Nu vreau să fiu blondă!

Scriam într-un articol mai vechi, publicat pe acest site, despre cât ar trebui sau cum ar trebui să mă mai reinventez, ca profesie, ca meserie, ca om.
Zilele acestea pandemice par să nu-și mai găsească sfârșitul, iar ceea ce se întâmplă cu adevărat în rândul micilor afaceri este departe de ceea ce prezintă guvernanții noștri. IMM-urile sunt cele mai afectate. Cred că cei din HoReCa sunt mai bine reprezentați, pentru că pe noi, cei din industria textilă, nu ne căinează nimeni, nu ne menționează nici un canal de știri cât suntem de loviți de criză.

O știre, pe ici pe colo, despre blocajul de stocuri la nivel mondial, că depozitele  sunt ticsite de confecții si nimic nu se vinde, la faptul că nici fabricile din Bangladesh nu au de lucru, și cam atât.
Facilitățile de care ne-am bucurat – eșalonări ale datoriilor la buget, care acum au venit ca un tăvălug, dar noi tot în comă suntem, șomaj tehnic, de care au beneficiat multe firme, și ratele la credite care s-au amânat, dar acum vin în forță cu dobânzi și fără posibilitate de prelungire, dar firmele tot în acel stadiu de amorțeală sunt.

Da! Industria textilă este în colaps, blocajul mondial nu ne lasă să planificăm producția pe termen lung, umplem golurile de pe o zi pe alta, ne agățăm de clienți și facem orice să îi convingem să ne plaseze producție. Acceptăm manopere de nici nu îți vine să pleci de acasă, însă ne amăgim și sperăm că vom reuși să ne plătim datoriile și salariile angajaților, care ne privesc întrebători și disperați cât vor mai avea de lucru.

Ca oricare om, m-am panicat, m-am gândit ce să fac, am de crescut copii, sursele mele de existență se pot epuiza, sunt un om activ, unde să mă duc eu să caut un loc de muncă, dacă s-ar pune problema, pentru că am o vârstă, după care nu prea se dau în vânt angajatorii, am rumegat și o etapă depresivo-compulsivă de reală frică de neprevăzut, dar cum sunt un om pozitiv de felul meu, caut resurse să mă conving că încă mai pot.

Mi-am zis să încerc și în afara mediului ce m-a consacrat. Fără să par o arogantă, fizicul m-a ajutat întotdeauna, kilogramele nu prea mi-au jucat feste, iar pletele blonde au avut și ele atuul lor.
Nu am mizat nicicând pe asta, deși aspectul este un factor important de cele mai multe ori, pentru că, dincolo de blondul părului, știu că se află și ceva materie cenușie, acumulată în timp, dar și nativ.

Am încercat, timid, după 22 de ani de muncă doar într-un domeniu, să găsesc ceva pentru mine. Nu am abandonat, ca să fie bine înțeleasă, însă primele interacțiuni mi-au lăsat un gust ușor amar.
Nu mi-am dorit să se creadă că eu, un nume cunoscut în domeniu, nu aș putea să mă repliez și să mă adaptez, că poate și poate…
Ce să se poată? De ce ne cramponăm de stereotipuri, de ce credem că blondul diminuează inteligența sau că, pur și simplu, tot ce e blond și poartă fustă e ambalat în plastic și mai ușor abordabil.

E mai comic că majoritatea celor pe care trebuie să îi convingi de calitățile tale sunt bărbați. Parcă solidaritatea feminină se manifestă mai puternic în situații de criză.
Mereu am detestat etichetele puse oamenilor fără măcar să schimbi două vorbe, fără să cunoști ce latură e bine de cunoscut și exploatat.

Cu siguranță, tot ce am de făcut este să mă reinventez, să caut resurse în interiorul meu, să fiu convinsă că o gândire pozitivă e mult mai benefică decât una negativă și că atâta timp cât ești conștient de capacitatea ta de repliere și de muncă, blondul nu o să reprezinte un impediment, ci doar o glumă inteligentă pe care nu oricine o poate rumega.

Și uite așa, te ridici din pat, pleci la munca ta, pe care o faci de un amar de ani, chiar dacă nu îți mai ocupă întreg timpul, mai scrii trei rânduri, mai schimbi câteva telefoane cu ceilalți colegi de breaslă care se plâng, dar care încheie cu o vorbă de duh și cu încurajarea că să nu ne pierdem speranța.
Dacă speranța cu revenirea economică am cam pierdut-o, îmi doresc ca asta cu blondele și puterea lor de reușită într-o lume a stereotipurilor să nu mă părăsească.