Pe care Klaus Iohannis îl trimitem să candideze pentru șefia NATO?

De ieri după masă, mai precis de la orele17 și un pic, mass media din spațiul carpato-pontico-dâmbovițean este în fierbere. Vorba înțeleptului: nu te mai încumeți nici să deschizi frigiderul, fiindcă și acolo vei auzi același slogan: ,,o mare onoare pentru România, președintele Klaus Iohannis s-a înscris în cursa pentru postul de secretar general al NATO!’’ După care, curg în cascadă vibrantele omagii aduse excepționalelor calități de bună guvernare și de abil  negociator ale președintelui ales și reales pentru un deceniu, despre vasta sa experiență acumulată prin vizitele peste mări și țări, precum și meritul de a fi primul om politic din statele Europei de Est care va accede la această înaltă funcție a NATO. Citesc, recitesc și mă întreb dacă toată această cohortă de propagandiști a avut acces la Biblioteca Academiei pentru a consulta colecțiile de ziare din Epoca de Aur, fiindcă numai acolo s-ar mai putea afla asemenea mostre de preaslăvire, de cult al personalității. Dar, cu siguranță că nu numai acolo, dacă ne amintim vorbele lui Carol al II-lea pe care le cita N.D.Cocea:,,Nu am eu… câți vor să îl pupe!’’

Ceea ce mă frapează cel mai tare și îmi ridică numeroase, serioase semne de întrebare este faptul că, brusc și deodată, din discursul public a dispărut orice referire teme neplăcute asociate cu prestația președintelui Klaus Iohannis, cum ar fi cele despre costurile exorbitante pentru avioanele de superlux închiriate, pe bani publici,  pentru excursiile Întâiului Drumeț Vesel al Țării( cu escală obligatorie la Sibiu) și, în general, la rușinosul bilanț al celor zece ani de dolce far niente ai președintelui aflat spre final de dublu mandat. Una și aceeași persoană cu domnul a cărui auto-propunere de a se înscrie în cursa pentru funcția de secretar general al Alianței Nord Atlantice  suntem chemați să o aclamăm și să o susținem.

Pe bună dreptate, se pune întrebare: pe care Klaus Iohannis vrem să îl trimitem la cârma NATO? Pe cel pe care, până ieri după amiază, toate sondajele de opinie în dădeau ca președintele cu cea mai scăzută cotă de încredere publică dintre toți cei pe care i-a avut România din decembrie 1989 încoace? Sau pe acela în care, mai nou și mai nou, aflăm că reprezintă un etalon al standardelor bunei guvernări și al diplomației moderne?

Iar, pentru că răspunsul nu este câtuși de puțin greu de ghicit, nu rămâne decât să punem încă o îndreptățită întrebarea: de fapt, susținând această candidatură noi ne mințim pe noi înșine sau îi mințim și pe partenerii noștri din NATO?

Cât privește teza că, prin alegerea lui Klaus Iohannis ca secretar general al NATO prestigiul  României va înregistra enorme creșteri la bursa prestigiului european și transcontinental, este de ajuns să ne gândim cum ar fi posibil să se întâmple așa ceva atâta vreme cât domnia sa va avea aceeași prestație ca aceea pe care a avut-o în cele două mandate prezidențiale. Împrejurare în care ne mai convingem încă o dată că nu este deloc întâmplător faptul că, tocmai aici, în România, s-a născut zicala despre omul care neavând ceva mai bun de făcut, își fură singur căciula…