O carte care ne dovedește că veritabilul ziarist trebuie să-și pună întrebări

Mi-am făcut un obicei din a recomanda celor care urmăresc Jurnalul meu video, postat zilnic pe cristoiublog.ro, cîte un articol de pe site-uri sau cîte o intervenție la televizor din seria celor menite a îndreptăți speranța că presa noastră, deși în moarte profesională, mai dă semne de viață ici-colo. Sub acest semn am comentat pe larg în Jurnalul meu video postat în seara lui 25 iulie 2021 articolul semnat de Ion Spânu în Cotidianul din 25 iulie 2021 intitulat Domnul Daniel, patriarhul, l-a înlocuit pe Dumnezeu cu domnul Iohannis. M-am oprit asupra acestui articol, pentru că e printre puținele, dacă nu singurul, din presa acestor zile, care semnalează bizareria posturii în care s-a complăcut Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române primind cu plecăciuni o tinichea de la Klaus Iohannis, cel care a asmuțit în Pandemie haita sa fără Dumnezeu asupra Bisericii Ortodoxe Române, declanșînd astfel una dintre cele mai crunte hăituiri de către Stat a BOR din Istoria postdecembristă. N-a fost singurul lucru care mi-a atras atenția la acest articol de excepție prin curajul său. Ion Spânu a aplicat la cazul Decorarea de la Cotroceni un instrument lansat de mine în eseul 22 decembrie 1989 – O după amiază cu prea multe întrebări, din Expres, 23 februarie 1990, constînd în luarea unor fapte și documente ultracunoscute și trecerea lor prin filtrul gîndirii critice. Ca urmare a acestui examen, un eveniment despre care există deja o imagine statornicită apare pe neașteptate ca un izvor de întrebări fără răspuns și prin asta ca un eveniment care ascunde enigme. Ion Spânu a folosit acest instrument în demontarea Cazului Caracal, în prezentarea într-o nouă lumină a demonstrației din 10 august 2018. Cum și eu m-am ocupat de aceste evenimente, continuînd să aplic în postdecembrism instrumentul de punere la îndoială a imaginilor clișeu, în dese rînduri m-am întîlnit în materie de întrebări cu Ion Spânu și uneori chiar am colaborat, ca în cazul lui 10 august 2018.

Ion Spânu a folosit instrumentul trecerii unor date și documente cunoscute prin filtrul punerii la îndoială mai întîi și al verificării critice mai apoi în cartea sa Asasinarea lui Mihai Eminescu, apărută recent la Editura Măiastra.

Despre teza că Mihai Eminescu n-a fost nebun, ci a fost internat ca nebun în 28 iunie 1883 la ospiciu lui Șuțu, pentru a fi scos din joc, moment considerat echivalent unei asasinări, am mai citit în presă. Cînd Ion Spânu mi-a dat cartea ca s-o citesc, i-am spus că am îndoieli în legătură cu această teză. După ce am citit-o, n-aș putea spune c-am devenit adept al tezei că Eminescu a fost asasinat, pentru că era un pericol în calea semnării Tratatului Secret cu Austro-Ungaria. Sigur este că am început să-mi pun și eu întrebările pe care și le pune Ion Spânu aplicînd la documente și fapte ultracunoscute, cultivate de istoricii literari și însușite de români prin școală, instrumentul lansat de mine în februarie 1990 prin eseul 22 decembrie 1989 – o după amiază cu mai multe întrebări.

Despre întrebările pe care ne îndeamnă Ion Spânu să ni le punem în legătură cu ziua fatidică de 28 iunie 1883 am avut un dialog la emisiunea Interviurile lui Cristoiu difuzată sîmbătă, 24 iulie 2021, pe Aleph News. Printre documentele trecute de Ion Spînu prin filtrul verificării critice se numără două, cele mai des invocate de istoricii literari, inclusiv de George Călinescu, cînd susțin teza nebuniei reale a lui Mihai Eminescu:

Textul din Însemnări zilnice scris de Titu Maiorescu în 28 iunie 1893, ziua internării lui Mihai Eminescu la ospiciu, ceea ce a însemnat asasinarea profesională a ziaristului de la Timpul, și articolul lui Al. Ciurcu, Eminescu – Din amintirile mele, publicat în Adevărul din 17 octombrie 1911.

Pentru a ne face o imagine asupra rezultatelor de excepție ale instrumentului folosit de Ion Spânu, semnalez demontarea în carte a articolului lui Ciurcu. Acest articol, apărut la 28 de ani de la internarea lui Eminescu, a fost și este folosit de toți istoricii literari ca dovadă zdrobitoare că marele gazetar chiar înnebunise în 28 iunie 1883. Articolul relatează o serie de fapte ale lui Eminescu din ziua respectivă care nu puteau fi decît ale unui nebun. Le-a trăit cumva Al. Ciurcu? Firește că nu. Autorul invocă drept martor pe scriitorul și gazetarul Grigore Ventura, cel care a servit lui Caragiale pentru personajul Rică Venturiano. Numai că Grigore Ventura n-a scris niciodată și n-a publicat mărturiile invocate de Al. Ciurcu. Potrivit autorului, Grigore Ventura povestea aceste lucruri prin cafenele. Pe drept cuvînt, Ion Spânu ne atrage atenția asupra caracterului dubios al documentului. Dovada invocată de toți istoricii literari în sprijinul tezei că Eminescu chiar înnebunise constă în invocarea la 28 de ani de la eveniment de către un ziarist a spuselor unui personaj – mort între timp și el – prin cafenele. Dincolo de faptul că Grigore Ventura n-a publicat sub semnătură mărturiile sale, deși era ziarist și deși nebunia lui Eminescu se număra printre subiectele care-ți aduceau gloria dacă le abordai în presă, noi n-avem nici o dovadă că Grigore Ventura spunea prin cafenele aceste lucruri. Așadar, una dintre cele mai des invocate dovezi că Eminescu chiar înnebunise se dezvăluie la simpla verificare critică – așa cum ne arată Ion Spânu în cartea sa – o gogoașă de presă sau ceea ce azi numim un fake-news. După 28 de ani de la eveniment unul pretinde a fi dezvăluiri despre evenimentul respectiv niște ziceri ale cuiva despre care n-avem nici o dovadă că le-a zis. Și chiar dacă am avea, nu ajunge pentru a le considera mărturii cruciale. De unde știm că nu le-a născocit?

La vremea respectivă, întrebările mele despre după- amiaza lui 22 decembrie 1989 n-au primit răspunsuri. De fapt, eu nu asta am urmărit, să obțin răspunsuri într-o vreme în care despre Lovitura de stat din decembrie 1989, era riscant să vorbești în spațiul public. Eu am urmărit să atrag atenția că un eveniment ce părea a fi fost așa cum l-au văzut toți la televizor ridica întrebări care punea la îndoială teza că așa s-a petrecut. În cei 30 de ani de postdecembrism, grație cercetărilor, dezvăluirilor din arhive și din memorii, la multe dintre întrebările mele s-a răspuns. La altele, nu. Sigur e că simpla punere de întrebări a avut un rol important în descoperirea adevărurilor despre după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Sînt aproape sigur că așa se va întîmpla și cu întrebările pe care și le pune, în urma verificării critice, Ion Spânu în cartea sa Asasinarea lui Mihai Eminescu.