Nenorocirea de a fi comparat cu Leonardo da Vinci

O notiță. Căutînd în Scînteia tineretului pagina intitulată Opinia literară și artistică înființată de mine la scurt timp de la venirea la ziar ca redactor șef adjunct pe Cultură, am descoperit la rubrica Pro și contra o notiță răutăcioasă semnată de mine sub titlul Minicritica. M-am gîndit că merită s-o reproduc.

„Graţie revistei „Viaţa studenţească” se afirmă, săptămînal şi harnic, un nou gen de critică şi istorie literară: sintagma: Ce e sintagma? O opinie de critică şi istorie literară care, din lipsă de timp şi argumente, se exprimă într-un spaţiu de contestare cu vîrful unui ac: „Subscriem la răspunsul criticului, cu atît mai mult cu cît limbajul folosit de George Arion aminteşte de limbajul proletcultist de altădată, bizar renăscut sub pana angajatului de la Flacăra” (Viața studențească, 12 martie 1980). Un cronicar literar, George Arion, foloseşte un limbaj proletcultist! O asemenea acuzaţie cere, prin gravitatea presupusă, o imediată şi solidă argumentare. Cel ce se exprimă săptămînal prin sintagmă n-o face. Pune punct şi sare la alt subiect. Ca puricele. A stat pe subiect o clipă, cît să se exprime, şi face un salt imediat dincolo, din nerăbdarea de a fi vesel cu orice preţ. „Altă dilemă: Viaţa românească, nr. 11, cuprinde suplimentul Caiete critice nr. 1 sau Caiete critice nr. 2 cuprind Viaţa românească nr. 11?” (Viaţa studenţească, 12 martie, 1980).

Ce e sintagma? O opinie de critică şi istorie literară prin care autorul se exprimă integral fără să-şi asume responsabilitatea pe care ţi-o dă semnătura: „înduioşătoare sunt mărturisirile lui Teodor Mazilu din interviul dat revistei Vatra nr. 1 înainte de a scrie Proştii… «am fost, ca să spun aşa, martorul ignoranţei mele. Lucian Pintilie m-a îndemnat să scriu» («mai lasă-te de femei şi apucă-te să scrii teatru»). Şi s-a lăsat. Aşa a adus el în teatrul românesc «cotitura» prin care şi acum se vede!” (Viaţa studenţească, 27 februarie 1980).

Ce vrea să facă autorul sintagmei?
Să pună la îndoială contribuţia lui Teodor Mazilu la dezvoltarea dramaturgiei româneşti contemporane. Un punct de vedere extrem de original. Vrei să ştii cine îl exprimă, să-l întrebi de ce, să-l afli şi eventual să polemizezi.

Dar de unde să-l iei?
Cel ce se exprimă prin sintagmă stă în dosul gardului, azvîrle cu pietricele în cei ce trec pe drum și, cînd îl cauţi, nu e. S-a dus mai încolo, să se bucure că s-a exprimat și că, e deci critic literar. Se bucură degeaba. Cu sintagma, care e un fel de critică literară cu țîrîita, nu s-a afirmat nimeni în literatura română.

*

Neglijată. În Jurnalul meu video am vorbit despre marele ghinion al unei opere de a fi în același loc cu o capodoperă nu atît a artei universale, cît a turismului universal. Capodopera e Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, de pe peretele de nord al refectoriului mînăstirii capucinilor din Milano. Alături de fresca Crucificarea, a lui Donato da Montorfano de pe peretele opus, încă bogată în culoare și detalii vii.

Gioconda e capodopera despre care trebuie neapărat, la o cafea sau pe facebook, să poți spune Da, am văzut-o, e superbă sau, dacă ești trotinetist, e cool (ceea ce pentru proletariatul digital e suprema apreciere, tot ce le încîntă mintea desțelenită, de la chiloțeii tovarășei de muncă pînă la un serial de Netflix, fiind cool) . Cu drept de a o bate pe Gioconda vine Cina cea de taină, a lui Leonardo da Vinci. I se poate spune Leonardo, pur și simplu, de către cuconițe, pentru a evidenția familiaritatea cu marele zburlit. Din motive care țin de microclimat, pentru a o vizita intră în sală doar 35 de persoane o dată, care stau doar 15 minute. Pe peretele din Nord e capodopera lui Leonardo da Vinci. Pe peretele opus e o frescă de Donato da Montofarno, Crucificarea. Potrivit dicționarelor, Donato da Montorfano e un artist lombard, dintr-o familie de artiști. A realizat fresca despre Crucificarea lui Iisus în 1495. Drept pentru care s-a semnat jos, la baza Crucii pe care stă Mîntuitorul. Nu-mi dau seama dacă opera e o capodoperă. Nenorocirea lui Montorfano stă în plasarea Crucificării pe peretele opus Ultimei cine. Despre vizitatorii Refectoriului ghidurile Milanului, scriu electronic nu fără o anume mîhnire:

„Majoritatea oamenilor petrec atît de mult timp uitîndu-se la Ultima cină că nu observă niciodată fresca”.