O nouă arhitectură de securitate de la Capul Nord la Bab-el-Mandeb

Căutarea unei noi ordini internaționale este o temă care a devenit constantă în preocupările mediilor politice, dar și a celor academice. Războiul din Ucraina, cu prelungirea sa din Gaza și undele de șoc ajunse până în Yemen, face lumea să observe că viața în Europa centrală și de est a devenit nesigură, iar perioada de relativă ordine din Orientul Mijlociu, consecutivă acordurilor abrahamice, a ajuns la un tragic și, din păcate previzibil, final. Intrarea Finlandei și a Suediei în NATO a modificat situația strategică la frontiera Occidentului euro-atlantic cu Orientul euro-asiatic din nordul Europei, împingând neliniștile și tensiunile către Oceanul Înghețat de Nord și anunțând confruntări între actorii globali în regiunea arctică. Aceasta în condițiile în care apare tot mai evident că securitatea este indivizibilă. Ce s-a întâmplat cu vechea noastră arhitectură de securitate? Cum vom edifica o alta nouă?

 

Interesul pentru „o nouă arhitectură” de securitate implică recunoașterea faptului că a existat și „o veche arhitectură” care nu mai este disponibilă și utilizabilă.

 

Această remarcă impune două întrebări și anume: Cum arăta vechea arhitectură? De ce această veche arhitectură a dispărut sau s-a prăbușit? Răspunsul la aceste întrebări ne va îngădui să imaginăm arhitectura viitoare.

 

Vorbind despre „vechea arhitectură de securitate” în Europa orientală și Orientul Mijlociu, observăm, pe de o parte, că ea a apărut odată cu instaurarea ordinii mondiale unipolare, imediat după încetarea Războiului rece, ceea ce înseamnă că este condamnată să și dispară odată cu aceasta, iar pe de altă parte, că ea a avut două caracteristici majore și anume: variabilitatea geopolitică sau, cu alte cuvinte, pluralismul viziunii; un grad semnificativ de flexibilitate și adaptabilitate.

 

Astfel, studiul „vechii arhitecturi” permite să remarcăm că unele dintre principiile și viziunile așezate la baza sa au fost comune pentru toți principalii actori implicați, și anume SUA / NATO, UE și Rusia, acestea coexistând cu altele specifice doar unora dintre respectivii protagoniști care au fost divergente dacă nu chiar în conflict.

 

În timp, divergențele s-au adâncit și uneori au luat chiar locul convergențelor inițiale. Problema ucraineană și extinderea NATO sunt două exemple grăitoare în acest sens. Abordarea principială s-a modificat în timp, trecând de la un consens dificil la un conflict absurd. Totodată, de la bun început, acea abordare a cunoscut, în special în interiorul taberei Occidentului colectiv, rezerve mentale și nuanțe care au indus tensiuni responsabile, în cele din urmă, pentru colapsul întregii arhitecturi de securitate din regiunea cu pricina.

 

Nu numai contradicțiile dintre Vest și Est, ci și contradicțiile interne ale Vestului (între SUA și UE sau între membrii UE) au făcut obsolită vechea arhitectură de securitate și impun căutarea uneia noi. Găsirea acesteia presupune rezolvarea acestor contradicții.

 

De asemenea, definirea unei noi arhitecturi regionale de securitate, care nu va putea avea loc decât în contextul edificării unei noi ordini globale (fără îndoială policentrică), va trebui să închidă toate problemele lăsate fără rezolvare la finele (sub multe aspecte, romantic și imprudent) Războiului rece, inclusiv din cauza lipsei unei Conferințe de pace care să fi stabilit modalitățile de gestiune ale moștenirii acestuia.

 

 

O ARHITECTURĂ DE SECURITATE PIERDUTĂ

 

După încetarea Războiului rece și dispariția sistemului mondial bipolar arhitectura de securitate în Europa de est și Orientul Mijlociu a apărut a fi cu totul unitară și coerentă. Dispariția blocurilor ideologice și militare adverse a făcut ca și linia de demarcație dintre segmentul nordic, est european, și cel sudic, medio-oriental, al sistemului oriental de securitate de la marginea și din vecinătatea apropiată a Europei să se estompeze. Acest sistem integrat s-a sprijinit pe câțiva piloni general acceptați, dar istoria sa a fost marcată și de divergențe de proiect determinate de interesele diferite ale „arhitecților” regionali și globali.

 

1. PROIECTUL COMUN

 

1. Poate că primul pilon general admis ca importanță sau, în orice caz, unul dintre cele esențiale, a fost păstrarea integrității teritoriale, independenței și suveranității Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, cu garantarea securității și stabilității ei de către comunitatea internațională (a se vedea Memorandumul de la Budapesta). Această garanție a fost acordată cu două condiții imperative. Una explicită – denuclearizarea și alta implicită – neutralitatea / „finlandizarea”. Cele două au fost puse într-o dublă perspectivă, în principiu cu caracter opțional și anume federalizarea și europenizarea (integrarea în UE fie ca asociat fie ca membru cu drepturi depline).

 

Principiul geopolitic avut în vedere fusese fixat de Zbigniew Kazimierz Brzeziński, și el stabilea echilibrul de putere în Europa de est și sud est, în bazinul Mării Negre și la Gurile Dunării. Potrivit acestuia „Rusia fără Ucraina era o mare putere regională cu care se putea negocia, în timp ce Rusia împreună cu Ucraina forma un imperiu cu relevanță globală care ar fi rivalizat cu imperiul („necesar”, apud Marilene Albright) american.”

 

2. Securitatea – deopotrivă colectivă și cooperativă – în cadrul Europei extinse de la San Francisco la Vladivostok continua să fie apărată în cadrul CSCE, care s-a instituționalizat transformându-se din Conferință în Organizație și dotându-se cu o Adunare Parlamentară. Domeniile sale de competență erau prevenirea conflictelor, gestiunea crizelor și reabilitarea post-conflict, iar garanția securității (ceea ce dădea stabilitate securității) consta în dezvoltarea prin cooperare economică între statele membre.

 

Sub egida OSCE s-a trecut la finalizarea Tratatului privind forțele armate convenționale în Europa. Degradarea încrederii între vechii adversari deveniți parteneri fără a fi încă aliați a făcut ca, în cele din urmă, acest tratat să nu intre în vigoare, nemaifiind ratificat.

 

În spiritul principiilor care guvernau OSCE s-au creat, fără a fi legate instituțional de el, formule de cooperare economică și strategică sub-regionale în Europa centrală, Europa de sud est și Transcaucazia, susținute în consens de SUA, UE și Rusia. Nici una dintre acestea nu mai funcționează în prezent, inclusiv OSCE aflându-se în moarte clinică, ca urmare a unui blocaj instituțional cvasi total. Adversitățile absurde dintre Est și Vest au adus OSCE în pragul dizolvării, ceea ce fusese posibil în timpul Războiului rece, respectiv dialogul între adversari, să nu mai fie posibil acum.

 

3. Potrivit „Doctrinei Baladur”, acceptată și susținut puternic de SUA, securitatea, pacea și stabilitatea în Europa depindeau de recunoașterea frontierelor dintre state, care ar fi putut fi modificate numai prin înțelegeri politice, și acordarea de drepturi minorităților naționale. Sub imboldul acestei doctrine au fost încheiate o serie de tratate de cooperare și bună vecinătate între statele Europei centrale, de est și de sud-est, numite și tratate politice de bază. Administrația americană a insistat în încheierea unor asemenea tratate (în special cel dintre România și Ucraina, respectiv între Polonia și Ucraina).

 

Punerea în prim plan a minorităților naționale cu drepturile ce trebuiau recunoscute membrilor lor a fost o sabie cu două tăișuri. Statutul acestora a devenit din scop, mijloc. Nu asigurarea drepturilor culturale ale persoanelor aparținând comunităților etnice minoritare era ținta, ci folosirea obligației statelor de a asigura aceste drepturi ca alibi pentru intervenția străină în politica lor internă. Membrii acestor minorități și organizațiile lor deveneau astfel din subiect de drept intern, subiect de drept internațional și legitimau amestecul în treburile interne ale statelor lor de cetățenie, protectorilor lor externi.

 

Motivul tratamentelor „necorespunzătoare” acordate minorităților naționale (comunităților etno-culturale) în cadrul statelor europene, state care au fost definite ca fiind civice și multiculturale, a fost invocat pentru recunoașterea unui drept la autodeterminare adesea fantezist și forțat. În realitate, în special Germania, a dorit micșorarea prin fragmentare a statelor din Europa centrală și orientală, situate între vechea frontieră externă a Comunităților europene / NATO și vechea frontieră externă a URSS. Astfel a dispărut Iugoslavia, în focul unor războaie fratricide din Balcanii de vest, dar și Cehoslovacia. Această fragmentare, care, la nevoie ar fi permis și un partaj geopolitic între UE și Rusia cu trasarea unor linii de demarcație între sferele lor de interes și influență în Mittel Europa, a fost văzută ca un atu al securității europene. SUA nu a obiectat. Dimpotrivă.

 

Foarte curând, capacitatea transformatoare a „Doctrinei Baladur” nu a mai condus la reorganizarea internă a statelor națiune pe linia multiculturalismului civic, ci la modificarea structurii geopolitice a Europei centrale, de est și de sud-est prin provocarea conflictelor interetnice și autodeterminări forțate urmate de secesiune. Rusia nu a întârziat nici ea să joace această carte în Transnistria, Abhazia, Osetia de sud, Nagorno-Karabah și, în cele din urmă, în Ucraina.

 

4. După ce inițial se convenise că extinderea NATO nu va trece dincolo de granița estică a „Germaniei europene” unificate, s-a admis că aceasta putea include numai statele foste membre ale Pactului de la Varșovia, inclusiv cele baltice, exceptând, însă, toate celelalte foste republici sovietice. Finlanda și Suedia rămâneau neutre.

 

În anii 1990 s-a avansat teoria că ridicarea nivelului de securitate a vecinilor Rusiei, foști sateliți sovietici, nu va fi îndreptată împotriva acesteia, ci dimpotrivă, va consolida propria ei securitate.

 

Rusia a avertizat că orice trecere a acestor linii roșii va însemna război. Și așa a fost în 2008 în Georgia și în 2014 / 2022 în Ucraina. În general, UE a descurajat asemenea expansiuni, ele fiind impuse de SUA.

 

5. În anii 1990 arhitectura de securitate în Europa de est a fost completată prin lansarea Parteneriatului pentru pace, precum și a celor două acorduri de cooperare instituționalizată dintre NATO și Rusia, respectiv Ucraina, la care se adaugă includerea Rusiei în G7, devenit G7+1 (dar niciodată G8).

 

 

1. PROIECTUL UE

 

Strategia UE după terminarea Războiului rece, cu referire specială la arhitectura de securitate est și central europeană se baza pe câteva principii și doctrine.

 

Prima și cea mai generoasă doctrină a fost aceea a reunificării Europei și reconcilierii istoriei europene cu geografia europeană în cadrul unei federații de state-națiune suverane, numită Uniunea Europeană, guvernată de o democrație transfrontalieră.

 

A doua doctrină, nu oficial proclamată dar atent urmărită a vizat înlocuirea principiului fondator al NATO – „America in, Russia out, Germany down”, printr-un principiu „re-fondator” al Marii Europe, nu de la Atlantic la Urali (cum o vedea generalul De Gaulle), ci, mai ambițios, de la Lisabona la Vladivostok – „America out, Russia in, Germany up”. Păstrarea legăturii strategice transatlantice a fost acceptată, dar în același timp cu promovarea alternativei unei autonomiei strategice a Europei.

 

În context a fost revizuit și vechiul Ostpolitik lansat de Willy Brandt, coexistența pașnică fiind ridicată la nivelul unui parteneriat strategic cu Rusia post-sovietică.

 

Unul dintre nodurile sensibile ale acestui parteneriat a fost cel de la Marea Neagră. Acolo s-a format o trilaterală informală Germania-Rusia-Turcia, pentru ca mai târziu să fie lansată o cooperare parlamentară între Parlamentul european, Parlamentul rus și cel turc (așadar fără Turcia și Georgia) pentru a fundamenta un sistem de cooperare în materie de energie în bazinul Mării Negre.

 

„Europenizarea Ucrainei” („un stat prea mare pentru o Europă / UE atât de mică”, din punctul de vedere al principalelor puteri europene, și în primul rând al Germaniei) s-a proiectat a se realiza prin asociere politică, integrare economică, uniformizare legislativă și interoperabilitate instituțională cu UE. Decizia referitoare la acordarea statutului de membru cu drepturi depline a fost, însă, merei amânată pentru mai târziu.

 

Acest proces urma să se încadreze în și să fie facilitat de construcția parteneriatului complex și aprofundat al UE cu Rusia – „parteneriatul pentru dezvoltare”, cea din urmă furnizând celei dintâi securitatea energetică la prețuri mici, iar cea dintâi furnizând celei urmă tehnologie performantă și creditele financiare necesare pentru a se debarasa de statutul unei economii petro-dependente (dependentă de exporturile de hidrocarburi).

 

În regiunea Mării Negre (extinsă până la Marea Caspică și Marea Egee) se preconiza un sistem de securitate soft inițiat formal de Rusia și Turcia, concretizat în Organizația pentru cooperarea economică la Marea Neagră, la care se asociau și unii dintre protagoniștii occidentali ai UE. Căpătând personalitate juridică și totodată devenind riveran al Mării Negre (prin România și Bulgaria), UE dorea să i se recunoască statutul de jucător legitim în zona respectivă. Așa s-a născut „sinergia la Marea Neagră”.

 

Securitatea Mării Negre continua să se bazeze pe Convenția de la Montreux privind regimul strâmtorilor și pe principiul că această mare trebuia să aparțină riveranilor, cu perspectiva că extinderea UE prin admiterea României și Bulgariei, va face din UE o putere riverană. America și UK aveau, însă, o altă părere.

„Securitatea democratică” se realiza prin admiterea tuturor statelor membre ale blocului sovietic și a tuturor fostelor republici sovietice în Consiliul Europei – gardianul european al democrației, statului de drept și drepturilor omului.

 

 

• PROIECTUL SUA

 

Strategia SUA după terminarea Războiului rece, cu referire specială la arhitectura de securitate est și central europeană promova alte principii și avea alte ținte decât cea a UE și Rusiei.

 

Astfel, viziunea UE cu privire la integrarea europeană (europenizarea Ucrainei) venea în conflict cu poziția SUA, Washingtonul fiind îngrijorat de posibilitatea unei antante euro / germano-ruse, care să excludă America din Europa, în favoarea Rusiei, în reluarea logicii Pactului Ribbentrop-Molotov.

 

De aceea SUA a favorizat crearea unui intermarium de la Marea Baltică la Marea Mediterană care în anii 1990 s-a realizat prin constituirea „Trilateralei România-Ucraina-Polonia” (la care s-a încercat asocierea Moldovei), prelungită spre sud prin două trilaterale „spate în spate” și anume România-Bulgaria-Grecia și România-Bulgaria-Turcia, pentru ca în anii 2010 să se încerce o operațiune similară prin „Inițiativa celor trei mări” (Baltică, Neagră și Adriatică). Aceste formule urmăreau realizarea unui bloc european proamerican („Noua Europă”) care să împiedice formarea alianței ruso-germane, respectiv între Rusia post-sovietică și Europa germană („Vechea Europă) la care se ajunsese prin reculul Germaniei europene către ideea geopolitică a „Reich-ului prietenos”.

 

Dacă sistemul trilateralelor și parteneriatelor locale fondate în anii 1990 (cele mai multe fiind propuse de România) a reprezentat rodul inițiativelor și concepției statelor din regiune (în unele cazuri susținute de SUA și în cele mai multe cazuri neagreate de Germania), „Inițiativa celor trei mări” a fost produsul politicii americane, promovat doar prin interpuși locali (Polonia și Croația), spre insatisfacția comună a Moscovei și Berlinului.

 

Fiind deja protector strategic al Europei occidentale, extinsă ca UE și integrată în NATO, sub aspectul securității militare (nuclear), SUA a dorit să scoată această Europă din dependența de Rusia sub aspectul securității energetice, prin aceeași mișcare sporind, însă, dependența energetică a Europei de furnitura americană. Inclusiv de aceea a încercat să implice UE în acțiunile militare menite a institui controlul american în statele Orientului Mijlociu extins producătoare de petrol și gaz natural și totodată să blocheze toate proiectele de cooperare dintre statele membre ale UE (în special Germania) și Rusia în domeniul comercializării hidrocarburilor (ex. proiectele North Stream 1 și 2, în cele din urmă sabotate direct la umbra războiului din Ucraina).

 

În flancul sudic al NATO, Turcia trebuia să rămână un aliat sigur cu rol strategic esențial, consolidat prin aducerea în alianță a statelor central și est europene. Totodată, SUA și UK (înainte de Brexit) au insistat, împotriva reticențelor europene (în special franceze) ca Turcia să devină membru al UE, ceea ce ar fi schimbat identitatea culturală, dar mai ales cea geostrategică a uniunii. Aceste obiective au fost ratate în contextul orientării neo-otomane a Președintelui Erdogan, respectiv al aspirațiilor Turciei la autonomie strategică, pe fondul tranziției de la ordinea mondială unipolară la cea multipolară.

SUA a mai dorit să deschidă Marea Neagră pentru o prezență sporită a flotei americane, dar nici aceasta nu s-a putut realiza din cauza opoziției la amendarea Convenției de la Montreux, privind regimul strâmtorilor. Nici Turcia nici Rusia, principalii beneficiari ai Convenției nu au fost de acord cu modificarea acesteia.

 

Simultan cu pierderea de facto a Turciei, SUA / NATO s-a deplasat spre Oceanul Înghețat de Nord cu noile sale rute de transport strategice (a căror utilizare este favorizată și de încălzirea globală), integrând Suedia și Finlanda și forțând astfel schimbarea situației strategice în Europa de est, pe aliniamentul cuprins între Capul Nord și peninsula Galipolli.

 

În Balcani, zonă tradițională de interes strategic rusesc, SUA, alături de aliații europeni dar pentru rațiuni diferite, a intervenit spre a-și croi drum la Marea Neagră și a-și oferi rațiuni de supraveghere a statelor din zonă, sprijinind dezmembrarea Iugoslaviei și albanizarea regiunii.

 

În Orientul Mijlociu, SUA, rămasă pentru o relativ scurtă perioadă de timp după încetarea Războiului rece și dispariția ordinii mondiale bipolare, singura superputere globală, a urmărit, făcând apel la doctrina „loviturii preventive”, precum și la cea a „obligației de a proteja” conexată cu „dreptul de a interveni”, aducerea la guvernare (nu și la putere) a unor regimuri proamericane, pe care le-a decretat ca fiind democratice și liberale, deși ele au fost, de regulă, nedemocratice și autoritare, întărite prin și dependente de prezența militară americană.

 

Mai recent acestei strategii i-a fost adăugată și strategia „tratatelor abrahamice”, menite să pună interesele economice ale statelor arabe dependente sub aspect tehnologic și cel al securității militare de SUA, deasupra problemei palestiniene, și pe o astfel de bază să conducă la normalizarea relațiilor dintre acestea și Israel.

 

Antanta arabo-israeliană astfel creată urma a constitui o forță de avangardă americană aptă a neutraliza puterile regionale rivale (precum Iranul) care contestau dreptul Americii de a dirija destinele Orientului Mijlociu și de a stabili regulile păcii acolo, respectiv ordinea medio-orientală. În acest context Israelul rămânea un alter ego american în regiune, legat ombilical de Washington.

 

 

1. PROIECTUL / RĂSPUNSUL RUSESC

 

Reacția Rusiei post sovietice față de modelele arhitecturii de securitate promovate de SUA și UE a fost aceea a acomodării le viziunea Occidentului colectiv cu o serie de avertismente, rezerve („linii roșii”) și garanții.

 

Rusia a acceptat (chiar dacă fără entuziasm) dezmembrarea Iugoslaviei și implantarea americană în Balcanii de Vest și Transcaucazia, în schimbul trasării unor linii clare de demarcație în Caucaz, cu garantarea controlului său / drepturilor sale suverane asupra Caucazului de nord, inclusiv prin controlul unor capete de pod transcaucaziene și anume Osetia de Sud și Abhazia.

 

Garanții similare au fost obținute prin amorsarea și perpetuarea crizelor din Transnistria (cu referire la Ucraina) și din Nagorno-Karabah (cu referire la Transcaucazia).

 

Sprijinul SUA, dar și al protagoniștilor vest europeni pentru secesionismul cecen a primit, în cele din urmă replica Moscovei și a obligat Occidentul colectiv să se replieze spre Caucazul de sud.

 

Dincolo de toate, crizele înghețate din fostul spațiu sovietic reprezentau secțiuni ale unei singure crize coerente având ca obiect statutul post sovietic al Rusiei în cadrul ordinii mondiale definită ca pax americana și ele ofereau Moscovei argumentele dreptului la intervenție în ceea ce ea a numit „vecinătatea apropiată”.

 

Cu privire la extinderea NATO în fostele republici sovietice și în primul rând cu privire la integrarea euro-atlantică a Ucrainei, Georgiei și a Belarus, Rusia a trasat „linii roșii” precise. De îndată ce aceste linii erau încălcate întreaga arhitectură de securitate regională urma să se năruie.

 

 

CRIZA ARHITECTURII DE SECURITATE REGIONALE ÎN CONTEXT GLOBAL

 

Arhitectura de securitate est-europeană, apărută spontan după terminarea Războiului rece, s-a prăbușit în contextul crizei în care se găsește ordinea globală în ansamblul ei.

 

Unipolarismul s-a dovedit a fi un tip de ordine instabil, care, în planul politicii interne a condus la derapajul democrațiilor euro-atlantice către oligarhie, iar în planul politicii externe a multiplicat tensiunile, inclusiv prin încercarea principalilor actori globali de a-și exporta crizele interne, înlocuind preocuparea pentru căutarea păcii, adică a ordinii, cu cea pentru răspândirea războaielor, adică a dezordinii, și cea pentru eventuala câștigare a războaielor (tot mai greu de obținut de către niște superputeri decadente) cu cea pentru prelungirea la infinit a acestora. În acest context nou, care nu cunoaște nici securitate nici arhitectură, câștigarea războiului nu mai aduce și câștigarea păcii, iar vechile instituții internaționale cu vechiul drept internațional, utilizate în trecut pentru a menține rece războiul în condițiile echilibrului dintre superputerile globale, nu mai sunt de nici un folos. Ele trebuie reformate iar ordinea globală trebuie resetată.

 

Arhitectura de securitate de-a lungul liniei de demarcație între Occidentul colectiv (cel euro-atlantic) și Orientul colectiv (cel euro-asiatic), precum și dintre Nordul colectiv oligarhic, războinic, narcisist și exclusivist, care a declanșat revoluția globală a progresismului neo-marxist, și Sudul colectiv aristocratic, legitimist, pluralist, pacifist și integraționist, care promovează ideea unei ordini globale a simetriei policentrice sau a echilibrului policentric, s-a prăbușit. În locul ei a apărut o falie nu doar geopolitică și geoeconomică, ci una civilizațională. Pe acolo trece acum o linie de front pe care există riscul unei înfrângeri nu doar a puterilor politice purtătoare ale civilizației occidentale, ci chiar a acestei civilizații înseși, respectiv al dispariției ei. O nouă arhitectură regională nu se poate construi decât în contextul resetării întregii ordini globale.

 

Arhitecura de securitate în Europa de est și de sud-est, creată în condițiile unipolarismului instalat în urma încetării Războiului rece, nu a intrat în colaps din cauza opoziției Rusiei, nemulțumită de statutul post sovietic rezervat ei, ci din cauza diferențelor de opțiune strategică dintre America (SUA) și Europa (UE) care au intrat în coliziune. Nu războiul dintre SUA ăi Rusia a determinat prăbuăirea arhitecturii de securitate la frontiera dintre Occident și Orient, ci luptele intestine ale Occidentului colectiv, respectiv dintre SUA și UE. Rusia a dat numai ultima lovitură unei arhitecturi deja fracturate sistemic.

 

O criză locală, cum ar fi putut rămâne cea din Ucraina, s-a transformat într-o criză economică globală, care a lovit mai întâi UE, iar apoi toate statele care nu au dorit să intre în războiul SUA cu Rusia, purtat pe teritoriul ucrainean. Aceasta întrucât războiul economic nu este reglementat în dreptul internațional.

 

La fel, criza din Gaza, la prima vedere tot o criză locală, provocând reacția rebelilor Houthi în Marea Roșie, a tulburat comerțul mondial.

 

Apoi, criza economică globală a determinat crize geopolitice apte a schimba configurația geostrategică a unei lumi în care securitatea este indivizibilă și în care independența a făcut în mod obiectiv locul interdependenței. Această schimbare trebuie și ea reglementată în dreptul internațional.

 

Dezordinea internațională actuală este și rezultatul proliferării războaielor economice sub forma impunerii de sancțiuni economice prin decizia unilaterală a unor state, în afara oricăror reguli de drept internațional, respectiv în afara controlului comunității internaționale. Aceste războaie sunt adesea duse nu împotriva statului inamic, ci împotriva populației acestuia cu scopul ca dificultățile vieții cotidiene să o împingă către revolte care să determine răsturnarea regimului politic intern. Mai grav este faptul că sancțiunile economice sunt extinse și asupra statelor terțe, precum și a cetățenilor lor sau a agenților economici privați, care nu vor să intre în războiul economic de partea celor care au impus sancțiunile. Se creează astfel o ordine paralelă cu ordinea internațională. Chiar atunci când această ordine dobândește, prin recurgerea la forță, autoritate, ea nu are legitimitate. Ea consacră dreptul puterii în locul puterii dreptului.

 

O problemă a europeană, dar și medio-orientală este aceea că, în timp ce majoritatea statelor Europei occidentale și centrale sunt organizate ca state civice și multiculturale pe baza principiului naționalității (principiul majorității etno-culturale și al consensului inter-etnic), multe dintre statele est-europene sunt rezultat al unor proiecte geopolitice realizate în afara consensului național. Este cazul Ucrainei care, acum, ca urmare a războiului ruso-american purtat pe teritoriul său, precum și al întăririi conștiinței naționale ucrainene determinate de el, este obligată la desovietizare, inclusiv sub aspect teritorial. Pierzând actualul război sau, cel puțin, neputând învinge în acest război, ea trebuie să restituie ceea ce a câștigat în precedentul război (al doilea război mondial) exclusiv în baza regulii potrivit căreia „câștigătorul ia totul”.

 

Dezordinea de pe aliniamentul care ne preocupă nu este expresia unui conflict local sau regional, ci formează conținutul unui război global purtat nu între democrații și tiranii, ci între oligarhiile occidentale / nordice și aristocrațiile orientale / sudice, între globalismul unipolar neomarxist și globalizarea multipolară suveranistă, între ariergarda ordinii unipolare americano-centrice decadente, susținută de Occidentul euro-atlantic colectiv, și avangarda ordinii multipolare euro-asiatice emergente, propulsată de puterile post-coloniale și post-imperiale ale Sudului plural.

 

 

ARHITECTURA DE SECURITATE DE CÂȘTIGAT

 

Principiile care ar trebui să guverneze ordinea mondială în secolul al XXI-lea ar fi cel puțin următoarele cinci: a) multicentrismul (renunțarea la unipolarism); b) simetria puterilor organizate în jurul principalelor centre de coagulare și echilibrul dinamic al acestora; c) dezideologizarea relațiilor internaționale (renunțarea la principiul unicității și universalității unui anumit sistem de valori – cel euro-atlantic); d) indivizibilitatea securității; e) asigurarea păcii prin coeziune economică, socială și teritorială, ca rezultat al dezvoltării globale realizate prin promovarea strategiei proiectelor comune bazate pe solidaritatea intereselor.

 

Reîntoarcerea la o pace durabilă cere ca tuturor comunităților etno-culturale care trăiesc pe teritoriile lor istorice, dar în hotarele unor state create pe criterii geopolitice, fără să li se fi cerut un acord prealabil în acest sens, să li se recunoască dreptul de a-și stabili (prin referendum) apartenența / identitatea politică, respectiv natura raporturilor juridice cu statele din care fac parte în prezent și cu statele lor de origine. Obiectul acestui drept este autodeterminarea – fie internațională fie internă.

 

Întrucât războiul prin sancțiuni economice este inuman, generând suferințe în masă și dezechilibre de dezvoltare la nivel global, cu potențial de a da naștere unui lanț de războaie pe perioade de timp lungi, el ar trebui, de regulă, interzis ca fiind o crimă împotriva umanității. Recurgerea la el ar putea avea loc cu caracter excepțional și ar trebui să capete un regim juridic în dreptul internațional similar cu cel al armelor de distrugere în masă. Orice sancțiune economică ar trebui aprobată de Consiliul de securitate al ONU, cu avizul Adunării Generale ONU, sau, în anumite cazuri, de către forurile deliberative ale organizațiilor regionale, precum OSCE.

 

Dreptul internațional se cere reformat pe baza principiilor generale menționate anterior. În acest sens, statele se pot bucura de libertatea de a-și stabili alianțele cu respectarea mai multor condiții și anume: a) statele aflate la frontiera externă a alianțelor militare nu pot găzdui pe teritoriul lor nici arme de distrugere în masă nici baze militare permanente ale altor state; b) armamentul convențional și cel neconvențional cu caracter tactic amplasat pe teritoriul alianțelor militare, precum și pe cel al statelor din vecinătatea acestora trebuie să păstreze o distanță reciprocă aflată în afara razei lor de acțiune sau în așa fel încât să se respecte capacitatea de reacție în apărare a fiecăruia; c) armamentul neconvențional cu caracter strategic să fie limitat și supus unor reguli de echilibrare, atât sub aspectul cercetării, cât și cel al producției, stocării și folosinței; d) transparența proceselor de înarmare să fie asigurată atât pe calea informărilor timpurii cât și pe aceea a dreptului de vizitare și control. Este nevoie ca noi tratate internaționale să fie încheiate pentru a reglementa toate aceste condiții. Ele trebuie deschise unei participări cât mai largi.

 

În dreptul internațional ar mai trebui inclusă interdicția folosirii teritoriului unui stat, de către un stat terț pentru a ataca un alt stat terț. De asemenea, ar trebui definită ca beligeranță, cu toate consecințele care decurg de aici, purtarea războaielor prin intermediari. Aceasta ar include și furnizarea de armament, muniție, asistență tehnică și informații militare unui stat aflat în război cu un alt stat, fie că este vorba despre furnitură gratuită sau contra cost. Transferul (inclusiv vânzarea) de armament unor state aflate în război trebuie interzis. Cine vrea să lupte în război să o facă direct, în nume și pe cont propriu.

