Justiția „progresiștilor”

Procurorul de ședință de la ditamai instanța încearcă să convingă completul să suspende cauza și să sesizeze „înaltul for european” de la Luxemburg. Și-i dă întruna cu argumente flamboiante, dar alăturea de subiect, din jurisprudența curții de afară, farul călăuzitor pentru acuzatorii neaoși. Practica judiciară de aici e ignorată cu bună știință și bagatelizată, iar judecătorii români ar fi niște nevolnici, incapabili să priceapă normele de drept intern și deciziile Curții Constituționale de la București. Mi se urcă sângele la tărtăcuță ascultând și reascultând de vreo juma de an motivarea cu pricina, am obosit, destul cu această placă uzată! Chiar, prin insistența și considerentele exhibate cu o tenacitate demnă de o cauză mai acătării, parchetul nostru național ține cu tot dinadinsul să devină… Parchetul de pe lângă Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

*

„Riscul sistemic de impunitate” în jos, „riscul sistemic de impunitate” în sus! La trei fraze, hop și sintagma asta împrumutată mecanic din păsăreasca euro-comunitară. Dumnezeule, vom scăpa vreodată de blestemul formelor fără fond? Limbajul de lemn al comuniștilor era indiscutabil mai uman, spre deosebire de cel impus astăzi de la Bruxelles ori de la Washington… Apropo, cum s-o traduce în graiul dâmbovițean expresia de care s-au amorezat cu caraghioasă patimă reprezentanții Ministerului Public de la noi? Oricum, sună altcumva „risc seismic de impunitate”, vorba unui coleg de bară, emoționat excesiv în fața pretoriului…

*

Un confrate aflat la vârsta fiului meu îmi povestește că destui magistrați din anturajul său, îndeosebi femei, și-au pirogravat corpul cu fel de fel de vorbe dăștepte. Unul, de pildă, haștagist, bineînțeles, și-a tatuat pe braț Je ne regrette rien, dar nu dintr-un cult pentru édith Piaf, nu vă duceți cu mintea până-ntr-acolo! Nu, nici pomeneală, tipa e judecător și s-a încăpățânat să arate tuturor că nu are vreo remușcare izvorâtă din soluțiile pronunțate, nimic! Brr, mă sperie inșii nestrăbătuți de regrete, îndeosebi cei care lucrează cu cântarul Justiției. Locul lor n-ar trebui să fie în jilțul inamovibililor, ci altundeva…Stârnit firesc de curiozitate (profesională, desigur!) mi-aș dori să le citesc crezurile mâzgălite pe pielea sacrosanctă, altfel! Ce și-or fi scris „onorabilii” recenți pe epiderma traumatizată și umilită astfel? mă întreb invocând principiul… nemijlocirii. Nu-i exclus să găsești și sloganurile din urmă ale progresiștilor îmbulziți pe treptele tribunalelor sau ale curților ca să protesteze deunăzi: „DNA să vină să vă ia!” „Drepturile și libertățile cetățeanului, un lux!” „Eu, judecător, și tu, procuror, parteneri pe viață!”, „În pixul meu stă destinul vostru!”, „Câmpul tactic, mon amour”, „Dacă pedeapsă nu e, nimic nu e”, „Dubiile profită acuzării”, „MCV, te vreau înapoi!”, „Condamnați ! Condamnați! Condamnați!”, „Corupția ucide!” și alte aforisme de luptă revoluționară…

*

Istorioara depănată de amicul dintr-un barou transilvănean nu-i într-atât de veche ca să nu fie actuală prin tâlcul ei… „Ajung la parchet împreună cu clientul meu. Eu, venit din București în aceeași zi. Omul, venit din Moldova. Fiecare parcurseserăm câteva sute de kilometri. Jandarmul, la intrare, ne explică milităros că «parchetul este închis pentru proteste» și ne sfătuiește să ne prezentăm în altă zi. Până la urmă se înduplecă să sune la conducere și, minune!, ni se permite accesul în fortăreață. Așteptăm în biroul șefului. O încăpere cu standarde înalte de confort – luminoasă, spațioasă, mobilată modern –, ce mai, o plăcere să lucrezi într-un asemenea spațiu! Unde pui că avea și o panoramă spectaculoasă a orașului, fiind situată la etaj. Noi voiam să ne informăm de ce ancheta bătea pasul pe loc de peste un an de zile. Probasem ca la cartea de procedură un prejudiciu de câteva milioane de lei adus bugetului de stat. După depunerea denunțului, procurorul de caz chiar mă sunase și se arătase foarte dornic să pornească ancheta. M-am gândit atunci că e destul de rar ca un avocat să servească adversarului (de regulă) un dosar gata preparat, cu o pagubă atât de importantă pricinuită statului. În prima lună activitățile au demarat în forță, cu percheziții și interceptări, numai că apoi… totul s-a oprit. De parcă timpul ne-ar fi înghețat în neputință. Îl întrebăm pe prim-procuror de ce investigațiile nu au mai avansat de atâta vreme. Răspunsul m-a șocat: «Păi, n-ați văzut ce se întâmplă în România? N-ați văzut ce vrea să facă guvernul? Ordonanța 13? Timpul pe care îl aveam să lucrăm dosarele – și așa insuficient – este și mai scurt acum, de când magistrații trebuie să protesteze împotriva guvernului. Și zilele trecute am fost la București să protestăm.» Apropo, suspectul era un român devenit cetățean «occidental», îmbogățit în țara natală însă, în perioada tranziției. Chiar și cu protestele magistraților, parcursul dosarului de urmărire penală a fost prea bizar: un început fulminant al anchetei, urmat de o îndelungă și inexplicabilă stagnare. Oare ambasadele statelor care ne blochează accesul în Spațiul Sprengler (sic!) se mai conversează și cu procurorii?”

Tac, nu am un răspuns. Bleah, dezgustătoare secta asta a magistraților – activiști, scoși la comandă în mitinguri sindicale. Cutii de rezonanță ale unora și altora, goale, manipulabile, ticăloase, servind interese obscure, arar naționale, în momente politice decisive…

*

Un inculpat arestat își ceartă din boxă apărătorul ales, reproșându-i câte și mai câte. Starea de detenție l-a abrutizat cu asupra de măsură. Hei, „iubește-ți avocatul ! În afară de maica ta, e singurul care te apără fără să te creadă!” Așa i-aș fi strigat nenorocitului, dar m-am abținut din răsputeri. La ce mi-ar fi folosit? La ce i-ar fi folosit lui?… Și totuși, o completare aș forța la acest text din social media nerevendicat încă – mama nu încasează niciun onorariu ca să-și protejeze odrasla, spre deosebire de paracletul în robă…