Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Orașul „meu”

Târziu, foarte târziu, am aflat că, „la sfârșitul lunii aprilie 1852, Bălcescu pornește spre Constantinopol. La 8 septembrie, trece Dunărea pe malul stâng, la Turnu Măgurele, unde, pentru câteva ceasuri, se întâlnește cu Zinca Bălcescu și cu două dintre surori. Trebuie să plece degrabă înapoi, deși spera să rămână mai mult timp. Domnitorul Barbu Știrbey nu îi permite să rămână de teama rușilor, care supravegheau totul și erau ostili pașoptiștilor care ceruseră desființarea Regulamentelor Organice, invenţia lor.”[1] De ce niciun dascăl din școlile turnene nu ne-a povestit acest episod nu am habar, deși ar fi trebuit transmis din generație în generație. Păi, câte localități se pot lăuda că l-au găzduit pe Nicolae Bălcescu măcar pentru puține ore ? Muzeul municipal s-a închis de mult timp, lumea a prea grăbită pentru întoarcerile în trecut, oricum dureroase și inutile. Consumerismul și spaima zilei de mâine sunt strigoii aciuați în casele postdecembrismului nimicitor.

În copilărie, Turnu Măgurele era orașul, locul fermecat în care găseai vată pe băț, înghețată, ciocolată, amandine, ecler, napolitane, ce mai, toate bunătățile pământului! Dar, îndeosebi, era gazda bâlciului, sărbătoarea anuală a acelei margini de țară. Întreaga suflare a zonei învecinate se pornea într-acolo de Sf.Maria cea Mare, cu cățel și purcel. Caravana de care cu boi și căruțe trase de cai stârnea țărâna de pe drumurile prăfoase ce se opreau la tabon, lângă țigănie. Țăranii dejugau și deshămau bietele dobitoace, se rânduiau de jur-împrejurul ghivecelor cu saramură de pui și înfulecau în grabă, cu dumicați de pâine caldă, coaptă înainte de plecarea din bătătură. Contorsionați, circari, fachiri, femei îmbrăcate indecent, tiribombe, roata norocului, papagali cu bilețele în cioc, zidul morții și câte și mai câte se adunau pe câmpul acela viran. Micii sfârâiau pe grătare, ca și fleicile suculente de carne, iar vinul rubiniu țâșnea pe la cana din butoaiele pântecoase. Gătiți și parfumați ne trăgeam în poză, cu părinți și bunici, cu verișori și verișoare, că în sat nu se auzise de fotografi… Orașul se muta atunci la iarmaroc, iar noi, copiii, visam să nu se mai termine niciodată pestrița serbare. Numai că Dumnezeul petrecerilor populare nu ne asculta și, în ultima zi de august, izlazul se golea brusc și nimic nu mai amintea de zumzetul ce-l însuflețise tinerește.

În clasa a patra m-am mutat în urbea de pe malul Dunării și, până în 1990, m-am confundat cu istoria ei. Biotopul bălții l-am învățat pe marginea gâldăului de lângă terenul de fotbal de la „Botul calului”, grație unui dascăl minunat de botanică, doamna Buțan. Diriginții se preocupau să ne ducă în vizite la obiectivele industriale și astfel am văzut ce înseamnă o fabrică de mobilă sau de pâine. Brusc, edilii au hotărât să schimbe înfățișarea patriarhală a așezării și buldozerele au ras centrul vechi și ponosit, cu prăvălii pitorești, cu arome gâdilicioase și exotice. A dispărut și cinematograful „Dunărea”, unde, cu șobolanii hârjonindu-se printre picioarele noastre, am urmărit strivit de emoție seria de filme Angelica și sultanul. Au apărut curând macaralele și schelele de construcție, iar din gropile uriașe s-au înălțat blocuri și un hotel de se suia în cer. Doamne, cum mai creșteau de la o zi la alta! La orele de Atelier, meșterii au decis să mergem pe șantierele deschise oriîncotro îți roteai privirea și astfel ne-am simțit părtași la marea revoluție industrială. Mai mult, de câteva ori am igienizat parcul din vecinătatea poștei, altădată am plantat copaci în grădina publică și câte și mai câte activități sociale, în limbajul de azi. În 1973 a fost ridicată școala generală din „Catanga” și noi, viitorii elevi, ne-am îngrijit să o dereticăm și s-o fardăm, s-o împodobim cu flori și pomi, ca pe orice ființă dragă. Când i-am călcat pragul, în toamnă, totul mirosea a nou, a curățenie. Era școala mea din orașul meu[2]! Dar, în egală măsură, a fiecăruia dintre colegii mei. Propaganda roșie avea talentul ăsta de a te lega de baștină și de a-ți transmite un fior de mândrie locală, ca fiu al locului ! Chiar că simțeam, ca părticică neînsemnată a poporului, că totul ne aparține nouă, în tripla calitate de proprietari, producători și beneficiari, șlagărul de succes al „Epocii de Aur”. Copilăria are darul de a te ține captiv feluritelor povești și, fini cunoscători ai psihologiei maselor, activiștii comuniști au speculat la maximum credulitatea și candoarea pubertare.

Maidanele ne primeau cu brațele deschise și cu greu, la căderea întunericului, ne desprindeam din dulcea lor strânsoare. Colindam câmpurile înverzite, de la „Fântâna Dronii” și până la Banciu, la „Hanul Diligenței”, fericiți că orizontul e de neatins. Plaja de la Dunăre ne îngăduia zbenguiala și flirturile agneice, iar bulboanele fluviului nestăvilit ne-au predat lecția amară, tragică, a morții. La casa de cultură am descoperit că există și teatru, și muzică rock, și spectacole de divertisment, cultura adică. Stadionul și tumultul său duminical m-au vrăjit instantaneu, un coup de foudre căruia m-am abandonat cu o voluptate întotdeauna proaspătă și insațiabilă. Schițele viitoarelor modele umane le-am încercat printre concitadinii cu un har aparte. Cercurile de aptitudini de la „Casa Pionierului”, excursiile și expedițiile prin țară, întrecerile sportive, toate mi-au întregit un destin pe care l-aș alege iarăși și iarăși. Primul sărut și întâia îmbrățișare, cu ceata de fluturi roind în juru-mi, tot pe străduțele romantice din Turnu Măgurele le-am trăit. Bucurii și tristeți, iluzii și deziluzii, reușite și eșecuri s-au înșiruit ba năvalnic, ba molcom în vatra provincială a Teleormanului. Astăzi, ori de câte ori spun acasă, inima o ia nebunește spre cetatea Turris, din al cărei cuib am zburat în clipa în care aripile mă puteau purta oriunde. În definitiv, nu sunt altceva decât un turnean stabilit în altă parte, departe de orașul său, devenit și mormântul mamei mele…


[1] Stelian Tănase, Repertoarul amorului

[2] Despre orașul meu, dar și al lui, scrie și Noro Jerca în cartea Din suflet pentru Turnu Măgurele, apărută deunăzi la Editura InfoEST.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Orașul „meu””

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog