Mulţime de gradul 10

În fine, stopul a coborît de la roşu la verde, stînd în galben doar cîteva secunde, să nu se spună că i-a dat cu flit. Autobuzul se urneşte din loc. Merge încet, aproape se tîrăşte pe piatra cubică a Bulevardului. Una dintre roţile din faţă, rămasă de la reşapare cu o gîlmă monstruoasă, se bîţîie într-o parte şi-n alta. Te aştepţi ca dintr-o clipă într-alta să iasă din osie şi s-o ia de a rostogolul pînă lîngă trotuar, unde, de altfel, va şi pica, lată de oboseală. Uriaşa cutie de tablă e supraîncărcată. Sub greutatea celor dinăuntru, podeaua s-a lăsat niţel în jos, ca burta unei pisici stînd să fete. La ultima staţie, Fane Ghiniţă, şoferul maşinii, a refuzat categoric să plece cu uşile deschise. Cu chiu cu vai şi-au făcut loc înăuntru şi cei de pe scară, inclusiv butoiul cu motorină adus pînă aici, în staţie, de doi inşi, prin rostogolire. Şi asta numai şi numai prin bunăvoinţa unui domn gras, de vreo sută de kile, care s-a angajat să călătorească pînă la prima cu burta suptă. Graţie efortului supraomenesc făcut de respectivul, în autobuzul cu inşi stînd lipiţi unul de altul, ca lemnele într-un camion, s-a făcut loc pentru cel puţin cinci inşi de pe scară.

În cabina despărţită de restul autobuzului printr-un geam din polistiren, tăiat la garaj dintr-o bucată mai mare, ce servise cîndva la acoperirea unei grămezi de îngrăşăminte, şoferul Fane Ghiniţă stă de vorbă cu o tînără frumuşică, proaspăt fardată, proaspăt manichiurată, proaspăt parfumată. Ce mai încolo şi încoace, o persoană care ar trebui să stea pe bancheta din spate a unei limuzine şi nu în cabina strîmtă a unui autobuz. Nu, nu e vorba de vreo călătoare ce şi-a găsit aici, în cabină, un loc excelent, graţie nurilor arătaţi tînărului şofer. E vorba de sora cea mică a lui Fane Ghiniţă. A terminat liceul, dar nu s-a angajat nicăieri. Vrea să se facă coafeză. Nu una oarecare, ci coafeză de Centru, unde vin cucoane cu părul spălat şi nu gospodine cu foi de ceapă în coc. Pînă cînd va reuşi, în fine, la Şcoala Postliceală de Coafură şi Manichiură, taie frunză la cîini. Pentru că se plictiseşte acasă (după ce a citit de vreo cinci ori Tarzan – fiul junglei), l-a rugat pe frate-său s-o ia cu el în autobuzul de pe ruta Piaţa Romană – Piaţa Scînteii prin Dorobanţi.

Maşina a depăşit trecerea de pietoni de la Televiziune. A fost depăşit şi momentul de haz pe care-l face Fane Ghiniţă zi de zi, de trei ani, de cînd lucrează pe ruta asta: speriind pe cei de pe zebră cu claxonul autobuzului, astfel meşterit de el încît, la o adică, să măcăne ca o raţă.

De data asta, victima a fost o doamnă care se întorcea de la piaţă cu două sticle de ulei.

Cînd a ajuns chiar sub nasul hardughiei pe roţi, trecătoarea s-a trezit cu măcănitul acela deşucheat chiar la ureche. S-a speriat atît de tare încît a scăpat din mînă plasa cu cele două sticle de ulei. Sticlele s-au spart, dar trecătoarea n-a rămas să strîngă cioburile. Între timp, stopul zebrei a făcut un salt de gimnast de la verde la roşu. Fane Ghiniţă a pus în mişcare autobuzul. Crezînd că va avea soarta sticlelor, gospodina a rupt-o la fugă pe trotuar.

Următoarea staţie e la Herăstrău. Ajuns prin dreptul semnului giratoriu, Fane Ghiniţă îşi pierde brusc veselia. Faţa i se lungeşte mai întîi pentru ca să devină galbenă mai apoi. Văzîndu-l, pe soră-sa o trece gîndul că a făcut un infarct. Ce e? întreabă ea speriată. Fane nu zice nimic. Se mulţumeşte să-i arate ce-l aşteaptă în staţie.

Într-adevăr, în staţie îl aşteaptă un coşmar. Ocupat cu giumbuşlucurile, cu întreţinerea conversaţiei, Fane Ghiniţă nu şi-a dat seama că e în întîrziere. O întîrziere de vreo jumătate de oră faţă de timpul cînd trebuia să fie în staţie. Astfel că, aşa cum vede el îngrozit prin fereastra stropită de noroi a maşinii, în staţie aşteaptă o mare de oameni. Sunt atît de mulţi încît n-au mai avut loc pe trotuar. Unii s-au revărsat în mijlocul Bulevardului. Alţii s-au urcat în copaci sau pe stîlpii de iluminat.

Pagini: 1 2 3