Prin prezent și viitor cu maestrul Ion Cristoiu. “Toate statele se înarmează, nu mai luptă nimeni pentru pace. Cu armele acestea se va face la un moment dat ceva!”

Trăim vremuri extrem de tulburi și nesigure care, din păcate, în loc să trezească în oamenii îngrijorarea și neliniștea tind să devină o normalitate, o banalitate chiar. Războiul, dezastrele naturale, reașezarea centrelor de putere, înarmarea și setea de teritorii ne aruncă, iată, nu într-un viitor luminos ci în urmă cu câteva secole. Istoricul clipei, scriitorul și gazetarul Ion Cristoiu, ajuns acum la 75 de ani, vârstă la care unii demult au tras pe dreapta,  muncește la fel de intens și cu pasiune. L-am întrebat pe maestrul Cristoiu dacă faptul că a împlinit 75 de ani reprezintă o știre, domnia s-a mi-a replicat că adevărata știre este că la 75 de ani bate orice tânăr în materie de muncă.  Mai jos un amplu interviu cu domnia sa, o radiografie a planetei la 0 grade!

– În 2018, acum cinci ani, vă luam un interviu la împlinirea vârstei de 70 de ani, interviu pe care îl numeam generic Timpul lui Ion Cristoiu. Spuneați atunci că vă sperie această vârstă și că “nu mi-am imaginat niciodată că o să împlinesc 70 de ani, mi se păreau oamenii de 70 de mai mult decât bătrâni. Nu mai este timp”. Peste cinci ani ce veți spune?

– Spun acum când am împlinit 75 de ani că nu mai este timp mai dramatic decât spuneam când am făcut 70 de ani, iar la 80 e greu de presupus. La vârsta asta te gândești că în orice moment poate să fie sfârșitul, nu poți să trăiești ca Noe. E clar că nu mai sunt multe perspective, nu poți să mai faci calcule și planuri că peste 20 de ani nu știu ce voi face și voi scrie. Aș spune că trăiești după o zi pe alta. Asta nu înseamnă că nu muncești și nu îți finalizezi proiectele. Cam acesta este sentimentul… Pe mine însă nu mă influențează, nu mă apuc să mă lamentez, să las deoparte gazetăria și să mă apuc de scris numai cărți. Continui, am acel program de lucru și de viață pe care îl am de ani întregi, încă de când eram în putere, nu ca acum în vârstă. Gabriel Garcia Marquez, știind că o să moară, era și bolnav, s-a închis în casă și a început să-și scrie memoriile. Eu nu am un dramatism că trebuie să termin nu știu ce, că trebuie musai să las în urma mea… În principiu ar trebui să las 100 de cărți, dacă voi lăsa numai 20 nu cred că cineva, în posteritate, o să spună că, ia uite Cristoiu putea să scrie și să publice mai multe cărți. Acum, la 75 de ani, nu lucrez pe proiecte, ci lucrez așa cum, atunci când eram copil, aveam postața mea de săpat. Important este ca în fiecare zi să ai o ocupație, sau măcar impresia că ai o ocupație.

„Sunt un om plin de ticuri…”

-Dacă Ion Cristoiu de acum 60 de ani de la Găgești s-ar întâlni acum cu scriitorul și publicistul Ion Cristoiu ce și-ar spune?

Nu cred că la vremea respectivă mă gândeam că voi ajunge ce am ajuns acum, dintr-un motiv că nu luasem în calcul căderea comunismului. Nici acum, nici eu nici dumneavoastră nu luăm în calcul un eveniment istoric care ne poate schimba destinul în orice clipă. Oricum, n-am suportat niciodată amintirile, memoriile, că vezi Doamne, când eram copil mă gândeam ce o  ajung. Nici măcar în facultate nu m-am gândit la ce o să ajung. Am un stil de lucru stabilit de decenii de a lucra într-o zi. De fapt, viața mea nu este împărțită pe proiecte, ci pe timp. De aceea nu pierd nicio zi în zadar. Nu sunt genul de om care zice – azi mă duc să mă plimb și capăt forțe proaspete, iar mâine voi lucra de două ori mai mult și mai mult talent. Vin la o anumită oră și plec la o anumită oră de la birou. Am o viață, chiar și la această vârstă,  împărțită pe un program de lucru și nu pe, repet, proiecte.

-Cum este viața lui Ion Cristoiu la 75 de ani, care este acest program zilnic de om activ?

În ultima vreme am reușit marea performanță de a mă trezi la ora nouă, mai de dimineață, eu lucrând până noaptea târziu, după orele 1. De fapt, partea cea mai bună a lucrului este dimineața. Obligatoriu nu pot lucra acasă, am schimbat Biblioteca Academie – lucru pe care nu mi l-aș fi imaginat vreodată- cu acest birou unde mi-am amenajat și studioul, care are și nu are avantaje. Avantajele sunt că pot să stau 24 din 24 de ore, că pot să las deschise toate calculatoarele, toată aparatura, sub pază, dar mai ales am avantajul unei forfoteli nedeslușite. (biroul-studio cu pereți din sticlă al maestrului Ion Cristoiu se află într-o clădire modernă de birouri). Lucrez cel mai bine în această agitație nedeslușită, nu marcată, nu aud cuvinte, nu văd gesturi. Dezavantajul este acela că nu închid telefonul. La BAR (Biblioteca Academiei Române), odată ajuns la locul meu, 85, închideam telefonul și lucram. Nu puteam să ies de fiecare dată când îmi suna telefonul. Am încercat să îmi fac, și asta e un sfat pentru toți tineri, o rutină a vieții. Fac 5 minute de gimnastică, mi-am luat un timer watch – bine am luat vreo cinci până am nimerit unul care să-mi semnaleze trecerea timpului bine. Am o valiză, un troler în care îmi transport cărțile, ceea ce îmi creează probleme pentru toată lumea mă întreabă atunci când merg cu taxiul sau cu uberul, dacă nu merg cumva la gară. Îmi las această valiză în portbagajul mașinii, pentru a putea face un tur pe jos. Obligatoriu, pentru ca odată ajuns la birou să fiu rupt total de perioada de acasă. Și aici am încercat și cred că am reușit să-mi fac un program. De la ora 13 la 15 închid telefonul și scriu… Sunt un om plin de ticuri. La biroul propriu zis am două scanere, două monitoare, două tastaturi etc. Pe un scaun mă așez și bat la calculator, la celălalt când mă așez scriu de mână, am o groază de stilouri. Nu pot să scriu proză, de mână, decât într-un anumit loc, cu anumit stilou și cu cerneală neagră. Beau foarte multă cafea, iar de la ora 8 și până la ora 13, este rutina, am mii de foldere cu mii și mii de texte, odată și odată tot trebuie să fac ordine în ele ca să vad pe care le-am publicat și pe care nu. La 13,30 citesc 10 pagini zilnic, din trei cărți diferite. Una este de istorie, spre exemplu acum citesc una despre Orientul Mijlociu, o alta a lui Arghezi, un stilist fenomenal, pentru că mi-am dat seama că n-am terminat primul volum de publicistică 1914-1918 și am reluat, cu creionul în mână, corespondența lui Caragiale. Simțeam nevoia să-l recitesc, Caragiale te disciplinează. După amiază mai dau din picioare la stepper vreo jumătate de ora, dar în timpul acest urmăresc și un serial turcesc dedicat ultimului mare sultan otoman, Abdul-Hamid al II-lea, nu ultimul, dar ultimul cel mai important. Nu întâmplător mă uit la el acum pentru că acțiunea se petrece în timpul creării statului Israel, chiar pe teritoriul ocupat de otomani. Seara când mă întorc de la birou, pe 12.00-1.00, am o bicicletă medicală la care pedalez în timp ce mă uit la serial. Este un truc al meu. Dai așa din picioare și te plictisești la un moment dat, pe când dacă urmărești ceva, îți ții mintea ocupată.

-În toată această rutină își face loc și soția dumneavoastră,  Doina, dar și cele două pisici Tonți și Monți…

-Doina doarme cu televizorul deschis, deci nu doarme cu mine, se culcă devreme, se scoală devreme. Programul nostru se intersectează, doar seara și dimineața, iar Țonți se mai prinde într-un conflict cu cealaltă mâță, sau deschide toate ușile din casă. Oricum, când ajung eu noaptea, toată casa doarme.

-Maestre, odată în călătoriile intelectuale, soția dvs v-a lăsat singur în mijlocul unui mare magazine. Cum ar arăta Ion Cristoiu lăsat singur în mijlocul lumii?

Toate călătoriile mele sunt călătorii de cunoaștere, chiar și când merg la un magazin, sunt tot în cunoaștere, să observ lumea din jur, am și scris că la un moment dat că am nimerit într-un magazine de sutiene și mi-am dat seama cât de mari sunt sutienele acum în occident, ceea ce înseamnă că nu mai există o preocupare pentru siluetă. Întrebarea pe care mi-o pun atunci când ajung în occident este unde sunt femeile, pentru că alea care sunt sunt șleampete. Nu zic să fie toate de parcă ar merge la bal, prea mare și îngrijorătoare este lipsă de minimă feminitate.

-Cu cine își dorește sau și-ar fi dorit Ion Cristoiu să fie contemporan?

-Da, nu m-am gândit la asta. Oricum, nu mi-aș dori să fiu contemporan cu marii scriitori pe care i-am /îi citesc/citit. E bine să-i citești după ce ei nu mai sunt. E o întrebare dificilă, deoarece atunci când ești contemporan cu cineva judeci subiectiv, ai o judecată greșită. În cazul meu, pe toți politicienii îi consider intrați deja în istorie. Aș vrea să fiu contemporan cu cineva care a intrat deja în istorie, dar noi nu putem ști la ora actuală și ca s-o citez pe Regina Maria, referindu-se la mareșalul Averescu, să ieși din politică și să intri în istorie, în sensul că este dificil. Un politician poate să rămână în politică și să nu intre niciodată în istorie.

-Ion Cristoiu a împlinit 75 de ani, este asta o știre?

Eu sunt uimit, nemulțumit de felul  cum au trecut acești 75 de ani ai lui Ion Cristoiu, i-aș fi considerat un eveniment pentru presă. Nu în sensul de felicitări și ovații, presa română ar fi putut să profite de acești 75 de ani pentru a discuta multe lucruri. Probabil s-a ținut seama și de faptul că eu nu sunt interesat de sindrofii. Poate la Academie Română sau în cadrul asociațiilor de presă merita o dezbatere prin ce diferă presa de azi de cea din trecut, o întâlnire cu așa-ziși studenți de la jurnalistică. De regulă, în alte domenii se fac astfel de întâlniri, dezbateri, se scot cărți, etc. Au trecut ca și când nici n-ar fi fost cei 75 de ani. Dar, cred că adevărata știre este că la această vârstă eu bat orice tânăr în materie de muncă.

„Pandemia a impus asemenea aberații încât oameni nu se mai miră de nimic”

-Domnule Cristoiu, peste 100 de ani dacă vom mai exista noi ca națiune de cine își va mai istoria dintre cei de azi?

-De Nicolae Ceaușescu, chiar dacă sună surprinzător. De epoca Ceaușescu își vor mai aminti oameni și de Ion Iliescu ca l-a omorât. Pe măsură ce ne vom îndepărta,  în timp, lumea își va aminti doar realizările fiecărui personaj istoric. Spre exemplu, pentru contemporanii săi, Cuza, era un om corupt, rău și ușor dictator, dar până la urmă rămâne epoca. Nu rămâne ce-a făcut, rău sau bun, rămâne că a făcut ceva. Perioada Ceaușescu nu poate fi scoasă din istorie. România a făcut un salt uriaș în perioada Ceaușescu către modernizare. Poate nu a fost cea mai bună modernizare, dar a fost. Aș vrea să denunț o imbecilitate care circula în presa anticomunistă. Toți spun așa: cum ar fi arătat România azi dacă eram sub Ceaușescu? N-am fi avut internet! O tâmpenie. Când a apărut televiziunea, am avut și noi, așa și cu radioul. Ar fi o prostie să consideri că doar la noi timpul a stat pe loc. Noi trebuie să vedem dacă în acești 30 de ani nu puteam face mai mult. Sigur că s-au făcut, dar au trecut 30 de ani. Dacă ne raportăm, spre exemplu, la perioada interbelică, am făcut foarte puțin.

-Din păcate cuvântul de ordine la ora actuală este – porniți înainte popoare spre marea înarmare. Cum de am ajuns aici?  

Cred că sunt printre puțini care remarcă o chestiune stranie. Nu numai că toate statele se înarmează, dar nu mai luptă nimeni pentru pace. Lupta pentru pace nu era o luptă de stânga și nici comunistă, unde sunt toate demonstrațiile cu tineri care se legau cu lanțuri împotriva bombelor și războiului. Ceva s-a întâmplat cu omenirea, cred că din cauza pandemiei. Ea a impus asemenea aberații încât oameni nu se mai miră și nu se mai întreabă de nimic. Un exemplu, vorbea cu cineva din America și îl întrebam ce mai scrie presa americană despre ce se întâmplă în Gaza. Păi nu mai scrie nimic. Li se pare normal să moară copiii…o normalitate!!! Războaiele devin firești, devine firească și invadarea Ucrainei și invadarea Gazei.  Nimeni nu se mai neliniștește că se iau bani de la educație, sănătate, lucrări publice și se investesc în apărare și nimeni nu se întreabă următoarea chestiune. Cu armele acestea se va face la un moment dat ceva. Cred că una din cauze este faptul că generațiile tinere nu știu ce este acela război. Pe de o parte nu au imaginației, chiar că n-au, pe de alta parte, ele cred că războiul este ăla de pe Netflix, oprești dai înainte, dai înapoi. E o paralizie în fața înarmării, ați mai văzut dumneavoastră o mișcare pentru pace.

