Noua strategie NATO

Noua strategie NATO poate fi sintetizată în următoarele cuvinte: să ne provocăm concurenții (strategici) la acțiuni ce ne oferă pretextul intervenției militare “preventive” oriunde în lume.
Pentru SUA, această “nouă strategie” este… mai veche. Acum strategia SUA a devenit strategie oficială a Alianței Nord Atlantice.

România a intrat în această alianță (și sunt printre cei care au adus-o acolo) pentru a putea evita războaiele sau pentru a le stinge, iar nu pentru a le provoca. Cu gândul la intrarea într-o asemenea alianță, se prezumă, românii au adoptat prin referendum, în 2003, revizuirea Constituției.

În mod normal, o astfel de “nouă strategie”, care putea fi adoptată numai cu acordul unanim al membrilor, necesita un mandat special al poporului român. Este așa întrucât vorbim de un anume mod de exercitare a suveranității și de acceptarea de trupe străine pe teritoriul nostru cu un scop destul de diferit față de cel declarat la intrarea noastră în alianță. De asemenea, este vorba de perspectiva implicării noastre, mai ales ca aliat de pe linia întâi a frontului cu cel declarat a fi inamicul principal al alianței, în războaie în care nu cred că doream sau avem interesul național să ne implicăm.

Pentru a intra în NATO și UE, România și-a modificat Constituția în 2003 prin referendum, în considerația a ceea ce NATO era atunci. Noua strategie nu adaptează NATO la “noi provocări”, la “noi pericole” sau “noi oportunități”, ci schimbă însăși natura NATO – din alianță politico-militară cu caracter defensiv în conjurație pentru apărarea hegemonismului american la nivel global prin război preventiv.

De ce acceptă europenii această transformare și întărirea tutelei americane într-un moment în care se părea că tocmai vor să scape de ea? Pentru că egoismul miop al vechilor națiuni imperiale europene nu permite realizarea unei uniuni de state naționale și cetățeni care să funcționeze ca o democrație transnațională având statut legitim de super jucător global, ci vor o Europă (provincială / parohială) germană sau franceză sau, la limită, franco-germană. Or, o asemenea Europă / UE nu se poate dispensa de aportul asiguratoriu al mâinii forte americane.

În ciuda dorințelor lor de a se rupe din legătura strategică transatlantică, Germania și Franța nu pot domina Europa / UE decât la remorca SUA (sau cu sprijinul Rusiei, la care pentru moment, în aparență cel puțin, sub presiune americană, mai mult de nevoie decât din convingere, renunță).
Oare nu s-ar impune, în aceste condiții, o nouă consultare populară; măcar indirectă, prin Parlament?

Din păcate, pe de altă parte, opțiunile noastre (asta dacă România ar mai fi fost suverană) sunt foarte limitate, întrucât situația internațională la care s-a ajuns, inclusiv din vina politicii membrilor NATO (dar, evident, nu numai a lor) nu ne oferă în prezent soluții de securitate mai bune. Suntem obligați acum să mergem în logica faptelor noastre (și ale aliaților noștri), iar nu a dorințelor circumscrise de interesele noastre vitale.
De aceea nu părăsirea NATO ar fi ideea, ci schimbarea atitudinii în cadrul NATO. O astfel de schimbare ar fi posibilă, însă, numai după redobândirea suveranității.