Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

O revelație: Olimpia Coman-Sipeanu – artist plastic, restaurator și dascăl

Poate că pentru unii cititori nu este deloc interesantă această incursiune pe tărâmul artelor, poate că suntem prea apăsați de griji și nevoi să ne mai ardă de hrana sufletului, însă eu cred că asta poate aduce măcar clipe de evadare. Deoarece, pentru artiștii pe care i-am prezentat, și îi voi mai prezenta, arta nu este doar un refugiu, ci o modalitate frumoasă de a trăi și de a oferi bucurie celor care le privesc operele.

Astăzi, aduc în fața dumneavoastră o minunată doamnă din Sibiu.
– Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați.
– Mă numesc Olimpia Coman-Sipeanu. M-am născut, trăiesc și creez în Sibiu. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată și aș putea alege unde, tot în Sibiu aș vrea să se întâmple.
Sunt artist plastic, restaurator și cadru didactic – preocupări care presupun a face artă, a restaura artă și a preda artă. Chiar dacă pare puțin cam prețios ceea ce voi spune, arta a fost mereu axa în jurul căreia a gravitat întreaga mea existență, profesională și familială, cu atât mai mult cu cât mi-am întemeiat o familie oarecum tot datorită artei, soțul fiindu-mi coleg de liceu de arte plastice.
Evoluția mea profesională se bazează pe un șir de întâmplări ce probează adevărul că insuccesul generează succes, că nereușitele se pot transforma, uneori, în mari reușite. Dacă într-o vreme în care admiterea la facultatea de arte plastice era un act de mare curaj, nu aș fi ratat admiterea la secția de artă decorativă și nu m-aș fi reorientat imediat spre secția de pedagogia artei, nu aș fi descoperit poate niciodată satisfacțiile profesoratului. Dacă în perioada comunistă nu s-ar fi desființat liceul de arte plastice din Sibiu, unde predam, nu m-aș fi angajat la muzeu, iar acolo, dacă nu mi s-ar fi restructurat postul de muzeograf, n-aș fi devenit niciodată restaurator. Chiar dacă prețul plătit a fost unul foarte mare – 3 ani de specializare, departe de casă și de un copil de doar câțiva ani, cu timpul lucrurile bune au crescut anihilându-le pe cele rele. Astăzi, nu pot decât să fiu recunoscătoare sorții pentru o profesie care mi-a schimbat viața, oferindu-mi șansa de a evolua continuu, de a salva opere de artă și de a-i învăța și pe alții s-o facă.

– Pentru ce ați ales pictura și nu muzica ?
– Am crescut într-o familie cu trei fete, cărora părinții au ținut foarte mult să le ofere o educație muzicală. Din acest motiv, le-au cumpărat trei viori, le-au plătit meditații și, bineînțeles, așteptau să apară și răsplata efortului lor, deloc neglijabil în acele vremuri. Și fiindcă sora cea mare avea un real talent pentru muzică, mijlocia ceva mai puțin, iar cea mică, adică eu, deloc, lucrurile nu au mers așa cum au sperat părinții. Sora mai mare a urmat liceul de muzică, dar n-a continuat cariera muzicală, iar mijlocia și cu mine ne-am „reprofilat” după câțiva ani de încercări fără succes. Lipsa aptitudinilor muzicale și, în consecință, aversiunea mea pentru o activitate resimțită ca pe o corvoadă, m-au determinat să „negociez” cu părinții renunțarea la vioară în favoarea picturii, care mă pasiona de mică. Atunci, la 10 ani, le-am declarat în scris, sub semnătură, că n-o să regret vreodată că nu voi mai cânta la vioară și că doresc să fac artă plastică, cu promisiunea fermă că mă voi ține de ea. Imediat am fost transferată la școala generală de artă, iar apoi au urmat, în linie dreaptă, liceul de artă, studiile universitare de artă și, mai târziu, o viață bazată pe artă. Nu pot decât să le fiu recunoscătoare părinților mei pentru că, deși eram doar un copil, au investit încredere în mine și m-au susținut în alegerea mea. Sunt sigură că acel episod m-a responsabilizat și mi-a dat puterea să perseverez pe drumul uneori atât de anevoios al artei.

– Care tehnici sunt preferatele dumneavoastră ?
– Chiar dacă mult timp am pictat cu culori de ulei pe pânză, de câțiva ani buni am făcut o nouă alegere. Participarea la tabere de creație, când de multe ori lucram contra cronometru, m-a determinat să folosesc culorile acrilice deoarece se usucă foarte repede. Am continuat apoi, constatând că acestea se pretează foarte bine ritmului meu alert de lucru, dar și genului de pictură cu accente decorative pe care îl practic. În paralel, experimentez și tehnici mixte bazate pe colaj, pigmenți, mediumuri de pictură și suporturi diverse.

– Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mai mici, ori preferați suprafețele mari ?
– Prefer dimensiunile mici și medii. La fel e și în restaurare, unde am impresia că o piesă mai mică poate fi cuprinsă și stăpânită mai bine. Uneori glumeam, spunând că prefer să restaurez două icoane mici în loc de una mare, poate și pentru faptul că astfel aș fi putut experimenta mai repede acel sentiment de bine și de încredere pe care ți-l dă finalizarea unei lucrări. Pe lângă acest argument subiectiv există însă unul obiectiv ce ține de depozitarea dificilă a lucrărilor mari, în condițiile în care trăiești și creezi la bloc.

– Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră, dincolo de pictură ?
– Dincolo de pictură sunt mai multe: o carieră didactică cu care mi-am început și mi-am încheiat perioada activă, aproape 30 de ani de muncă în restaurare și alți ani de muncă de cercetare a icoanelor pe sticlă. Dacă m-ați întreba care dintre aceste activități a însemnat mai mult pentru mine, v-aș spune că fiecare a însemnat la fel de mult pentru că în fiecare am pus pasiune și dăruire și am cules bucurie. Bucuria de a face ceea ce-ți place, bucuria de a da și de a primi în egală măsură, bucuria de a deveni mai bun. În cazul picturii mai e și libertatea de a spune ce simți și ce gândești, de a fi tu însuți. Mai presus de pictură și de carieră, însă, a fost mereu familia, care m-a susținut necondiționat și fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil. Soțul, artist și restaurator și el, este mâna mea dreaptă (eu fiind stângace, oricum), critic exigent, dar obiectiv și ajutor de nădejde în tot ce înseamnă logistică expozițională: înrămare, panotare etc. Sunt perfect conștientă că fără ajutorul familiei acum aș fi fost altcineva, altundeva și aș fi făcut cu totul altceva. Și, desigur, acest dialog n-ar fi avut loc…

– Unde vă vedeți peste 10 ani ?
– Nu îndrăznesc să mă văd atât de departe în timp, ci doar să îmi doresc ca lucrurile să decurgă firesc, pentru toți cei dragi din viața mea. Să avem cu toții parte de sănătate și bucuria de a ne trăi frumos viața. Să fim „împreună” și „acasă”, pentru mine „acasă” însemnând zona de maxim confort fizic, spiritual și intelectual.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog