considerat a fi de acum fieful Ankarei.

 

În fine, chiar dacă atacul Hamas asupra Israelului seamănă cu loviturile teroriste asupra Americii din faimosul 9/11, răspunsul nu poate fi același. Israelul nu este SUA, iar Iranul nu este Afganistanul sau Irakul. Avem ocazia să verificăm încă o dată justețea observației potrivit căreia atunci când istoria se repetă ceea ce prima dată a fost o tragedie a doua oară este farsă.

 

Dacă lărgim puțin perspectiva sub aspect geografic, putem anticipa că, în condițiile războiului mondial în desfășurare, având ca miză promovarea unei ordini mondiale post-americane, și ale fracturării lumii sub acțiunea revoluției americane a „noii normalități”, la Beijing și la Moscova, va fi de neconceput ca Iranul să fie lăsat singur într-un război la care participă SUA. Pe de altă parte, la Washington, mai există încă multe minți lucide care înțeleg că SUA nu are nevoie de un nou Vietnam, un nou Irak, un nou Afganistan sau o nouă Sirie. Desigur, unora le-ar putea surâde ideea că războiul ar duce la amânarea răfuielii electoratului american cu președintele Biden. El ar putea precipita, însă, procedura de demitere a președintelui, motivele deja strânse fiind numeroase.

 

Israelul nu poate conta nici pe arma nucleară. În condițiile în care Iranul nu o are încă, ar fi multe țări care o au (Coreea de Nord este cel mai neînsemnat exemplu) și care ar fi gata să i-o furnizeze.

 

Să fim lămuriți! În „Secolul Asiei” puterile euro-asiatice și asiatice nu pot permite SUA să acționeze ca hegemon global chiar pe teritoriul lor. Iar Israelul nu are de ce încerca marea cu degetul rămânând să se ia de piept singur cu un asemenea adversar. Mai degrabă ar fi dispus să i se alăture. Altminteri ar avea soarta Ucrainei: America se va lupta cu Iranul pentru Israel până la ultimul israelian, așa cum se luptă și cu Rusia, până la ultimul ucrainean.

 

Așadar, profețiile Casandrelor care vestesc războiul Iranului șiit cu forțele reunite ale civilizației iudeo-creștine ar putea fi confirmate numai dacă nebunii vor prelua conducerea balamucului global, sau dacă, din neatenție, omenirea va aluneca pe vreo coajă de banană geopolitică.

 

2. Pe termen mediu nu împărtășesc nici prognoza vizând decesul destinderii în relațiile israelo-arabe.

 

Căsătoria dintre Israel și statele arabe nu este una din dragoste, ci una din interes. Or, în timp ce dragostea este aproape totdeauna trecătoare, interesele sunt permanente. Nimic din aceste interese nu se schimbă ca urmare a acțiunii violente a Hamas sau a răspunsului la fel de violent al Israelului. Sub efectul lor apropierea dintre partea israeliană și vecinii săi imediați sau apropiați arabi va avea loc fără întrerupere. Doar deschiderea sticlelor de șampanie și poza de familie vor fi amânate pentru după încheierea perioadei de doliu ocazionat de moartea noii revolte palestiniene.

 

În ciuda presiunilor făcute de SUA, deja Egiptul a declarat că nu se va amesteca în conflictul din Gaza. În același timp, unele surse din Arabia Saudită, acolo unde Prințul moștenitor și Prim ministrul Mohammed bin Salman Al Saud, așa iliberal cum este, are toate trăsăturile omului de stat, au indicat că situația creată în Gaza nu oprește procesul apropierii israelo-saudite. Emiratele arabe unite nu au emis nici un comunicat prin care să condamne Israelul sau să se alăture Hamas. Nici Iordania nu se mișcă.

 

Cu decenii în urmă, Arabia Saudită propusese un fel de plan de pace cu Israelul, condiționat de rezolvarea problemei palestiniene. Era cam pe vremea în care Egiptul era marginalizat în lumea arabă pentru decizia de a încheia de unul singur pacea cu Israelul, uitând de soarta palestinienilor.

 

Timpul a trecut și statele arabe au ajuns la concluzia, mărturisită prin fapte și mai puțin prin vorbe, că s-au sacrificat destul pentru cauza palestiniană și că, probabil, la urma urmei, această cauză va fi mai bine servită dacă relațiile lor cu încăpățânatul Israel vor fi cordiale iar nu inamicale.

 

Susținerea cauzei palestiniene a avut mereu un caracter ideologic cu o importantă dimensiune morală. Nici acolo nu a fost vorba de iubire. Astăzi este ceasul pragmatismului. Ordinea lumii se schimbă. Cine nu se schimbă odată cu ea piere. Numai puterile senile, ale căror ambiții le depășesc mijloacele, se refugiază în dogme ideologice, din care fac ultimul bastion al hegemoniei.

 

Desigur, multe state arabe, musulmane și nu numai (se pare că și mulți studenți din universitățile americane) spun acum că Israelul poartă vina morală pentru asaltul ucigaș al Hamas. Faptul nu trebuie să mire pe nimeni și în el nu trebuie văzută nici o schimbare de poziție. De mult și de mulți (inclusiv UE și chiar SUA) s-a spus că mizeria în care sunt împinși să trăiască palestinienii, în special în Gaza, îi va duce la disperare și disperarea îi va duce la revoltă fără limite. În acest context, Israelul a fost de mulți, și în special de statele arabe, avertizat că lipsa unei soluții onorabile pentru palestinieni constituie o permanentă amenințare la adresa securității sale și a întregii regiuni.

 

Oameni politici israelieni luminați și curajoși, precum Yitzhak Rabin sau Shimon Peres, au înțeles nevoia unei soluții pe care au căutat-o în formula „pământ pentru securitate”, respectiv cea a două state separate, israelian și palestinian. Viziunea lor părea a prinde aripi, dar s-a dovedit că diavolul se ascunde în detalii și probabil că în prezent condițiile întrupării ei sunt radical mai puțin ofertante. Asta nu înseamnă că amânarea permanentă a oricărei soluții este o soluție. Pentru a se ajunge la ea trebuie admise costurile ei. Soluție fără costuri nu există.

 

Uneori problemele sunt rezolvate prin trecerea timpului. Acelea nu sunt probleme adevărate. Problemele pe care timpul nu le rezolvă sunt adevărate și scurgerea timpului le agravează.

 

Oamenii politici israelieni au crezut că normalizarea relațiilor cu statele arabe va stinge problema palestiniană de la sine. Nu era așa și au fost mulți, în special arabi, care au atras atenția că nu va fi așa, chiar dacă cei care au spus-o erau gata să scoată cauza palestiniană de pe agenda lor. Acum se vede că aceștia au avut dreptate și dacă o amintesc nu este pentru a blama Israelul, ci pentru a-l convinge că este esențial ca greșeala aceasta să nu se mai repete.

 

Acum depinde în mare măsură de Israel și de înțelepciunea actualilor săi conducători, ca procesul destinderii regionale, în mod normal neafectat de violențele din Gaza, să fie întrerupt sau nu. Numai o reacție dincolo de rațiune o poate face. Este de așteptat ca, la fel ca în 1956, în timpul scurtului război al Suezului, cel puțin câteva puteri globale (de ce nu și SUA?) să descurajeze excesele și escaladarea conflictului. Logica geopolitică așa spune.

 

3. Pe termen scurt, criza economică amorsată de spaimele asociate conflictului din Gaza este posibil să aducă unele beneficii SUA. Ele sunt, însă, iluzorii.

 

Războiul gonește banul, care este un animal sperios. Monedele statelor medio-orientale se vor devaloriza sub efectul confruntărilor militare. De aceea, s-ar putea ca multă lume să se întoarcă la tezaurizarea aurului, renunțând la moneda națională. De asemenea, se va reveni la căutarea salvării în monedele de rezervă. Economia UE este, inclusiv cu „ajutorul” SUA, pe butuci și o economie slabă nu poate face un euro tare. BRICS nu și-a creat, încă, o monedă proprie. Rămâne, deci, dolarul, care se pare ca a crescut imediat.

 

Cu puțin înainte de izbucnirea crizei, SUA adoptase politici care să ducă la scăderea prețului aurului întrucât acesta începuse a fi cumpărat masiv de statele BRICS. Așa se întâmplă în așteptarea războiului sau pe vreme de război. Dacă acum aurul va fi iarăși prețuit, efectele respectivei politici vor fi anulate și statele BRICS vor reveni la câștig.

 

La fel se pune problema și cu livrările de hidrocarburi asiatice. Un eventual război cu Iranul va duce la scăderea ofertei pe piața occidentală. Numai pacea, în schimb, ar putea face ca producția să crească, ceea ce ar determina scăderea prețului petrolului, dezavantajând întrucâtva Rusia, adversarul SUA. Iată încă un motiv pentru care Washingtonul ar trebui să fie înclinat a nu începe un război direct cu Iranul și unul indirect cu statele arabe. Dacă l-ar începe arma petrolieră ar fi din nou pusă la lucru de către acestea, ca în 1967.

 

Astfel, ceea ce SUA câștigă pe de o parte, pierde pe de alta. Dacă războiul din Ucraina se va stinge și profiturile care îi vin Americii prin falimentarea UE se vor micșora, este greu de crezut că avantajele economice produse de criza din Orientul Mijlociu vor fi durabile sau esențiale pentru refacerea economiei americane.

 

În schimb, este de anticipat un mare avantaj geopolitic. SUA au ocazia de se retrage aparent cu onoare din războiul ucrainean. Pe de o parte, ele vor putea invoca, nevoia de a-și spori vigilența și prezența în Orientul Mijlociu. Pe de alta, vor putea „descoperi” că Ucraina este coruptă și nerespectuoasă față de drepturile omului, astfel încât nu merită ajutată.

 

Semnele că lucrurile merg într-o asemenea direcție sunt multe. Nu numai Congresul SUA a refuzat adoptarea unui buget care să suplimenteze ajutorul pentru Ucraina, dar și UE a luat o măsură similară până la lămurirea nivelului de progres nu în lupta cu Rusia, ci în lupta cu corupția și cu încălcările principiilor democrate. Pe deasupra, însuși Israelul a anunțat că, în condițiile date, va fi nevoit să reducă nivelul ajutorului umanitar pentru Ucraina. Prin urmare, rachetele Hamas au sunat, se pare, stingerea în războiul din Ucraina. Cam tot așa cum tancurile rusești au pus capăt pandemiei Covid 19.

 

4. Întrebarea este dacă retrăgându-se din aventura ucraineană, SUA va putea reveni în forță în Orientul Mijlociu și în general în Asia, unde a lansat deja strategia sa indo-pacifică.

 

La această întrebare răspunsul este că suma mai multor înfrângeri nu poate da o victorie. Chiar și atacul devastator al Hamas arată că Israelul are foarte puțin de așteptat de la SUA, în timp ce celelalte state din regiune au făcut bine atunci când au optat pentru autonomie strategică și parteneriate locale. Aceasta este consonant cu logica ordinii multipolare emergente.

 

Din păcate pentru toți partenerii strategici ai SUA, noua criză din Gaza a dovedit că Washingtonul nu mai are nimic de oferit, cu excepția retoricii militariste. Dacă neoconservatorii și neomarxiștii-cultural americani vor crede că pot ieși dintr-un asemenea impas prin declanșarea unui război la scară regională cu Iranul, aceasta ar reprezenta nu numai un dezastru global care va pune capăt pentru multă vreme influenței americane în lume, ci și o amenințare letală la adresa securității și existenței Israelului. După ce au dus Ucraina în pragul dispariției, șoimii războiului de pe Potomac nu pot fi lăsați să facă același lucru cu Israelul. Eu unul nu pot crede nu doar că ar putea fi lăsați, ci că vor avea nesăbuința de a o încerca.

 

Singura posibilitate pentru SUA de a rămâne relevantă la nivel global, și pentru emisfera nordică asta este de dorit, este ca să se alăture comunității internaționale în efortul de restabilire a păcii în lume pe baza unei ordini globale multipolare dezideologizate. În speța din Gaza asta ar însemna ca administrația americană să nu se grăbească a oferi arme, ci ca să ceară autoreținere și evitarea măsurilor de retorsiune fără relevanță pentru securitatea efectivă a Israelului.

 

5. Situația din Gaza este un test de stres major și pentru diplomația rusă. Rusia va trebui să evite calea de a opta între Israel, cu care are interesul vital de a menține relații cordiale, și comunitatea palestiniană din Gaza pe care în mod tradițional a susținut-o, obținând astfel simpatia lumii arabo-musulmane. Ca să reușească este necesar să mobilizeze o putere de persuasiune maximă, precum și capacitatea de a oferi ambelor părți o perspectivă de nerefuzat. De aceea este de așteptat o navetă diplomatică frenetică a reprezentaților Rusiei. Ea pare să fi și început și dacă va reuși va consolida poziția Moscovei ca furnizor de stabilitate și securitate în Orientul Mijlociu.

 

Spre a fi în măsură să atingă asemenea obiective, Rusia va avea nevoie cel puțin de sprijinul Chinei. În ceea ce o privește pe aceasta, ea a fost mereu apărătoarea status quo-lui și s-a arătat dispusă să ofere securitate economică statelor din regiune. Partea privind garanțiile de securitate militară a revenit, odată cu diminuarea prezenței americane, Rusiei și eventual Turciei. Acum s-ar putea ca și Beijingul să facă o legătură între propriile obiective strategice din Pacificul de vest și garanțiile hard acordate națiunilor medio-orientale.

 

Dacă pentru Rusia și China există posibilitatea unei politici de balans între adversarii de azi din Orientul Mijlociu, pentru SUA această posibilitate este exclusă. America este obligată, din motive pe care nu le mai reiau aici, să stea de partea Israelului, fără a-i aduce foloase practice deosebite, ceea ce va ridica împotrivă-i toată Asia.

 

Dacă nu se poate vedea, așadar, cum SUA și-ar putea spori influența în regiune, în schimb apare destul de limpede că tandemul ruso-chinez se va profila în garant colectiv al securității acesteia. O poziție de pe care se poate susține cu mari sorți de izbândă proiectul ordinii mondiale multipolare. Indiferent cine sau ce a făcut Hamas să pornească la război, câștigători sunt protagoniștii ordinii mondiale emergente și perdantă este ariergarda pax americana.

 

6. Cele mai spectaculoase efecte ale crizei privesc Israelul. Odată cu schimbarea ordinii internaționale, Israelul va fi obligat să își modifice identitatea geostrategică.

 

Desigur, sub imperiul emoțiilor sau al miopiei politice sau al unor factori aleatorii, lucrurile pot evolua pe diverse făgașuri. Unul singur răspunde exigențelor rațiunii și aspirațiilor legitime ale societății israeliene și ale poporului evreu. Acesta este făgașul afirmării Israelului ca stat al tuturor cetățenilor săi, indiferent de originea lor etno-culturală, precum și ca actor al Orientului Mijlociu extins cu totul autonom din punct de vedere strategic în raport cu SUA.

 

În contextul unei asemenea afirmări Israelul va ști, cu siguranță, să găsească drumul către rezolvarea problemei palestiniene, precum și acela către normalizarea relațiilor cu actorii regionali, în condiții de maximă securitate națională.

 

Poporul evreu are dreptul la statul său, așa cum îl au toate popoarele lumii. Statul israelian are dreptul la securitate, așa cum îl au toate statele lumii. Această securitate este indivizibilă, așa încât pentru a o obține trebuie să o oferi.

 

Israelul a construit într-un deșert, pornind la lucru cu puțini oameni, în contextul unei ostilități cvasigenerale, un stat puternic și prosper, al cărui cetățeni sunt liberi și demni. Pentru a ajunge aici a fost nevoie, pe lângă hărnicie și răbdare, de multă inteligență politico-diplomatică, precum și de aliați puternici. Adesea, aceștia l-au susținut nu în interesul lui, ci în interesul lor. Faptul nu este nici unic nici de neînțeles. A venit vremea în care statul israelian și poporul evreu nu mai are nevoie vitală de acest suport sau nu mai este în situația de a-l accepta în orice condiții.

 

Ca și în cazul României, Israelul nu are a se dezice de aliatul american, dar are nevoie de a reseta relația cu acesta, în așa fel încât interesele sale legitime să fie salvgardate într-un nou context istoric, atât global cât și local, atât extern cât și intern.

 

Indiferent de dorințe sau de preferințe, criza din Gaza, va împinge către reevaluarea identității geostrategice a Israelului. Cu ce rezultat concret, depinde de liderii acestuia. Cert este (atâta cât ceva poate fi cert în lumea deraiată de astăzi) că ceea ce va fi după terminarea acestei crize va fi altfel decât înaintea ei.

 

Sumarizând, Israelul va învinge în confruntarea militară și Hamas va suferi pierderi mari, dar sistemul defensiv israelian a fost puternic șubrezit, iar procesul de pace în Orientul Mijlociu este supus unui uriaș test de stres, fără a fi, însă, distrus. Nu este exclus ca această criză să conducă, paradoxal, spre mai multe acorduri abrahamice. Mai mult ca sigur ea va reduce influența SUA în regiune. Probabil va spori influența Chinei și Rusiei ca garanți ai echilibrului regional. Negreșit, va impune Israelului o revizuire a identității sale geostrategice. Mai departe totul depinde de noroc.