Jurnal de pandemie la Breaza | Elena Surdu Stănescu – un mare artist care întinerește umanitatea

09/05/2020 | ✎ Aristotel Bunescu

Motto: „O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor” – Constantin Brâncuși

Scriu aceste rânduri în zorii lui 8 mai, Ziua Mondială a Crucii Roşii şi a Semilunei Roşii. Să ajutăm pe semeni prin toate mijloacele…Aici, la Breaza, unul dintre locuitorii remarcabili, ajută semenii prin arta sa de mare valoare. Este doamna Elena Surdu Stănescu, un personaj aparte dedicat sculpturii.

Pentru ce am ales un sculptor dintre atâția oameni aparte din urbea noastră?
Argumente veți găsi destule parcurgând cuvintele următoare.
Principalul argument este viața în sine a doamnei Surdu Stănescu, opera sa copleșitoare.
Un alt argument este faptul că într-o zi de 8 mai, anul de grație 1877, în timpul săpăturilor de la Templul Hera, în Olimpia Eladei, unde pe vremea tinereții de gazetar am făcut o prelegere despre valorile sportului, echipa condusă de germanul Ernst Curtius a descoperit statuia lui „Hermes ținându-l pe micul Dionysos”. Lucrarea a fost atribuită sculptorului Praxiteles și a fost realizată în jurul anului 340 î.Hr. Cu alte cuvinte, sunt două milenii și jumătate care ne despart de realizarea acestei capodopere.

Arta care întinerește

La Galeria Națională de Pictură din Berlin se găsește un tablou realizat de Lucas Cranach cel Bătrân și intitulat Fântâna tinereții.
Peisajul arid și trist din partea stângă devine în dreaptă unul plin de viață și bucurie. Dar mai mult decât atât. Este ilustrat aici misterul întineririi.
În partea stângă a tabloului se văd mai multe femei marcate de trecerea nemiloasă a deceniilor. Trupurile lor încercate de vreme sunt aduse cu șarete, trăsuri sau chiar roabe la marginea unui bazin cu virtuți uluitoare. Coborând trei trepte în apă, ele au posibilitatea să întinerească în câteva secunde. Vizibil întinerite, ele trec prin apă și ajung la malul din dreapta total revigorate și cu 30 de ani mai puțin, astfel încât sunt gata să participe, cu toate simțurile, la viața plină de muzică și dans în aer liber.

Un efect similar are și arta doamnei Stănescu asupra privitorilor. O artă care întinerește pe cei din jur, inclusiv pe autor.
Înainte de a sosi la Breaza am vizitat atelierul său din București. Copleșitor! Aceasta e concluzia într-un cuvânt. Acum câteva zile, am urcat la reședința sa de la Breaza. Concluzia: Copleșitor numărul 2.

Dar, iată cine este oaspetele de onoare de astăzi la cristoiublog.ro.

Născută în Bucureşti, pe 15 septembrie 1942, Elena Surdu Stănescu, absolventă a Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” şi a Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, i-a avut ca profesori pe Eugen Lungu şi Constantin Baraschi, lucrând totodată şi sub îndrumarea sculptorului George Apostu, în atelierul acestuia. De cincizeci de ani, este o prezenţă permanentă a vieţii artistice româneşti, abordând în lucrările sale variate materiale şi modalităţi de expresie, între tradiţia artei clasice şi modernismul contemporan figurativ.

Creaţia sculptoriţei întruneşte peste o mie de lucrări realizate în piatră, marmură, lemn, bronz, alcătuind ciclurile tematice: „Portrete”, „Portrete alegorice”, „Universul iubirii” („Zburătăcite”, „Zburătăciţi”, „Cupluri”, „Ferestre”, „Cupola lumii”), „Sinteze”, „Univers de artist”.

Elena Surdu Stănescu expune permanent în ţară, la Saloanele Oficiale Naţionale bienale şi anuale, în expoziţii de grup şi personale, totalizând un număr de peste o sută de expoziţii. Peste hotare, artista este prezentă cu expoziţii personale în marile oraşe din întreaga lume: Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Ungaria, Franţa, SUA, Coreea de Sud, Emiratele Arabe Unite, Egipt, India, Yemen, Indonezia, sculpturile sale regăsindu-se în numeroase colecţii de stat şi particulare.

Realizează, în anul 2014, pentru holul Ateneului Român din Bucureşti, portretul în bronz al compozitorului Dumitru Capoianu, care completează suita portretelor de muzicieni datorate artiştilor Miliţa Pătraşcu, Gheorghe Anghel, Ion Irimescu, Paul Vasilescu ş.a.

În anul 2016, ridică la Bucureşti „Memorialul” în bronz şi piatră închinat victimelor de la „Colectiv”.

Este distinsă cu Premii Naţionale şi Internaţionale între care Marea Medalie de Aur de la Cannes (2012) şi Medalia de Aur pentru Merit şi Devotament francez pentru servicii excepţionale aduse Colectivităţii Umane – Paris (2013).

Timp de patruzeci şi cinci de ani este profesor de specialitate la şcolile de cultură generală şi de profil din Bucureşti şi zece ani Inspector de specialitate şi Director al departamentului „Artă” din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, pledând permanent pentru îmbunătăţirea educaţiei artistice în învăţământului românesc.

Omenesc vorbind are o familie pe care o cunoaștem deocamdată până la cei doi nepoți doar prin fotografii și sculpturi.
Doamna Elena Surdu Stănescu vorbește mereu cu pasiune despre Breaza, precum și despre proiectele sale legate de oraș.

Un artist în timpul pandemiei

În exclusivitate pentru cristoiublog.ro artista ne-a relatat cu parcurge acum zilele crizei sanitare:

„Breaza este oaza mea de liniște. De 30 de ani este și refugiul meu pentru lucrările din piatra. Așa este și acum, când toți trecem printr-o perioadă dificilă și grea. Breaza e un loc în care, datorita liniștii, ordinii și aerului curat, a verdelui primăverii, resimțim mai puțin dificultatea acestei perioade. Esențialul este pentru toți care suntem consemnați la domiciliu să ne păstram calmul, să descoperim activități diferite pentru întreaga familie.
Citit, lucru manual, curățenie, modificări în casă, în tot ceea ce ne înconjoară în micul nostru univers. Casa este cel mai frumos loc din lume, noi îl facem. Vă doresc pace în suflet și sănătate ”

Revenind la data de 8 mai și la sculpturi, trebuie să spunem că în 1972, chiar la 8 mai, a fost inaugurat impresionantul Muzeu Național de Istorie a României. Aici, pe Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoșoaiei, sunt reunite multe sculpturi – reper pentru evoluția unei națiuni.

Dintre exponatele muzeul condus de Ernest Oberlander-Târnoveanu, pe care îl cunosc de pe vremea liceului, amintesc acum doar Gânditorul de la Hamangia, care este și emblema muzeului, apoi Columna lui Traian, sau piesele remarcabile din colecția tezaurului, inclusiv cu Clocșa cu puii de aur.

Dacă am început cu Brâncuși, cu privirea spre cer, vă propun să terminăm tot în această notă, dar cu alte cuvinte ale sale: ”O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal şi în pământ.”

Sculptura nu se sfârșește, dar pandemia da!

Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii