Arhiva afectivă. M-am simțit repusă din categoria presupus tribală in cea quasi civilizată

Knokke Le Zoute, august – septembrie 1972
Bienala Internațională de Poezie, unde i-am cunoscut pe: Arthur Haulot, Medard Tytgat, Pierre Bearn, Alain Bosquet, Jean Cassou, Helena Sassone, Mario Petrucciani, Fukuda Ricutaro, Victor Camilleri, Ostbye Berit, Leopold Sedar Senghor, Carrera Andrade, Serghei Mihalkov (tatăl lui Nikita Mihalkov și al lui Andrei Konchalovski), Maurice Bejart.
Seara, în Gara de Nord, ora 23:00. Aștept. Peronul e aglomerat. E încă vacanță. Lume care pleacă spre Ardeal. Toți se pregătesc sa urce în trenul spre Curtici/ Budapesta/ Hegyeshalom. Privesc cu descumpănire valiza mare, neagră in care aveam cărți, albume, discuri microsillon, haine și conserve. Oare cum o voi căra prin stații si gări? O vei căra, spune mama zâmbind. Apoi, sugerându-mi că în timpul călătoriei voi deveni un soi de Popeye cu mușchii rotunzi de forța spanacului, îmi amintește să nu uit să ofer discurile și albumele gazdelor. Credea că voi fi găzduită undeva, cumva, dat fiind că aprobarea pentru plecare am primit-o cu întârziere. Depășisem termenul sosirii la Bienală cu două zile și pierdusem data oficială pentru repartizarea locurilor de cazare. Senzația ciudată că nu plec spre altă țară, ci spre altă planetă persista.

Mă întreabă tata la ce mă gândesc, mama mă întreabă dacă sunt bucuroasă, eu mă întreb daca au vreun rost toate acestea – bagaj, drum, lumea de departe, câtă vreme diferența dintre Est si Vest pare abisală. Știam că este așa din lecturi, filme, expoziții, concerte. Mă deranja, mai ales, ce nu înțelegeau ei despre noi. Mă durea faptul că se credea ca suntem o masa inertă si ineptă. Când au aflat ca avem în casă radiouri și televizoare s-au minunat. Când au văzut că nu mănânc cu mâna din farfurie și că am idee la ce folosesc tacâmurile, iarăși s-au mirat.
Norocul cel mare a venit din partea lui Pierre Bearn, a lui Serghei Mihalkov și a lui Medard Tytgat, flamandul. Ei știau mai multe despre România interbelica, aveau amintiri și exemple, aceste sumare dovezi m-au ajutat, așadar m-am simțit repusă din categoria presupus tribală in cea quasi civilizată. Mitul Nadiei Comăneci încă nu fusese lansat, suntem in 1972 când încă funcționau discuțiile despre “Brancuzi”, “Enesco” Nicolae Herlea și cam atât.

Va trebui să îmi adun notițele, schițele împrăștiate făcute in aceea călătorie și să le inserez împreună cu toate celelalte amintiri într-o cărțulie a copilăriei, adolescentei și studenției.
Marea bucurie a fost că am putut să pictez și să fac crochiuri în atelierul lui Medard din Rue d’ Aurore, Bruxelles; că am putut vedea satul Damme, în care s-a filmat Till Eulenspiegel; că l-am putut vedea pe Jorge Donn desfășurându-se în superba coregrafie a lui Maurice Béjart, având drept fundal sonor muzica lui Stravinsky si vocea lui Jean Marais.

Da, timp de șase zile eu fusesem de fapt pe o alta planetă. Nu neapărat o planetă a poeziei și artelor, ci a bucuriei de a fi recunoscut și iubit atât ca poet dar și ca pictor – mă refer în general la toți la participanții acelei bienale. Ulterior aveam să aflu ca exaltarea mea tinerească atribuia calificative exagerate vieții și lumii „de dincolo”. Existau, ca și la noi, grupuri de influență, interese diverse, subiectivitate și deliberată ignorare a valorilor. Însă, ceea ce ne deosebea atunci era libertatea de mișcare. Ei circulau în lume așa cum noi ne-am fi dus de acasă până la piață și înapoi, iar noi circulam în lume ca și cum am fi condus pe cineva din vestibul până la ușă.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Arhiva afectivă. M-am simțit repusă din categoria presupus tribală in cea quasi civilizată”

  • 🙂

    intotdeauna exista cel putin o intersectie intre oameni, oricare ar fi virsta lor, iar aceasta intersectie e definita de spatiul in care fiecare om se manifesta ca un copil.

    esenta omului e copilul din el, iar intensitatea cu care ea se exprima e data de darnicia cu care omul isi gradinareste acest spatiu.

    n-am stiut ca existi!:)), pina azi!… te am privit in ochi… in citeva poze, intr una chiar lung!:))), imi placi, cred ca esti un om bun,
    iar cita vreme arhiva afectiva despre care povestesti poarta mireasma gradinii despre care povesteam te voi citi cu drag:)

    🙂

Invitații cristoiublog
Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Marcel Ciolacu a primit deja binecuvântarea ambasadei americane la București