 

„Dreptul la intervenție” asociat cu „obligația de a proteja” trebuie reglementat prin consens la nivel internațional astfel încât să fie clar: a) care sunt cazurile în care intervenția sau protecția se justifică din punct de vedere umanitar sau al rațiunilor de securitate colectivă; b) cine constată îndeplinirea condițiilor pentru intervenție (obligatoriu altul decât cel care o propune); c) cine aprobă intervenția și stabilește limitele ei (obligatoriu altul decât cel care o realizează); d) cine asigură reabilitarea post-intervenție; e) cine răspunde pentru intervenția abuzivă sau neglijentă și cine stabilește răspunderea pentru astfel de abuzuri, asigurând totodată aplicarea sancțiunilor sau obligarea la reparații. ONU, OSCE sau un for internațional similar trebuie să primească toate competențele necesare în această privință.

 

Actuala criză ucraineană se poate soluționa numai în condițiile în care o Conferință de pace organizată cu participarea cel puțin a Ucrainei, a vecinilor ei și a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, adoptă principiile și regulile la care ne-am referit anterior. Această Conferință trebuie să ofere garanții de securitate atât Ucrainei, cât și vecinilor ei. Ucraina trebuie să primească garanții, dar să și ofere garanții. Echilibrul acestora ar face obiectul negocierilor de detaliu.

 

La aceste negocieri s-ar putea pune bazele unui Pact defensiv global realizat printr-un acord privind comunicarea, consultarea, coordonarea și cooperarea între alianțele politico-defensive regionale – NATO, OCS, AUKUS etc.

 

Puterile care au crezut că prin intermediul Ucrainei vor reuși aducerea Rusiei în situația de a capitula necondiționat, așa cum s-a întâmplat cu Germania în al Doilea Război Mondial, după experiența acumulată, ar trebui să înlocuiască ajutorul financiar și militar dedicat confruntării armate, cu ajutor politic și diplomatic care, pe de o parte, să ofere Rusiei statutul post-sovietic potrivit în ordinea mondială post-americană, iar pe de altă parte, să asigure supraviețuirea Ucrainei ca stat independent și suveran.

 

În mod similar, fără a cere Israelului să facă pace cu Hamas, trebuie să i se ceară: i. să prezinte de îndată o soluție politică (două state, confederație, federație, stat unitar civic și multicultural etc.) pentru rezolvarea problemei palestiniene, incluzând, după nevoie, și redefinirea identității sale culturale și strategice; ii. să își asume rolul de actor regional, alături de ceilalți actori regionali, tăind cordonul ombilical care îl leagă de SUA; iii. să se poziționeze de o manieră care să facă dreptul internațional aplicabil și în cazul său, fără să îi pună în pericol securitatea (este de dorit renunțarea la excepționalismul israelian, care nu se mai justifică azi după consolidarea puterii politice, economice, militare și demografice a Israelului).

 

Reforma ONU, OSCE și a instituțiilor finanțatoare internaționale (FMI, BM etc) de asemenea se impune atât pentru a le adecva noilor realități internaționale, cât și pentru a împiedica fragmentarea lumii în două părți dezvoltând două ordini incompatibile și de aceea incapabile de conviețuire pașnică.

 

De asemenea, se impune revitalizarea Organizației privind cooperarea economică la Marea Neagră, de îndată după încheierea acordului internațional privind Ucraina și viitorul ei (restabilirea păcii, în Ucraina, respectiv în nordul Mării Negre) și în paralel cu constituirea unui „Confederații a prosperității transcaucaziene” („The Commonwealth of the Transcaucasian States”), din care, cu sprijinul reunit al celor două puteri vecine, Turcia și Rusia, să facă parte cele trei state ale Caucazului de sud (Georgia, Armenia și Azerbaidjanul).

 

O nouă arhitectură regională de securitate presupune și Convocarea unei Conferințe internaționale privind reconsiderarea și actualizarea Convenției de la Montreaux. În acest context ar trebui consolidate relevanța statelor riverane și drepturile exclusive ale acestora de a administra geopolitica pontică.

În context, comunitatea internațională va trebui să găsească o soluție pentru normalizarea situației din Balcanii de Vest, referitoare la problema kosovară, dar și le perspectivele europene ale Bosniei-Herțegovina.

 

Dacă aceste principii și formule se aplică geografiei regionale, vom putea avea, cel puțin în elementele sale esențiale, imaginea, arhitecturii de securitate de realizat în spațiul cuprins între Capul Nord și Golful Aden sau între Marea Baltică și Golful Persic, trecând prin Marea Neagră și Caucazul de sud.