Pentagonul, clădirea aia de lîngă mall

7. Coșmarul Primirii Înaltului Oaspete de către Înalta Gazdă

Viața unui jurnalist dintre cei care-l însoțesc în străinătate pe un înalt demnitar ar fi acceptabilă, ba chiar, aș spune, agreabilă (dacă mă gîndesc că mai poți ciupi cîte ceva pe la recepții), dacă n-ar exista cel mai important moment al oricărei vizite:
Primirea Înaltului Oaspete de către Înalta Gazdă.

Greșesc folosind sintagma: cel mai important punct. Dacă mă gîndesc bine, mult mai nimerită ar fi: singurul punct. După solemnitatea Primirii, Înaltul Oaspete și Înalta Gazdă se închid în clădirea pe ale cărei trepte s-au întîlnit și și-au surîs de le-a venit rău. Pînă la momentul următor, Plecarea Înaltului oaspete în timp ce Înalta Gazdă îi face cu mîna, jurnaliștii au timp liber la dispoziție. Au timp liber să-l petreacă într-un chip cît mai plictisitor, deoarece nu se pot depărta nici cu zece metri de locul ceremoniei.

Momentul Primirii face amară viața jurnaliștilor dintr-un simplu motiv. Pentru a-l prinde, trebuie să fii la fața locului înaintea Înaltului Oaspete. Cel mai des întîlnit îndemn auzit de jurnaliști e următorul: Băieți, grăbiți-vă, trebuie să ajungem la locul X înainte de venirea Șefului, să prindem momentul Primirii! Băieții s-au risipit pe la mesele generos încărcate ale recepției. Vîrînd o bucată de șuncă în gură și înșfăcînd un pachet cu mîna, se grăbesc spre ieșire. Trebuie să se urce în goană în microbuz și să coboare, tot în goană, ca să fie la locul ceremoniei înaintea Înaltului Oaspete. Pentru cei din presa scrisă e simplu. Se poate alerga fără mari probleme și cu stiloul în mînă. Mai greu e pentru cei din presa audio-vizuală. Ei trebuie să fugă cu ditamai utilajele în spinare. Nu asta e însă nenorocirea. Nenorocirea e că totă alergătura e degeaba. N-am întîlnit pînă acum nici un rînd scris despre momentul solemn al Primirii Înaltului Oaspete de către Înalta Gazdă. Secvențe de la moment sînt date, desigur, la televiziunea publică. Numai că primirile seamănă atît de tare între ele, încît s-ar putea difuza, la fel de bine, și imagini de arhivă. Posturile ar fi scutite de cheltuielile deplasării, iar șefii de stat, de nemulțumirea că televiziunea publică n-a acordat vizitei un spațiu corespunzător.

Microbuzul frînează la cîțiva zeci de metri de River Entrance. Altfel spus, la cîțiva metri de punctul de pe glob unde Secretarul de Stat al Apărării îl va primi pe Președintele nostru. Coborîm în grabă. Ce mai încolo și încoace, sărim pur și simplu. Mai ceva decît dacă ni s-ar fi strigat că mașina va exploda. După care galopăm spre locul cu pricina. Aici ne ia în primire o tipă de la Secret Service, pe cît de drăguță, pe atît de categorică. Vom urmări solemnitatea dintr-un pridvor închis cu o portiță pe care scrie Trecerea interzisă! Jos, cei din Garda de onoare fac repetiții. Noi însă facem altceva: punem lîngă perete tot ce avem la noi ca bagaj de mînă. După care ne dăm deoparte. Cînd ne-am distanțat suficient de mult, își face apariția un tip cu un cîine. Care cîine, de cum vede bagajele noastre, se repede la ele, ca și cum ar fi ale lui, și începe să le miroasă.

Scena cu dulăul vesel umblînd cu botul prin bagaje ne-a marcat întreaga călătorie în Statele Unite ale Americii. La Departamentul de Stat, de cum am descins din microbuz, ni s-a ordonat să punem bagajele într-un loc anume. Le-am pus. Cîteva clipe mai tîrziu s-a ivit celebrul cîine militar. Și nu un cîine militar oarecare, ci un cîine ofițer. La plecarea spre țară, înainte de a pătrunde pe teritoriul Bazei Andrews, am fost opriți brusc și dați jos din microbuz. În locul nostru s-a urcat un dulău roșcat. Avea atîrnată la gît o tăbliță. Corespondentul în lumea cîinească al ecusonului din lumea omenească.

De fiecare dată, după mirosirea profesională a bagajelor, cîinele de serviciu se așeza în fund și prindea să dea din coadă. Și de fiecare dată membrele feminine ale grupului se înghesuiau să-l mîngîie, dedîndu-se la lingușirile de rigoare în astfel de împrejurări: Vai ce cățel frumos! Vai ce cățel de treabă! Cîinele, ditamai dulăul, se topea de fericire. Nimic nu dă gata – pare-se – un dulău decît să-i zici cățel și de treabă.

Nu-i chiar atît de tîmpit ca să nu știe că nu-i nici cățel și nici de treabă.

Odată vîrîți în țarc, agenta trage zăvorul portiței. Să nu mai putem ieși decît cînd găsește ea de cuviință. Închiși pe dinăuntru, descoperim cu groază dezastrul. În pridvorul cu pricina fumatul e strict interzis. Pe portiță scrie mai mult decît categoric: No smoking. La început, duduia s-a mulțumit să ne atragă atenția asupra poruncii, cea mai strașnică poruncă din Tabla de Legi a Americii. Firește că n-am luat-o în serios. Cînd s-a întors cu spatele, cîțiva dintre noi și-au scos țigara. De unde să știm noi că în America nu există compromisuri în chestiunea fumaului?! Or fi multe alte compromisuri. Cu Mafia. Cu cei ce iau ostatici, poate chiar cu teroriștii. Cu fumătorii însă, nu.

De unde să știm noi că jurnaliștii, cunoscuți peste tot în lume ca fumători înrăiți, sînt cei mai strict supravegheați pentru asta?! Sau, mă rog, și pentru asta. Aveam s-o aflăm de îndată. De cum am dus mîna la buzunare, să scoatem țigara, agenta s-a întors spre noi mai iute decît dacă am fi dus mîna la pistol. N-a fost nevoie să ne ardă una. Nici măcar să ne spună ceva de mamă. A fost suficient să ne arunce o privire. Privirea prin care e descurajat pe loc oricine ar atenta la viața președintelui american.

(Din volumul În vestă printre fracuri, editura Historia, 2007)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii