O viață – viața mea | Am învățat că nu vei fi niciodată dascăl, dacă nu poți zidi punți între inima ta și inimile elevilor tăi

Când am devenit dascăl adevărat

Era o elevă foarte silitoare și foarte cuminte. Provenea dintr-o familie modestă, dar era hotărâtă să devină medic, așa că se străduia din toate puterile ei, fără ore în particular, fără pretenții la îmbrăcăminte. Însă, după vacanța de vară s-a întors la școală mult schimbată. Stătea cuminte în bancă, dar gândurile ei erau departe. Am ascultat-o într-o oră și mi-a spus că nu s-a pregătit. Înțelegerea noastră era ca ora următoare să vină cu ambele lecții pregătite. Aceasta era metoda mea, pentru că așa eram în câștig, elevul învăța două lecții, iar eu nu umpleam catalogul cu note proaste. A doua zi, din nou îmi spune că nu s-a pregătit, așa că după oră am chemat-o să discutăm, mai ales că la materia mea era olimpică și pentru că luase note sub cinci și la alte materii.
— Doamna profesoară, nu mai pot învăța. În iunie, când s-a încheiat anul școlar, m-am dus acasă și l-am găsit pe tati spânzurat în baie. De atunci, doar imaginea asta o am înaintea ochilor. Nu mă interesează de câte ori a dus-o Ion pe Ana după cuptor, nici cât este valoarea lui x într-o ecuație. Nu mă interesează nimic. Nu mai vreau să devin medic, nu mai vreau să merg mai departe cu școala.

Acesta a fost pentru mine un moment hotărâtor în cariera de dascăl. Am înțeles că între catedră și bănci este o distanță prea mare iar cei care trebuie să o reducă sunt dascălii. Am înțeles că elevii au și ei dramele lor, că dascălii trebuie să lucreze nu doar cu mintea elevilor, ci și cu sufletul lor. Am învățat că nu vei fi niciodată dascăl dacă nu poți zidi punți între inima ta și inimile elevilor tăi. În acel moment am devenit dascăl adevărat.

Profesoara suspectă

Într-o seară, în timp ce ne pregăteam de culcare, a bătut cineva la ușă și a spus câteva cuvinte dintre care noi nu am înțeles decât: „Militia”. Ne-am uitat speriați unul la altul, fiica noastră a început să se smiorcăie, pentru că atunci când te căuta poliția este o mare problemă. În câteva secunde ne-am trecut prin filtrul conștiinței tot ce am făcut și să vedem ce anume am greșit. Nu prea am găsit nimic reprobabil, așa că am deschis ușa și l-am poftit pe domnul polițai în casă. Acesta s-a purtat foarte atent și politicos. L-am invitat în camera de zi și l-am întrebat dacă dorește să-l servim cu ceva. N-a vrut decât un pahar cu apă. A tot lungit povestea, știa că suntem dascăli, așa că a întrebat cum mai merge cu munca la școală, dacă elevii învață și alte asemenea lucruri care, cu siguranță, nu-l interesau. La un moment dat soțul meu l-a întrebat direct:
— Cred că n-ați venit la noi pentru că v-a fost sete și nici să stăm la taclale, pentru că poliția nu face vizite de curtoazie și nici nu este o oră potrivită pentru asta. Poate că aveți o problemă în care vă putem ajuta, așa că ar fi de preferat să ne spuneți.
— Păi, da! Ar cam fi o problemă, dar nu cred că este cazul.
— Adică?, a insistat soțul meu.
— Este reclamată la noi doamna profesoară.
— Eu? Am sărit ca arsă. Doamne, ferește! Dar ce am făcut atât de grav și eu nu știu?
— Aveți carnet de conducere?
— Da, am. S-a întâmplat ceva? Am depășit viteza? Ce-am făcut? Întrebam rapid, eram alarmată.
— Ați făcut ore de mecanică în școala de șoferi?

Deși nu prea făcusem, pentru că nu mă interesa această parte, am mințit și am spus că am făcut, crezând că are probleme domnul cu care am făcut școala. Apoi, după un moment de gândire profundă, după o scărpinătură după ceafă, cascheta fiindu-I pusă pe genunchi, m-a întrebat cum stau cu carburatorul mașinii. Aici m-a prins. Habar nu aveam pe unde ar putea fi și la ce folosește acest obiect de care auzisem, dar toată știința mea în acest sens se rezuma la atât. A intervenit soțul meu:
— N-am înțeles. A dat examenul pentru carnet și l-a promovat, înseamnă că știe tot ceea ce trebuie știut.
— Da, spune omul încurcat. Așa este, dar știți, s-au înmulțit hoții. Mulți nu mai au loc de muncă și de trăit ar vrea să trăiască bine, așa că se apucă de furat…
— Nu înțeleg, a spus soțul meu tot mai nedumerit.
— Păi, cineva a reclamat că doamna este în legătură cu o gașcă de tineri care fură carburatoare de la motociclete. Nu știu ce să spun, știu că doamna este profesoară, știu că sunteți oameni serioși, dar reclamația este reclamație și este înregistrată, așa că trebuie să scriu o constatare.

Am izbucnit în râs și eu și soțul meu. Am râs cu hohote, s-a molipsit și el de râsul nostru și, în final, a întrebat:
— Să înțeleg că habar nu aveți ce este acela carburator, de unde se poate lua și la ce folosește ?
— Da, asta să înțelegeți, a spus soțul meu în timp ce-l conducea spre ieșire.