Marcel Ciolacu: „E o speculă. Noi am făcut o mare tâmpenie. S-a vândut toată energia electrică pe anul acesta. Am vândut energia cu 200 -300 de lei, iar acum se vinde cu 4000 de lei”

O închipuire și nu prea cu Dinu Săraru

Ședeam nemișcat și povârnit de la atâtea aduceri aminte pe care le car cu mine dintotdeauna. În „Livada cu pruni” nici țipenie de vietate, doar eu și infinitul. Și dorul de Dinu Săraru, răsărit brusc dintr-un cufăr sufletesc în timp ce mângâiam cu privirea văzduhul la scăpătat… „Se lăsase și soarele, cum e mai bine; dincolo de culmile de deasupra Văii Cireșului se făcuse baltă de sânge, se lăţise pe jumătate din cer şi mă pocnise și somnul, îmi cădeau ochii ca plumbul.”[1] Dar, nu, nu era Valea Cireșului, mi se păruse numai că mă aflu la Slătioara în curtea scriitorului și zăresc în depărtare crestele Parângului. Ultimul opincar din sat mă întâmpinase cu „ochii înecați de o poftă de viață vecină cu lăcomia”[2] și ne-am pus la taclale pe îndelete. Parcă-l aud și acum mărturisindu-mi cu obidă că „vine o vreme când te ajung din urmă toate durerile de care n-ai avut timp şi te trezești vorbind cu ele: nu se linişteşte una, că vine alta și câteodată vin şi câte două, trei la un loc, şi tu stai să te lupţi cu ele, mai ales pe muteşte, fiindcă n-are cine să te asculte. Cine stă în loc de văicărelile mele?”[3] „Nu vorbiți astfel, de-aș putea, zău că n-aș mai pleca de aici și v-aș asculta văicărelile ca un copil în poala lui Moș Crăciun”, i-am zis. Sau am vrut să-i zic, nu mai știu, „curgeau lăcrămile pe obrazul lui ca o ploaie.”[4] I-am luat în căușul palmelor mele asudate „mâinile scorojite ca și când ar fi fost cioplite în scoarţa unui gorun bătrân şi gata să se usuce…”[5] Le-aș fi înverzit pe dată, să crească iarăși și să înflorească metaforic între coperți de romane. „Un nor vânat care amenința soarele prea râzăreț pentru sfârșitul lui decembrie”[6] se zbârlise la noi de dincolo de munți și romancierul a oftat greu, oprind veacul în loc: „Tinerețea a rămas în urmă de tot, nu te mai ții de ea nici cu amintirile.”[7] Și cu vocea schimbată de „o aromire mai dulce”[8] ca amăgirea ce te străbate la senectute, i s-au umezit ochii și mi-a șoptit aproape surpat de emoție: „Eram patru la masă, în patru tăia şi pâinea şi aștepta până muşcau copiii întâi, se uita la ei ca şi când ar fi fost soarele la masa lui.”[9] Deodată, m-am trezit cu tata-mare în față, la fel făcea și el, cu o bunătate rară, ori de câte ori ne așezam la masă, în căsuța din Islaz. Altminteri, bunicul Florache „mai bine ți-ar fi dat o palmă zdravănă, decât să te mângâie cu un cuvânt dungat…”[10] M-am scuturat de închipuirea apărută de nicăieri și m-am închinat Celui de Sus, „fiindcă sunt zile de sărbătoare când te lasă Dumnezeu să te uiți la el !”[11] Iar în ziua aceea, chiar ne îngăduise să-L cercetăm în voie și chiar să-L boscorodim nițel pe o prispă de eternitate vâlceană. „Mă, ceara lui de om!”[12] a izbucnit prozatorul oltean, după o „răbdare cam veninoasă”[13] și l-am îmbrățișat cu candoarea nepotului rătăcit. Ori mi-aș fi dorit asta, însă am ezitat? Din nou mă încurc în șanțurile memoriei… La naiba, vârsta alterează și amestecă frânturile de viață și aievea are chipul din ce în ce mai imprecis, mai confuz. „Deasupra capului nesfârșitele pogoane de cer”[14] vinețiu și amenințător ne cereau socoteală deodată, ehe, ce mult s-a scurs de când „un sfânt de soare ca un nemernic frigea la noi de vii.”[15] Pe un perete, un tablou de odinioară cu neamul Sărarilor, bărbați chipeși și aprigi, cu aer de boieri de țară. „Cuiere albe mustățile țăranilor”[16] mei, l-am mai auzit pe Dinu Săraru copleșit de tristeți abisale. M-a îmbrățișat tremurând și mi-a șoptit adânc tulburat: „Hai, hai că se termenă viaţa şi n-am făcut nimic… Și uite că s-a termenat și viața…”[17]

Cred că am plâns oleacă, „atunci, într-o seară târzie, când cerul, la apus, se scufunda într-o mare de sânge prelins până și pe vârfurile albastre ale pădurilor, parcă cineva ar fi muiat o bidinea rărită în acel sânge care se închega vânăt sub ochii mei.”[18]


[1] Dinu Săraru, Ultimul țăran din Slătioara

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Dinu Săraru, Ultimul țăran din Slătioara

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog