Meseria de inamic public

La ce ne folosește mintea? I-a trebuit ceva timp omului să învețe la ce-i folosesc mâinile, picioarele, stomacul, arătătorul, dar nu mult. Cu mintea i-a fost mai greu. Cum să explici ceva ce nu stă la pipăit?

A trecut o vreme, a trecut un învățător, au trecut ceva oameni harnici și cu toții am crezut că am priceput. Cu toate acestea, dacă nu se găseau niște jaloane, niște puncte de referință, niște valori care să pună ordine în haos, mintea ar fi fost doar irosire, un ștergar de ’Poftă bună’ în bucătăria lumii, dar fără nicio oală de borș dată în fiert. De la parabola platoniciană a peșterii încoace multe umbre și-au găsit formule matematice și corolar. Cum vă explicați, însă, faptul că în trecutul recent părinții și profesorii au căzut de acord ca să nu se mai dea foarte multe teme acasă elevilor, ghiozdanul să nu mai fie așa de greu, elevul să se convertească în loc să gândească, Creangă, Eminescu, Shakespeare, Twain fiind confundați cu piatra abrazivă? Școala nu e un templu al lenei, școala e locul în care mintea învață meserie, învață să facă ceea ce trebuie să facă, prin exercițiu, prin muncă. De la transformarea școlii în azil de proști, aberațiile au început să prindă curaj, sfidând știința și bunul simț, căutând o cale de evacuare chiar prin sistemul legislativ. Bineînțeles că există și oameni care se opun, dar glasul le e oarecum firav, deși am crezut că cei care au știința de partea lor se simt puternici. Unii însă au început să facă compromisuri. De dragul banilor, de dragul copiilor, de dragul lenei. Au lăsat calculatorul să socotească și să facă verificări, au copiat comentariile literare ale altora, au preluat ideile biletelor de papagal.

Sunt pasionată de rebus, de anagrame și de toate cele ce au derivat din jocurile de cuvinte. De cele grele, însiropate în logică, ascunse vederii și primului impuls. Colecțiile de rebusuri românești au fost o adevărată școală pentru mine, mână în mână cu lecturile suplimentare. Prima revistă am descoperit-o în geanta mamei mele de-a doua, pe când căutam 3 lei de cumpărat prăjituri. Diriginta mea din ciclul gimnazial, doamna Mitre, nu a considerat că aș fi fost prea tânără ca să le deslușesc. Și uite-așa, de prin clasele a cincea și a șasea, am început să muncesc la descâlcirea noimelor din cuvinte, să mă iau la harță cu vocile de dincolo de discursul oficial. Le mulțumesc tuturor celor ce mi-au trimis cadou, în cele străinătăți, reviste de rebus. Doar că … rebusurile de astăzi sunt copii palide și de multe ori nefericite ale celor care m-au învățat carte. Și-au pierdut strălucirea, muncesc dicționarele ca să stoarcă cuvinte puțin uzitate, dar nerelevante și nu mai știu să se prindă în joacă cu cuvântul. Rebusurile au ajuns să arate ca școlile, apatice și interesate doar de modă și de mesajul de pe telefon. Când găsesc câte un careu de acum 20-30 de ani, republicat în semn de aducere aminte, mă simt de parcă aș fi asistat la nașterea, fără cezariană, a romanului polițist.

Din fericire, Dumnezeu a prevăzut că netoții se vor răzbuna pe școli și atunci le-a vorbit oamenilor prin fiecare cuvințel care își căuta propoziție. Mulți au crezut că Dumnezeu a tunat și a fulgerat cele zece porunci, după care a mai zăbovit un pic, cât să pună în Biblie ceva citate și parabole fotografice, după care s-a lăsat să observe în tăcere. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Dacă omul nu poate opri timpul, cum a crezut el că poate opri Cuvântul? Cei care au vrut să învețe, au putut învăța direct de la Dumnezeu. Și de la dracul, pentru că dracul a încercat, dintotdeauna, să se interpună între Creație și Dumnezeu, intrigile înmuind textul în mirajul mai ușor de obținut al plăcerilor. Mintea omului e un vehicul al extraordinarului, al miracolului Creației. Telefoanele, calculatoarele, roboții pot fi decuplate și decuplați de la electricitate, de la contactul cu bateriile, iar ce rămâne în urmă nu e decât materie moartă. Mintea omului însă călătorește, împletește, sapă, plânge și țipă de fericire, în timp ce fiecare gând plătește omagiu Cuvântului.

Să vorbim un pic și despre inamicii publici numărul 1, 2, 3… În 1882, norvegianul Henrik Ibsen publica piesa de teatru Inamicul public, un fel de dosar de corupție care astăzi ar zăcea îngropat sub picioarele încălțate de designeri ale tuturor guvernanților, foști și prezenți. Într-un orășel care și-a clădit prosperitatea pe succesul unei stațiuni balneoclimaterice, înzestrate de Natură cu o rețea de izvoare termale cu calități benefice asupra sănătății, și-a făcut apariția Adevărul. Biologul stațiunii a descoperit, în urma unor probe și analize de laborator, că rețeaua de apă care deservea stațiunea era infestată. Vinovate erau deversările de reziduuri de la diverse întreprinderi, rețeaua de canalizare, lipsa de responsabilitate. Intenționa să publice un articol în ziarul local, inițial fiind susținut de mogul și de ziariști. Fratele biologului era chiar primarul orașului. Socrul biologului era unul dintre grangurii care poluau, fiind patron de tăbăcărie. Mă gândesc cât de ușor s-au fofilat pesediștii, peneliștii, socrii, verișorii care au făcut bani pe averea țării și nu au fost trecuți nici măcar la poluanți. Domnul Ciolacu a sunat-o pe Diana Șoșoacă să-i spună că nu așa se face politica, strigând Adevărul în gura mare, ci după cum au procedat pesediștii: trimițând fata europarlamentar la Bruxelles și punând ginerele prim-ministru. Sau cum au făcut peneliștii: cumpărând toate clădirile și pământurile scumpe din oraș, pe mai nimic, redându-le apoi circuitului de afaceri sub blazon de familie, cu profit garantat. Chiar dacă crizele economice s-au încăpățânat să le sufle unora în ceafă, profitul și pensiile de aservire intereselor altora s-au completat de la bugetul de stat, de la cei mulți, căci aceia nu avut curiozitatea să numere.

Pentru că refacerea rețelei de canalizare, crearea și cumpărarea de filtre mai bune ar fi încetinit colectarea profitului, locuitorii orașului s-au opus facerii publice a Adevărului, fără să țină cont de efectele asupra lor și asupra turiștilor. De ce să fi spus adevărul despre vaccinuri? Au așteptat să fie dați în judecată pentru că au considerat că își pot permite avocați de top, iar compensațiile ar putea fi ținute la limita câtorva procente minore din profit. Atunci ar fi mai bine ca să plătească toți cei ce au făcut profit pe suferințele nevinovaților, pe timpul tuturor pandemiilor: bancare, economice, de gen și sluțire, de viruși și de mult prea coruptă cercetare.

Pentru că a pus sănătatea deasupra banilor, biologul a fost încoronat inamicul public numărul unu al micului orășel. Vandalii ridicați de la calculator de serviciile secrete i-au spart bietului om geamurile casei, fiică-sa, profesoară, a fost dată afară din învățământ pentru ideile anti-sistem, ziariștii și primarul l-au scos vinovat de depresia psihică în care a fost aruncat orașul. De circuitul apei în natură și de sănătatea aceluia, de care depindem cu toții, nu se sinchisesc nici astăzi. Dau vina pe avioane, pe petrol, pe bășina vacii și pe croncănitul râgâit al ciorii, numai pe lipsa de bun simț și de viziune nu. Morților care se holbează la viața de apoi li se pun bani pe ochi, unii își pun de vii bani pe ochi, ca să nu-i bată la cap conștiința.

La finalul piesei, Ibsen produce, însă, o adevărată mutare de șah: nu dă dreptate nici albului, nici negrului, forțând remiza, în speranța că binele va câștiga din învățăminte. Micul șiretlic mi-a adus aminte de râsul de ciob al lui Nietzsche, în Amurgul idolilor, când a afirmat că până și Kant a devenit un idiot. Kant, dar nu valorile lui morale. Fără valori la care să se facă referință, la care să se raporteze, oamenii rămân niște vorbe goale, un prezent care, chiar dacă ar primi un viitor, tot nu ar ști ce să facă cu el. Fără definițiile lui Kant, Nietzsche ar fi fost doar un alt dansator la bara filosofiei. Socrul-tăbăcar din piesa lui Ibsen a investit profitul din afacerea poluantă, moștenirea familiei biologului, viitorul financiar al copiilor săi în acțiuni ale societății balneoclimaterice, spa pe înțelesul mai tinerilor. A speculat, crezând că astfel biologul va renunța să mai facă public adevărul despre apa infestată. Câteva morți dubioase pe conștiință nu păreau să fie mare povară. Se putea da vina pe suferințe anterioare. Degeaba tț-tț-iți, progresul societății umane s-a bazat pe genul acela de întreprinderi. Uitați-vă în jur, suntem pregătiți să facem față Adevărului? Biologul pare blocat într-o coajă de nucă, între mânia cetățenilor care vor să-și păstreze confortul cu orice preț, lăcomia guvernanților, servitutea ziariștilor, propria familie și conștiință. De ce mi se pare grandios un final mai degrabă bezmetic, dezamăgitor? Pentru că răspunde, pe înțelesul tuturor, întrebării care pe unii i-a lăsat fără oase de ros: De ce s-a născut Isus Christos? Christos s-a născut din Dumnezeu și din femeie pentru că Dumnezeu a vrut să fie parte a drumului omului, a suferinței lui, a păcatelor lui, a bucuriei lui, a gândului lui ascuns. Cum ar fi putut altfel judeca drept, dacă nu ar fi trecut prin toate cele lumești, în limita corpului de carne, suflet și minte raționalizat la naștere? Christos a venit să ne învețe ce așteaptă de la noi Dumnezeu și să învețe ce înseamnă să fii om și nu Dumnezeu. Ce i-au făcut oamenii arată că atunci când Noe a plecat la ceruri pe corabie au rămas doar animalele.