Primiți cu Steaua?

“La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.”

(Mihai Eminescu, “La Steaua”, versuri.ro)

Aș fi vrut să pot scrie despre oameni buni (nu despre oameni care se cred buni), dar oamenii buni își poartă bunătatea ca pe o povară. Și în anul care a trecut cei buni au fost huliți, umiliți, loviți, uciși, torturați, violați. 2024 abia așteaptă să facă lumină.

Așa că scriu despre fotbal. Nu despre calificarea la Euro 2024, nici despre șenghenu’ piciorului de broască, ci despre Steaua, singura cupă a campionilor. Singura cupă fără campioni, de fapt, căci divii și divele de azi beau din sonde de plastic.

Bieții Ceaușești, după ce au fost învinuiți de tot ce s-a furat prin eșalonul doi și trei, au mai fost acuzați și de succesul Stelei. Fără bani, jucători de valoare și antrenori motivați nicio echipă românească nu ar fi reușit. Așa că toate resursele au fost direcționate către o singură echipă. Steaua a reușit să ia cupa de la un sistem cu mult mai corupt. Ce victorie pentru comunism!

La fel au făcut și cu Hagi, și cu Halep. La început le pupau ghetuțele, dar invidia rodea ca o mână de azbest. Hagi și Halep au avut succes și ar fi avut și mai mult, dar bogații ratați ai sistemului corupt au vrut și ei câte o halcă. Când s-au opus, le-au pus piedică. Cel puțin aranjamentele lui Ceaușescu au fost pe față.

Bineînțeles că s-au supărat câinii. Dinamo însă nu ar fi reușit. Se spunea în epocă că unii fotbaliști, d-alde filozoful Andone, și-ar fi dat jos șorturile în fața tribunei oficiale. Bărbații, când nu-și găsesc cuvintele, când nu au nici măcar pe unde căuta, își dau jos pantalonii sau se deschid la prohab. Cinstea lor și mândria.

Nu am cunoscut bărbați cumsecade. Toți botoșii vor sări să mă întrebe în ce lume trăiesc. Aș vrea să pot spune că nu în aceeași lume ca a lor. Toți avem păcate, dar unii se dau cap în cap ca să se vadă până la Marea Nordului. Ce-i pasă Aurorei Boreale?

Ca să nu mă hămăie și în 2024, o să aduc argumente. De ce Steaua și nu Dinamo. Armata are destule tinichele pe umeri, pentru te miri ce, echipa de fotbal cu palmares cu tot trebuia să rămână la Becali. Singurul care a dat de pomană, dintre toți bandiții de după ’89, fără să ia dublu înapoi. Toți s-au folosit de el, de la vlădică la opincă. Printre ei și popi.

În 1901, H.G. Wells publica povestirea „Domnul dinamurilor” („The Lord of the Dynamos”). Astăzi povestirea e etichetată rasistă pentru că folosește cuvinte controversate, în loc să se urmărească descifrarea mesajului textului. Lumea nu se poate face mai bună prin ștergerea trecutului, ci prin îndreptarea greșelilor din trecut. Când actori de culoare sunt distribuiți în filme de epocă, rezultă că ar fi făcut parte din aristocrație. Copiii se vor întreba de ce vorbim de rasism. În același timp cei ce au dărâmat statui au fost mânați, pe dinăuntru, tot de dorința de putere. Puterea de a-i vedea pe unii care s-au ridicat dintre alții, poate și pe spinarea altora, dați jos, la pământ. Am văzut adolescenți occidentali spărgând sticle de lapte prin magazine pentru că li s-a spus că bășina vacii poluează. Prostia și ignoranța sunt cei mai mari poluatori. Nu înțeleg de ce IT-iștii nu-și mănâncă telefoanele și imprimantele și nu ne lasă pe noi, oamenii la locul lor, să rămânem prieteni cu natura. Cum îl recunoști pe unul picat din iad? Vă spune Wells: se închină la mașină. Wells are și vești proaste. Domnia mașinii nu a durat mult, numai până la prima crimă și încasarea primului comision.

Dinamo nu avea cum să fie rege. Câinii latră, caravana trece.

Povestea lui Wells nu uită însă să dea bună ziua: „he had read Shakespeare and found him weak in chemistry.” Citise Shakespeare, dar i s-a părut anost.