La Marea Stingere

Există pe diverse canale TV o serie de documentare care se cheamă „Abandonat în sălbăticie”, în care un fost soldat devenit expert în supraviețuire, dotat doar cu un minimum necesar din care nu lipsesc un cuțit, o cremene și o sticlă cu apă, încearcă să învețe posibilii rătăciți în mijlocul unui nicăieri să se descurce cu ce au la dispoziție. Adică să facă ceea ce făceau strămoșii noștri și ce fac și acum mulți dintre cei încă privați de șansa de a fi venit în contact cu binefacerile civilizației. Să-și aprindă singuri focul, să distingă între plante și animale comestibile și otrăvitoare, să se orienteze după diverse semne și urme, să se apere de frigul și căldura excesive ori de alte pericole. Lucruri pe care progresul și evoluția, al căror rezultat suntem, se pare că ni le-au cam șters din memorie și chiar și din instinct. Nu am cunoștință de documentare asemănătoare în care să se prezinte lupta pentru pura supraviețuire în aici și acum a eventualilor naufragiați în mijlocul civilizației. De pildă, copiilor sau oamenilor străzii, celor alungați de semenii lor și marginalizați de restul societății ori celor orbiți de… întunericul inopinat.

Ce-ar fi dacă s-ar stinge brusc lumina? Ce-ar face progresiștii abandonați de și în mijlocul civilizației? Dacă nu și-ar mai putea încărca nimeni nicio baterie; dacă pompele de benzină n-ar mai umple rezervoarele bolizilor și ar trebui să-și folosească fiecare propriile picioare; dacă nelipsitul telefon mobil și GPS-ul nu le-ar mai indica punctele cardinale și nici încotro să meargă; dacă nici apa caldă și nici cea rece n-ar mai urca, nici din fântâni și nici prin instalațiile zgârie-norilor; dacă oamenii n-ar mai putea genera cifre și litere prin tastare și ar fi nevoiți să ia în mână un creion și să-l și folosească; dacă nici fast-foodul și nici pâinea cea de toate zilele n-ar mai fi disponibile; dacă fabricile de medicamente, îmbrăcăminte, încălțăminte și aparaturi de tot felul și-ar da duhul; dacă computerele nu le-ar mai putea „sufla” medicilor diagnosticul, lăsându-i pradă celor cinci simțuri… Pur și simplu dacă ar trebui să ne facem singuri Lumină. Nu de alta, dar s-ar putea să întâmpinăm dificultăți mai mari decât dacă ne-am trezi brusc în junglă, deșert, creierul munților ori în infinitul tundrei siberiene.

De două secole ne aflăm în plin avânt industrial. O revoluție industrială care nu numai că nu dă semne să se oprească, deși am fabricat cam tot ce trebuie unor ființe aflate în tranzit pe Terra, dar nici măcar de încetinire nu vrea să știe. Peste tot se vorbește despre creșterea productivității și se are în vizor profitul. Până unde și până când? De ce și mai ales cu ce resurse, fiindcă se pare că am cam spoliat planeta de tot ce acumulase în miliardele de ani de existență. Cu emfază comparăm importanța revoluției industriale cu aceea a revoluției neolitice, care a marcat trecerea de la nomadismul vânătorilor și culegătorilor la sedentarismul agricultorilor, fără a remarca nomadismul modern, care ne obligă să fim mai mult pe drumuri – unii la propriu – decât acasă.

După 200 de ani de progres tehnologic, economic și științific, clivajul dintre bogați și săraci este mai mare decât în 1820, deși unii încearcă să explice asta prin faptul că pe atunci erau mai toți săraci și că de atunci încoace foarte mulți au ieșit din sărăcie, ceea ce ar fi făcut foarfeca să se deschidă (!). Optimiștii chiar susțin că acea foarfecă tinde să se închidă din nou, deși e greu de crezut cum poate face asta, în condițiile în care un singur procent din populația globului deține jumătate din avuție. Poate dacă încercăm să ignorăm acea cantitate… neglijabilă de bogați. Producem mult mai mult decât putem consuma și preferăm să aruncăm surplusul la gunoi sau să-l punem pe foc, decât să împărțim cu cei ce nu au mai nimic. Planeta e mai sufocată decât oricând de deșeurile și de prezența noastră. S-a dovedit că ne plac revoluțiile și am trecut pe rând și la a doua, a treia, ba chiar la a patra revoluție industrială. Cu fiecare nouă mașinărie care ne preia o parte din forța brațelor, producem o nouă ceată de șomeri. Cu fiecare piesă electronică cu care ne înzestrăm roboții, renunțăm la o rețea neuronală din dotare și la încă o geană de Lumină. Cu fiecare copil dat pe mâna inteligenței artificiale, se mai usucă și se mai scutură o frunză din arborele vieții.

Să ne revizuim puțin cunoștințele despre viață. Despre cum ne pregătim copiii pentru a face față viitorului și vieții în general. Unii au ales să muncească pe rupte, cât îi țin puterile, și să acumuleze suficiente bunuri materiale cât să-și scutească odraslele de neajunsurile și neplăcerile de care au avut parte ei înșiși, să le ofere „o viață mai bună”. Cum ar arăta acea viață, dacă s-ar stinge brusc Lumina… ne depășește însă puterea de imaginație. Nu ne convin povețele unora, cum că ar fi mai bine să le oferim copiilor din timpul și afecțiunea noastră decât să-i îngropăm în jucării și cadouri și să-i lăsăm să facă tot ce vor. Să-i tratăm ca pe mici adulți în miniatură cărora le cerem sfatul atunci când pe noi ne depășește situația și suntem incapabili să luăm deciziile care se impun. Educația antiautoritară nu înseamnă lipsa limitelor, ci a ști exact când și unde să le așezăm. Dacă copiii ar ști de toate de la bun început, n-ar mai avea nevoie de părinți.

A fi părinte înseamnă a trăi în fiecare moment cu tabloul desprinderii de cei aduși pe lume. A-ți lua rămas-bun în fiecare zi câte puțin. Copiii nu ne aparțin, așa cum nicio ființă umană nu aparține alteia, decât dacă asta e dorința ei lăuntrică. Copiii ne-au fost împrumutați pentru un mic segment al vieții, în care ni se cere să-i pregătim asiduu pentru segmentele care vor urma și în care noi vom înceta să mai fim. Moștenirea noastră ar trebui să fie acel pachet de informații și abilități care să-i ajute să ne supraviețuiască. Fără a scăpa o clipă din vedere „pana de curent”. De câte titluri și posesii are nevoie cineva pentru a fi un om de succes și de câte trăsături de caracter pentru a fi unul de valoare? Câte învățături se preiau din cărți și câte din experiență? Câte cărți se scriu din cărți și câte din viață? Care sunt cele mai frumoase și mai educative cărți? Las pe fiecare să-și răspundă singur. Cu două generații în urmă, un copil era „crescut” de un sat întreg. Cu toții se implicau în săditul și plivitul de maniere. Copil fiind, nu puteam străbate ulițele satului fără să întâlnesc pâlcuri de oameni care-și vorbeau și care ne vorbeau și nouă, celor mici. Ploua cu întrebări despre tine și familia ta și ploua cu povețe. Niciunul dintre acei oameni nu dispunea de vreo diplomă și nu avea studii în psihologie, filosofie ori medicină, ci doar școala vieții. Niciunul dintre sfaturile lor nu ne-a prins rău vreodată. O astfel de imixtiune în „sfera privată” a ajuns astăzi de neconceput. Astăzi nu mai ascultăm de sfatul nimănui, oricât de mult bun-simț ar include și oricât de rațional ar părea, dacă nu se bazează pe unul sau mai multe studii… pe cât se poate, peer-reviewed.

Oricâte lecții li s-ar preda copiilor, într-un final ei vor face ceea ce văd și ce trăiesc pe viu, și nu ceea ce li se predică. Ei sunt tot timpul cu ochii pe noi și zilnic adaugă câte ceva în cartea vieții. Țin minte cum fiul meu, pe atunci în vârstă de nouă ani, a răspuns mustrărilor mele legate de conduita care i-ar putea atrage blamul colegilor printr-un: „Nu contează, mamă, dacă ceilalți te vorbesc de rău. Important este să nu fie adevărat!” Ne mângâiem cu gândul că dispun de condiții inimaginabile pe timpul nostru, mai ales de tehnologie de ultimă generație. Mulți nu știu însă cum să se folosească de ea, chiar dacă dorm cu prea iubitul telefon sub pernă. Pe vremea când predam, citeam mereu nedumerirea pe fețele studenților ori de câte ori foloseam termeni neclari pentru ei. Formulări precum: calea de transmitere (a infecțiilor) fecal-orală ori (atitudine) prepotentă îi bulversau total. Nu se grăbeau să-mi ceară lămuriri și nici nu-și consultau omniprezentele telefoane mobile (sau poate c-o făceau, dar fără succes!). De-abia când ceream explicația descumpănirii aflam cu stupoare că nu cunoșteau termenul fecal și nici alte sinonime precum scaun ori excremente, ci doar cuvântul neaoș. Iar în prepotent se izbeau de ceva care-i deruta. Cum să-i lăsăm pe mâna „vieții” digitale fără mustrări de conștiință?

Mai sunt atât de multe de făcut! În primul rând avem de făcut oameni din copiii noștri, nu monștri lipsiți de empatie. În timp ce unii (pretinși intelectuali) se simt mânjiți și susțin că nu suportă proștii și că nu vor să aibă de-a face cu ei, fiindcă nu vor să fie trași în jos (!), există alții care întâmpină cu reproș și dispreț pe oricine „îndrăznește” să strice gașca adulatoare de ignoranță. Mai silitorii și mai însetații de cunoaștere sunt marginalizați de restul clicii de îndată ce dau semne de bun-simț. Poate tocmai de aceea niciunul dintre studenții mei nu-și aroga curajul punerii întrebărilor. Nu doar odată am surprins atitudini, gesturi și priviri grăitoare printre cei aflați în băncile din care urmau să iasă specialiștii de mâine. Nimeni nu-și asuma riscul de a fi ștampilat ca tocilar ori neștiutor, de a fi altfel decât se voia a fi grupa. A ține piept presiunii grupei și a înota contra curentului sunt atitudini care au solicitat dintotdeauna tărie de caracter și determinare. Poate că n-ar strica să le adăugăm și pe ele în bagajul progeniturilor. Pentru eventualitatea că vor naufragia vreodată pe valurile… civilizației.

Nu e greu de ghicit care dintre locuitorii Terrei s-ar dovedi mai apți pentru supraviețuire la Marea Stingere: Aceia crescuți în puful boxelor de oțel, sticlă și beton și răsfățați de tehnologia de ultimă generație, sau aceia care au fost constrânși de soartă să-și pună la treabă totul din dotare – trupul, mintea și sufletul? În fond, așa ar trebui să arate mult jinduita justiție compensatorie. Fiindcă, în această privință, nimeni nu poate invoca inegalitatea de șanse la a-și însuși lecțiile predate la școala vieții, ci doar îmbuibarea. Cine-i sătul, nu mai simte nevoia să pornească în căutare de hrană sau de… altceva. Să sperăm că neuronii rămași până atunci se vor dovedi suficienți, măcar pentru o mică pâlpâire.