Nae Ionescu denunță transformarea Parlamentului într-un „simplu aparat de înregistrare a inițiativelor Guvernului”

Tema relației dintre Guvern și Partid după cucerirea Puterii nu e nouă în istoria României. Nae Ionescu s-a aflat, prin Cuvîntul, în prima linie a bătăliei pentru venirea la guvernare a PNȚ. După strălucita victorie electorală din 1928 a țărăniștilor (77,76 la sută din voturi, o cifră record pentru perioada interbelică), Nae Ionescu începe să se depărteze treptat, treptat de PNȚ. Criticile sale devin tot mai dese și tot mai sîcîitoare pentru Iuliu Maniu, președintele Consiliului de miniștri. Alături de nemulțumirea față de absența unei ruperi revoluționare de trecutul dominat de PNL, de măsurile luate împotriva presei, de neîndeplinirea angajamentelor morale, relația Guvernului cu Partidul și cu Parlamentul a fost unul dintre motivele despărțirii lui Nae Ionescu de Iuliu Maniu. Comentariul Sfatul parlamentar! din Cuvîntul, 2 noiembrie 1929, denunță deja o realitate:

„Eroarea fundamentală a actualului regim a fost că guvernul a pierdut contactul cu partidul și cu Parlamentul. Guvernul s-a considerat deținător al unei plenipotențe, mărginită numai de program, și a crezut că poate exercita această plenipotență cu ignorarea completă a tuturor indicațiilor pe care masa, mai plastică, a partidului și a Parlamentului i le-ar fi putut pune la îndemînă. Numai așa se explică rigiditatea, inutilă și nejustificată nici măcar în drept, a unora dintre miniștri față de cererile uneori perfect îndreptățite ale partidului, precum și neglijarea acestuia din urmă în toate împrejurările în care era vorba de hotărîri însemnate. (…)

Iată prin urmare, că, așa cum s-a procedat, guvern și partid s-au ținut separate. De unde a ieșit, pe deoparte, o slăbiciune pentru Guvern, care pierdut cel mai preșios al său izvor de inspirație – viața partidului – iar pe de alta, o lipsă de solidarizare a partidului cu actele și viața guvernului.”

Semnul limpede al ruperii Guvernului de partid e văzut de Nae Ionescu în poziția Guvernului față de grupul țărănist din Parlament:

„Din aceste considerații urmează: întîi, necesitatea unui contact permanent între guvern și partid, tocmai pentru a se ști în fiecare moment ce e programul; iar în al doilea rînd, transformarea guvernului într-un simplu instrument de execuție a intențiunilor, indicațiilor și inițiativei partidului. Asta însemnează un regim de mase.

Ce s-a întîmplat la noi? Prin faptul trecerii tuturor conducătorilor în guvern, acesta și-a închipuit că se poate identifica el cu partidul – ceea ce e fundamental fals – și nu are nevoie de nici o altă indicație decît cea a programului – ceea ce, după cum am arătat, e tot așa de fundamental fals.

De aici a urmat inversarea raporturilor normale; adică: ignorarea completă a partidului, pe de o parte; transformarea Parlamentului într-un simplu aparat de înregistrare a inițiativelor guvernului, pe de alta. Și am ajuns astfel în situația paradoxală și absolut inadmisibilă că parlamentul unui partid de mase nu se deosebește întru nimic, în rosturile și funcțiunile lui, de parlamentul vechiului regim liberal sau averescan.

Era fatal să se ajungă aci; și era fatal să se facă și greșeli, de îndată ce guvernului îi lipsea baza normală de inspirație – contactul cu partidul.” (Nae Ionescu, De unde izvorăște autoritatea, Cuvîntul, 6 noiembrie 1929)

Dictatura Guvernului asupra Parlamentului își găsește expresia în supușenia umilă a parlamentarilor țărăniști față de faptele și vorbele guvernului:

„Se discută de cîteva zile deja, în Cameră, proiectul de răspuns la Mesagiul Tronului. Această împrejurare a fost întotdeauna, de cînd există regimul parlamentar, prilejul în care s-a pus problema politicei guvernului.

Mărturisesc că am avut o surpriză. Spre deosebire de culoarele Camerii, unde toată lumea tună și fulgeră împotriva guvernului, sau cel puțin a unei părți din guvern, la tribună, toți oratorii devin de o drăgălășenie și de o fericire înduioșătoare. Ceea ce face ca, în loc să asistăm la o demnă și rodnică cercetare a activității regimului actual – să ni se servească sosurile sleite ale unei dubioase imnologii.

E adevărat că, la această penibilă situație, contribuie și susceptibilitatea irascibilă a cabinetului. Membrii ministerului Maniu sînt, toți coborîtori din zei. Ei nu greșesc niciodată. De aceea nici nu suportă critică. Sub nici o formă. De douăzeci de ori să spui unuia că e mai mare decît Cromwell sau Richeliu, sau Colbert; dacă te-a împins păcatul să crezi, a douăzeci și una oară, că are un… defect de croială la surtuc, ești un om pierdut; sau cel puțin un dușman al nației, care trebuie sugrumat cu orice preț. Cum vreți, dară, să îndrăznească un biet parlamentar să spună deschis ceea ce crede, ce a văzut și ce știe? Se mulțumește și el cu ce poate spune… la bufetul Camerei. Și toată lumea e mulțumită.” (Nae Ionescu, Mulțumirea generală, în Cuvîntul din1 decembrie 1929)

Din cîte se vede, realități din perioada interbelică întîlnite și în perioada postdecembristă.
Lucru normal.
Politicienii sînt aceeași.
Români, adică.