Ne-am săturat de supereroi, vrem să avem curaj să aprindem un bec

Am obosit să văd atât de multă forfotă pentru nimic pe scena noastră politică și, chiar dacă nu sunt analist politic, ca simplu cetățean al acestui stat, îmi permit să mă exprim.
Privesc de câteva luni spre nimic, spre supereroi, spre falși urmași de Brătieni, spre magicul sacou alb și mirificul joc de golf, spre maimuțăreala și văicăreala unora ce se dădeau stânci de moralitate și reziști, spre penibilul joc de-a opoziția a unora sau a altora, spre lideri școși de la naftalină, dar fără sare și piper în discurs, privesc spre cutia poștală cu groază, iar când zăresc un plic în ea, aproape că fac atac de panică.

Însă, nu despre asta vorbesc aici ci despre neputința mea de a-i înțelege pe liderii post decembriști, cei s-au perindat prin peisajul politic. De ce nu sunt embleme ale istoriei? Iar la simpla și banala mea analiză, mi-am dat seama că nici unul nu a rămas reprezentativ, niciunul nu a debordat de demnitate și verticalitate, că marea majoritate au  profilul tipic  al unui personaj  arogant, grotesc și perfid.

Nu știu lideri care să nu fi avut defecte, nu puțini politicieni sunt corupți și ipocriți, nu i-am văzut să nu sufere de o sete de putere absolută, iar mulți sunt mutilați de incapacitatea de a accepta critici. Și din partea oponenților, dar și din partea cetățenilor. Niciodată nu se simt vinovați, niciodată nu acceptă că pot greși. A greși e omenește și poate că și cel mai simplu om, dacă îți atrage atenția, te poate ajuta.

Dar ei, cei mai mulți, sunt in intriganți și hapsâni, mitomani și impostori, se împăunează cu doctorate plagiate și diplome false, mulți sunt machiavelici și inumani, rupți de realitate și pierduți în lumea lor.

Poate mulți dintre ei sunt corecți și umani, însă când se cocoață pe un piedestal, parcă își uită educația, prestanța, verticalitatea.

Nu mă întorc la comunism să îmi reamintesc de un lider pe care mulți îl vrem uitat, dar aș vrea să cobor în istorie și să pot vorbi despre adevărate portrete de lider, precum I C Brătianu, Regina Maria, Regele Ferdinand, chiar și Carol.  Aș putea să mai amintesc portrete discrete de politicieni pașoptiști sau interbelici, care au scris pagini frumoase de istorie și despre care poți să vorbești ore în șir cu admirație, implicare.

Asta e ceea ce eu nu pot înțelege. De ce liderii actuali nu se vor a rămâne într-o pagină frumoasă de istorie? De ce acceptă să rămână doar sumbre amintiri, dacă nu chiar să dispară cu totul din memoria generațiilor viitoare. De ce se debarasează de educație, demnitate, empatie, simplitate și modestie? De ce ne privesc cu aroganță și ne vorbesc în zeflemea, iar când se apropie momentul votului, când vor iarăși la bucate, își aduc aminte de existența noastră?

Ceea ce trăim în ultima perioadă pare foarte departe de realitatea pe care ne-am dorit-o, de speranța care ni s-a înfiripat prin piețe, în frig, sub jeturi de apă, bastoane și fumigene. Iar acum ne temem să aprindem un bec sau suntem îngroziți la gândul că vine iarna și nu ne vom putea permite puțină căldură, ca să nu mai vorbesc de mâncare.