Podul orbilor, brevetat la Brăila

Are actorul Dan Puric în repertoriu o glumă cu tâlc: „Au făcut ăstia un pod.” Putea să fie și un podcast. Pe actor l-aș ruga însă să nu mai facă glume cu ploșnițe pentru că a văzut ce s-a întâmplat: a scuipat la București și s-a îngălat tot Parisul! Cu podul însă e de bine, căci ne ajută și folclorul norvegian. Există o poveste cu trei iezi, un zmeu și un pod pe listele tuturor părinților și bunicilor din Marea Britanie, o poveste importată de fapt din Norvegia. Vorba lui fiu-meu, englez sadea (preluată de la concetățeni), până și ce-i reprezintă e luat de la alții! Trei iezi voiau să treacă un pod, spre un loc cu mai multă verdeață și fără suspin. Adaptez basmul ca să-i fac să viseze chiar și pe românii care știu unde a înțărcat mutul iapa. Podul era bântuit de un zmeu, mare amator de carne ațoasă. Primul ied i-a cerut zmeului să-l cruțe și să-l lase să treacă podul pentru că din urmă ar veni frate-său, unul mai gras; al doilea la fel, al treilea la fel, până a apărut țapul, tatăl iezilor, care i-a făcut vânt zmeului de pe pod. Românii au mamă la iezi, iar neastâmpărații sunt haliți de lup. Trece pragul de inteligență doar iedul cel mic, și nu pentru că avea ureche muzicală.

La Brăila, caprele s-au apucat să facă poduri. Pentru orbi. Și-au dat afaceri de la una la alta, curățind bugetul de cash, nu de iluzii de cash. Poate că ar fi trebuit să spun că guvernul a dat cash-ul proaspăt pe brânză de capră. A ieșit o brânză. De ce un pod pentru orbi? Pentru că guvernele au brevetat metoda: noaptea ca hoții. Podul pare să se scuture de componente și numai un orb s-ar putea simți în siguranță. V-am mai adus aminte și în alte rânduri de povestea lui Edgar Allan Poe prin care sfătuia pe toată lumea să nu-și joace mințile la loteria încornoratului („Never Bet the Devil Your Head”). Închizând ochii la dosarele corupției nu veți găsi găleata cu aur de la celălalt capăt al curcubeului/podului, după cum cred irlandezii, ci un rafinat care își hrănește dihăniile cu scalpuri.

Că au vrut unii să se laude că mai pot face un pod, după ce pe cel de pietricele l-au dărâmat vânturile, valurile parcă e de înțeles, faptul că mint în ceea ce privește siguranța trecătorului e caz penal.

Tărășenia mi-a adus însă aminte și de povestea unui nigerian, Chinua Achebe, „Bătătorita cărare a morților”/„Dead mens path”. Un  cuplu de nigerieni instruit în Occidentul tuturor promisiunilor, chiar și fără relevanță, se întoarce în Africa natală ca să-i învețe și pe alții. Bărbatul e numit director de școală. Ca să-și dovedească erudiția greu obținută și să impresioneze, modernizează școala și, cu ajutorul nevesti-sii, transformă cărarea care trecea prin dreptul școlii într-o grădină ca de paradis. Preotul satului îi face o vizită și îi explică că satul are nevoie de vechea cărare, bătătorită de străbunici, drumul pe care toți copiii încă nenăscuți l-au învățat deja. Profesorul îl ceartă pe preot pentru credințele învechite și refuză să dea înapoi. S-a întâmplat ca la câteva zile să moară o tânără din sat. În dimineața următoare, directorul de școală a găsit cărarea în același loc, bătătorită de tălpile participanților la înmormântare. Inspectorul care a vizitat școala l-a concediat pe profesorul care a încercat să-și reteze rădăcinile, pierzându-și astfel echilibrul.

Când vă mai dau bruxellezii sau americanii instrucțiuni de ce și cum să faceți, cugetați, căci nu se știe când se supără istoria națională și vă mai face o vizită.

Și ca să nu mai credeți că tot ceea ce vine din Occident vă vrea binele și că în realitate e vorba doar puternicii zilei care se bat în averi și doar oamenii de rând suferă, voi cita din articolul din 2002 al ziaristei Joy Gordon, intitulat: „Războiul Rece: Sancțiunile economice ca armă de distrugere în masă”:

„În căutarea de evidențe pentru a eticheta Irakul ca potențial pericol, administrația Bush nu a trebuit decât să-și reîmprospăteze gama de manipulări practicate de SUA prin intermediul sancțiunilor economice încă din 1991. Nu există un act mai controversat în ultimii zece ani, care să provoace resentimente atât de puternice față de SUA decât suferința impusă de americani irakienilor, prin intermediul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. În cadrul acelui organism, SUA a zădărnicit satisfacerea până și a celor mai umile nevoi umanitare ale poporului irakian, folosindu-se de sancțiuni ca de o armă mortală, metode de care se folosesc și în prezent și pe care le-au perfecționat. Invocând preocuparea pentru siguranța mondială, chiar și prin rezoluții ce nu reflectau ce au găsit de fapt inspectorii la fața locului, SUA au transformat un program de guvernare planetară a vieții în comun într-un act legalizat de distrugere în masă.”

Au făcut unii niște poduri, ca 320 de pisici negre.