Măscăricii din presă ai Boierului

Alături de grămătici. Întîmplător, dar absolut întîmplător, am găsit în folderul Editoriale de publicat, fragmentul din Caragiale despre măscăricii de pe vremuri, care aveau ca sarcină, pe lîngă înveselirea boierului, și de a arunca cu murdării în dușmanii Stăpînului în trecere prin fața porții. Cred că l-am dat la bătut pentru un comentariu trecător despre servitorii prezidențiali din presa postdecembristă. De altfel și Caragiale folosise istoria cu măscăricii de pe vremuri care apelează azi, cînd scria el, la hîrtie și cerneală. Îl redau însă aici, pentru că el dă seamă de granița subțire dintre proză și publicistică în cazul lui Caragiale. A fost publicat în Gazeta poporului, 7/19 noiembrie 1895:

„Afară de grămătic, însă, orice boier care se respecta mai avea încă un alt slujbaș intelectual, tot atît de neapărat unei curți boierești cu întinse relații sociale. Pe atunci, cînd nu se pomenea de viață publică și cînd elita socială și high-life se numea protipendadă, boierul, în loc de Capșa și de Bar, avea sindrofie și chefuri acasă, numa-n ișlicel și-n meși; în loc de Hugo, avea un taraf de lăutari și un măscărici.

Slujba acestuia era să spuie caraghioslîcuri la chef, să păcălească musafiri și chiar pe stăpînu-său și să spună pe grecește cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franțuzește la Hugo.

Dar în afară de această îndatorire artistică, măscăricii, recrutați mai totdeauna dintre robi, pe lîngă că mai făceau boierului și servicii intime la împrejurări sentimentale, aveau și o sarcină politico-socială.

Cînd boierul avea necaz pe cineva, cînd era mahmur din cine știe ce pricină, cînd era scîrbit pînă în suflet că l-a scos Vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curții să pîndească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării și să-i înjure năstrușnic.

Boierul ședea cu ciubucul în pridvor și striga: «Hahaha! Înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!»
S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur și de lapte dulce; astăzi avem epoca de hîrtie și de cerneală violentă.”

*

Doar faptele. Din noua carte despre Căderea Constantinopolului, La chute de Constantinople: 29 mai 1453 (French Edition) Kindle Edition, de Maurice și Marilène Chavardès, vecină cu popularizarea, rețin portretul favorabil făcut lui Luca Notaras. Alte scrieri despre ultimele zile ale Bizanțului îl descriu în culori vitriolante. Mă conving încă o dată că faimoasa Cădere a Constantinopolului rămîne în Istorie drept unul dintre cele mai nebuloase evenimente. Mai ales în privința ultimului asalt, al ienicerilor, ne lipsesc mărturiile directe. Asta, dar mai ales patima de care n-a fost scutit nici un istoric, a făcut ca principalele personaje ale tragediei să ni se păstreze în memoria posterității în imagini diferite urieșește de la un cercetător la altul.
Singurele care rămîn aceleași sînt faptele.

Și acum, citind despre cele 57 de zile de asediu, dar și despre pregătiri, între care se detașează ridicarea peste noapte, pe malul european al Bosforului, a cetății Rumeli Hissar, mă întreb încă o dată de ce nu s-a făcut un serial tv de tip hollyoodian.

*

Aș mai merge odată. Chiar în timp ce scriu aceste rînduri, îmi năvălește în minte imaginea de azi a Constantinopolului. Și mă apucă brusc nevoia de a mai vedea o dată această priveliște unică în lume și în viața unui om care e Bosforul, cu al său Corn de Aur, cu Galata, cu Scutari, cu Fanar, cu Palatul părăsit dinspre Marmara, cu Zidul și cu locul la care m-a dus ghidul pe motiv că acolo a dispărut pentru totdeauna Împăratul Constantinos, ultimul Împărat Bizantin. Sînt puține priveliștile din lumea asta care să se fixeze în memoria ta sentimentală. Eu, cel puțin, deși am călătorit mult, rețin puține dintre ele.
Printre acestea se numără și cea a Bosforului.

*

Sleirea. Întors de la o nouă emisiune obositoare, care m-a convins încă o dată de adevărul oportunismului românesc, mă uit mai întîi la ultimul episod produs din Star Wars, aproape de final, dînd din picioare la bicicleta medicală. Se intitulează Ultimul jedi și nu face altceva decît să reîncălzească la foc mic ciorba episoadelor și filmelor de pînă acum. Despre Star Wars am scris cu ceva timp în urmă entuziasmat de dezlănțuirea de născociri a producătorilor. Nu în planul tehnologiei, oricum obositoare prin cerințele de specialitate, ci în planul vieții. Chiar și în acest episod, apar ființe noi și medii noi – un cazinou planetar –, un fel de parodie galactică a cazinourilor de pe Pămîntul de acum. Numai că deja forța de invenție s-a sleit, proces fatal, dacă ne gîndim că orice ar născoci autorii, tot la ce a apărut anterior trebuie să facă trimitere. Și mai e ceva. Distanța în timp între episoade, de un an uneori, face ca spectatori ca mine, uituci de la mînă pîn’ la gură, să nu mai înțeleagă nimic, pentru că nu mai țin minte nimic din episoadele anterioare, la care face trimiteri noul episod.