România a obţinut, prin Roxana Mînzatu, poziţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene şi portofoliul Competenţe şi Educaţie, Locuri de muncă şi drepturi sociale, demografie

Cine este Mihaela Olaru?

E o femeie care radiază bunătate. „Serafică”, a spus cândva o personalitate emblematică a sistemului judiciar din România. Am citit acel articol și m-am întrebat, oare de ce a spus asta? Și am înțeles de ce … e puțin cam neobișnuit în România, ca un avocat să umple o sală cu zeci de suflete, și grație muncii asidue și a perseverenței admirabile, până în prezent, sute, mii, de elevi din școlile românești au învățat ce drepturi și ce obligații au în societate, că răspund penal de la vârsta de 14 ani; care sunt limitele de când faptele lor devin infracţiuni; ce măsuri educativ – preventive, privative sau neprivative de libertate se pot lua, atunci când încalcă legea; că  „nimic nu te absolvă de necunoaşterea legii”.
Da, mi-am zis atunci: Cariera ta este ca o grădină. Nu ești obligat să faci un singur lucru în cariera ta, ca să-l citez pe Jennifer Ritchie Payette.

Ce prețuiește omul Mihaela Olaru?
Pentru mine mai întâi de toate este și va rămâne mereu familia, valorile în care cred și care m-au ghidat în viață, tot ceea ce fac cu multă responsabilitate și iubire față de oameni.
Avocatura a fost visul copilăriei mele, practic am crescut și am învățat constant cu gândul că eu voi ajunge odată și odată avocat.
Anii au trecut și undeva prin anul 1988, tânăra de 14 ani plecată de la țară, dintr-un sat frumos, cu dealuri și văi, Șușani, județul Vâlcea, a intrat la cel mai bun liceu din județul Olt, Colegiul Naţional „Radu Greceanu“ – Municipiul Slatina.

Fiică de țărani, harnici, gospodari cum se zice la țară, am pleacat în lume fără să știu ce mă așteaptă. Când eram copil, fiind un copil bun la carte (am început și eu să cred), participam la olimpiade, anual, sau jucăm handbal, așa mai ieșeam și eu din sat. Mergeam şi în tabără, atunci când ai mei aveau bani să mă trimită. Ce frumos era, îmi plăcea să particip la diferite concursuri, fie de poezie, recitam într-un fel anume, sau cântam muzică populară, îmbrăcată int-un costum popular, vechi, foarte frumos, era așa de mândră bunica, mămica Veta (Elisabeta), așa îi spuneam. De fiecare dată veneam acasă cu câte o diplomă. Mândrie, nu, mai ales pentru părinții și bunicii mei.

Când eram în liceu, m-am înscris la Școala Populară de Artă și cântam în cor, de multe ori participam la Cântarea României. Îmi aduc aminte, era așa de multă lume, că mă pierdeam în zare. Este adevărat că nu mai plângeau oamenii așa cum se întâmpla, odinioară, la serbările de la țară, atunci când eram o fetiță. Anii copilăriei au avut și greutăți, dar au fost și fericiți. Cel mai greu a fost când a trebuit să plec din casa părintească și să iau viața în piept, aveam doar 14 ani, fără să știu unde mă va duce viața…

Imediat cum am terminat liceul, în 1992, am participat la un concurs de „crainică”, parcă așa îmi aduc aminte că se numea, la un post local de televiziune, Vâlcea 1, există și astăzi. Sigur, nu a fost nicio problemă, am prezentat știrile locale câteva luni. Însă, visul din copilărie nu mi-a dat pace, devenea tot mai prezent, visul de a ajunge avocat.

Eram așa de visătoare, credeam că este așa de ușor să intri la Facultatea de Drept, încât am fost a treia sub linie. Probabil a trebuit să cad așa de rău ca să mă trezesc și să văd viața într-o realitate normală. M-am trezit bine și peste câțiva ani eram licenţiată în ştiinţe juridice, la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. Vă mărturisesc că mi-a plăcut mult dreptul penal, încât mă pot mândri că am fost printre puținii studenți ai Prof. Univ. Dr. George ANTONIU, care am obținut nota maximă la Lucrarea de diplomă: „Legitima apărare”, o temă extrem de interesantă. Prof. George ANTONIU mi-a fost coordonator de lucrare. Era unul dintre marii penaliști care a rămas în istoria materiei penale, spun a rămas, pentru că nu mai este printre noi. Ce OM, ce șansă am avut, să fiu studenta acestui mare Profesor, iar mai apoi să mă îndrume în calitate de coordonator de Lucrare de Diplomă.

Am urcat treaptă cu treaptă în viață, trebuie să spun acest lucru, însă indiferent cât de greu mi-a fost, sunt mândră că am procedat așa. Destinul, sigur așa a fost să fie.
Pasiunea pentru profesia de avocat a stat la baza construirii carierei vieții mele. Am intrat în Baroul București în data de 15 februarie 2001. Așadar, mai am un pic si împlinesc 20 de ani de avocatură.

Din anul 2003 și până în 2006 am fost Avocat titular al Cabinetului individual de avocatură „Mihaela Olaru” – Baroul Bucureşti (specializată în dreptul proprietatii industriale, dreptul familiei şi bineînțeles dreptul penal).

Din 14.11.2006 (ziua mea de naștere) sunt asociat în cadrul S.C.A. „OLARU & Asociaţii“ – Societate Civilă de Avocaţi – Baroul Bucureşti, avocat specializat în: drept penal, drept civil (latura familiei); legea violenţei domestice şi dreptul proprietăţii industriale. Nu știu dacă interesează pe cineva, însă am zis să spun, că așa trebuie … Dacă ar mai trăi, bunica Victoria (cealaltă bunică, din partea mamei), sigur ar spune: așa mamă, spune ca să afle toată lumea, ce nepoată deșteaptă am … mă opresc ca să nu plâng …

Interesant este că nu m-am oprit aici și fiind avocat pledant și pe latura proprietății industriale, vreo câțiva ani buni, din 2009 sunt și consilier în proprietate industrială – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci – O.S.I.M.

Profesia de avocat mi-a oferit satisfacții, împliniri, însă și lacrimi. Am avut si am trăirile și emoțiile unui actor. Sunt un om care se bucură și care se întristează la fel ca toți oamenii.
Am realizat că de la fiecare om cu care m-am întâlnit în viață am învățat câte ceva. Nu era necesar să îmi fie educator, profesor, mentor. Fiecare om lăsă o urmă în mintea celui cu care se întâlnește.

Am avut și privilegiul de a fi cunoscut oameni de marcă, de înaltă ținută umană și intelectuală care m-au impresionat profund. Oamenii fac parte din întâmplările vieții mele, unii m-au inspirat, alții mi-au oferit doar lecții de viață, nimic mai mult.

Mă bucur că am ajutat la rândul meu, am apărat drepturile, libertățile și interesele lor legitime și o fac cu multă dăruire în continuare.
Încerc să fiu un om bun, avocat responsabil, formator și un educator pe scena societății civile cu multă pasiune și iubire pentru ceea ce fac.

Interesant, sau nu, vă mai spun ceva. În decembrie 2012 am înfiinţat Asociaţia Viaţa fără Violenţă, și sunt iniţiatoarea proiectului „Viaţa fără Violenţă privind prevenirea şi combaterea violenţei în şcoli”, proiect care se derulează an de an consecutiv, de 7 ani. Este proiectul meu de suflet, pentru că am cules toate problemele văzute și simțite prin instanțele de judecată: lipsa educației juridice care produce efecte dezastruoase de multe ori.

Ei bine, ce fac? Derulez campanii de prevenire a violenței în școli, de conștientizare, împreună cu o echipă de profesioniștii în Drept (avocați, judecători, procurori, polițiști, psihologi și criminologi) şi am deschis ușile multor școli și licee din din București și din alte județe ale țării. Mai multe informații aici: http://www.viatafaraviolenta.ro/

Cine ar fi crezut că fata plecată de la țară cu 31 de ani în urmă, va avea o misiune, și nu una oarecare, ci, misiunea socială a avocatului în România. Cum sună? Da, este o misiune esențială și necesară pentru educație civică și juridică a cetățeanului, cu preponderenţă a tinerilor: susţinerea şi promovarea valorilor democratice, a drepturilor omului, familia și rolul ei în formarea unei personalități responsabile.

Au scris despre proiectul „Viața fără Violență” și am dat interviuri la JURIDICE.ro, Avocatura.com, Evenimentul Zilei, DCNews, Revista Avantaje și multe alte publicații importante. Au susținut acest proiect multe televiziuni naționale, eu fiind unul din invitații care au dezbătut teme juridice și nu numai, timp de aproape 10 ani.

Astăzi, pot spune că odată cu trecerea anilor, am învățat că oamenii din jurul meu îmi sunt ca niște oglinzi și că de la fiecare am câte ceva de învățat. Am înțeles că visele noastre se materializează repede atunci când credem în ele cu adevărat.

Îmi aduc aminte când eram copil cum obișnuiam să adorm gândindu-mă la ceva ce îmi doream tare mult. Problema e că, pe măsură ce am crescut, nu am mai visat atât de mult. Până acum ceva ani, când, brusc, mi-am dat seama că îmi doresc să mai fac ceva ce am făcut pentru scurt timp în adolescența mea, televiziune.

Să realizez interviuri cu oameni mai deștepți decât mine, deși nu vedeam cum s-ar putea întâmpla asta, s-a întâmplat. Și brusc mi-am reamintit de visele din adolescență, când mi-am dorit să devin avocat, și da, s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat. Am început, din nou, să visez şi să mulțumesc profesiei de avocat pentru ceea ce sunt azi, pentru libertatea pe care mi-a dat-o: aceea de a face ceea ce-mi place.

Astfel, din luna ianuarie 2019 (a trecut aproape un an) realizez interviuri la televiziunea 6TV, în cadrul emisiunii săptămânale „Povești de viață”. Nu este o emisiune ușoară deoarece povești de viață au toți oamenii, însă dacă fac totul cu pasiune, restul vine de la sine.

Ce este viața însă … cu ceva timp în urmă, mă uităm la emisiunea Profesioniștii, mentorul meu aici, fiind Eugenia Vodă. Emisiunea care m-a captivat era cu scriitorul și jurnalistul Ion Cristoiu. A fost ca un cutremur, am descoperit un OM (știe deja) de o politețe deosebită, cu un zâmbet cuceritor şi în stilul său jurnalistic a acceptat invitația în cele două proiecte pe care le realizez din anul 2019: emisiunea Povești de viață și Conferințe cu personalități marcante ale vieții publice, proiect pe care îl realizez în colaborare cu Baroul București.

Ce a urmat, este greu de imaginat: în ziua de 14 noiembrie 2019, ziua când am împlinit vârsta de 46 de ani, o zi cât o mie de cuvinte, o zi plină de urări, de gânduri bune, a mai fost ceva: un OM a văzut în mine ceva ce nimeni nu a dat atenție: un spirit jurnalistic în căutare de modele, de surse de inspirație. Acest OM frumos este, Ion Cristoiu, scriitor și jurnalist de înaltă ținută!
În acea zi am debutat pe cristoiublog.ro și scriu rubrica „Prin tribunale ca prin viață”.

Cred că m-am născut într-o zi norocoasă și indiferent unde mă va duce viața, tot ce doresc în afară de sănătatea și frumusețea familiei este să nu dezamăgesc oameni care au încredere în mine cu adevărat.

În concluzie, viața mea este ca o poveste cu reușite, însă și eșecuri. Oamenii iubesc poveștile, așadar și poveștile care au în spate o profesie sunt calea cea mai scurtă pe care o poate urma un avocat pentru a ajunge la inima și mintea celor care îl ascultă.


Articolele autorului:

Prin tribunale ca prin viață. Și avocatul e femeie | Cum am dat „Crăciunul la Șușani”, satul copilăriei mele, pe „Crăciunul la Londra”

Dacă anul acesta ai vrea să faci ceva diferit, atunci este momentul potrivit să vizitezi Londra. Am fost acolo în 2017, și pot spune că în acestă perioadă orașul este ...

Prin tribunale ca prin viață: Și avocatul e femeie | „Spiritul Crăciunului l-a salvat pe Ionuț de arestarea preventivă!”

Este o sâmbătă mohorîtă, însă plutește în aer spiritul sărbătorilor de iarnă! Și ce dacă ?  aud pe ici, pe colo. Lumea se simte sau trebuie să se simtă fericită de ...

Prin tribunale ca prin viață: Și avocatul e femeie: „Viața dincolo de gratii, văzută prin ochii unui copil”

Sunt o femeie, un avocat, care face voluntariat de ani de zile și pot să spun că este o experienţă unică. Înseamnă bucuria de a ajuta şi de a fi ...

Prin tribunale ca prin viață: Și avocatul e femeie: „Femeia cu părul de aur”

Să fii o femeie puternică nu este ușor; însă pentru că am fost crescută de o femeie și mai puternică, viața mea profesională este puțin mai ușor de dus, mai ...

Prin tribunale ca prin viață: Și avocatul este femeie: o fi bine, o fi rău?

Prin tribunale ca prin viață, atâtea lecții, atâția oameni frumoși și totuși câte destine distruse, câte aripi frânte... Este trist, nu? O rată a divorțului în România de 25%, anual ...