„Zelenski este un actor și lumea uită asta. Tot ceea ce face el face din instinctul de actor.”

-Cum se va termina „invadarea brutală, ilegală și nejustificată a Ucrainei de către Rusia”? Dar cea de denazificare a Ucrainei? Cum a apărut sintagma asta?

Da, ați zis-o cu ironie. Este o sintagmă de proști, de rutină. Ghinionul meu este că am supraviețuit perioadei comuniste și sunt și acum și îmi este greu să explic unora că acesta este un tic comunist. Noi nu putea să spunem tovarășul Ceaușescu, trebuia să spunem genialul conducător Nicolae Ceaușescu. Așa și în cazul de față. De ce nu spune simplu războiul din Ucraina.  De ce mai e nevoie să spun invadarea brutală, ilegală și nejustificată. Bun,  asta e poziția mea, se înțelege. Războiul din Gaza. Nu,  e războiul /invadarea din Gaza „ca urmare a atacurilor teroriste ale Hamas” etc… Mai ales politicienii simt nevoia să folosească asemenea sintagme. Acum, mai nou, și asta e foarte interesant, cum a devenit fascismul o etichetă,  a devenit mai ceva ca lupta de clasa. Ruși îi fac pe ucraineni fasciști, ucraineni îi fac pe ruși fasciști. Evrei îi fac pe cei din Hamas islamofasciști, iar cei care pledează pentru cauza palestiniană îi fac pe evrei fasciști.  Ai impresia că trăiești într-o lume în care pericolul principal este fascismul. Nici fascismul, nici comunismul nu se mai întorc.

-Ca să înțelegem mai bine conflictul din Ucraina ar trebui să-i cunoaște personajele. Despre Putin se știe, poate, mai multe decât știe el despre sine. Despre Zelenski?

Zelenski este un actor și lumea uită asta. Tot ceea ce face el face din instinctul de actor. Asta îi va aduce și inevitabilul sfârșit atunci când nu va mai avea rating. Cine cunoaște cât de cât actorii, el e actor din naștere, știe că actorii se pot nenoroci, în exclusivitate fie din cauza ratingului, fie a publicului. Eu am fost director la revista Teatru și știu care sunt pericolele care îi pândesc pe actori. Un actor mare, ajungea pe scenă, juca Hamlet, și o anumită replică stârnea aplauze. El nu mai putea trăi fără acea replică sau acel gest. La un moment dat, pentru un actor, sala rece este ceva cumplit, Când sala care vibrează, el trăiește prin asta. La fel și Zelenski trăiește prin acest rol. În momentul în care nu va mai fi eroul, nu vor mai fi aplauze, va fi terminat. Foarte mult lucruri pe care le-a făcut el și care au fost în dauna poporului ucrainean au fost și din această cauză, a vedetismului. Ca actor el a intrat în pielea marelui erou, dar nu va rezolva nimic. Va rămâne cu 20% din teritoriu cucerit, cu un popor sleit. Marii conducători de popoare se gândesc mai puțin la gloria lor de napoleoni și mai mult la popor. Până la războiul din Ucraina, globalizarea, globaliști, progresiști spuneau că nu mai contează hotarele. A vorbi despre independență, de păstrarea integrității teritoriale, e anacronic spuneau ei. Păi și acum ce facem? Ne-am întors la secolul 18! Când spuneam noi că vrem să ne apărăm Ardeal ni se răspundea că Ardealul este în Uniunea Europeană unde nu mai există granițe.

“Toată această reașezare a lumi nu se va putea face decât printr-un război, nu ai cum altfel.”

– Toate marile conflicte s-au rezolvat printr-un război, chiar și la noi România s-a făcut mare printr-un război și tot printr-un război am și pierdut-o. De ce are nevoie omenirea de război?

Pentru că am ajuns într-o fază – cum a fost înainte de primul război mondial și cel mai mare, când parcă s-au adunat toate, când fiecare voia câte un loc la masa puterii, iar acele probleme nu se putea rezolva decât printr-un război. La fel ca și acum, când trăim o perioadă de reașezare a lumii. Până la războiul rece am avut o lume multipolară. Bipolaritatea a început în 1956 când ultimele două mari puteri coloniale, Franța și Anglia au intervenit în Războiul din Suez. Și, atunci au venit alte două mari puteri, Uniunea Sovietică și SUA și le-au oprit pe primele două. Drumul spre bipolaritate presupunea o bătălie și într-o parte și în alta, în interiorul fiecărei tabere, pentru putere. Până la urmă s-au impus URSS și SUA. A venit sfârșitul războiului rece și a rămas o singură putere, caz unic în istorie –America. Dar, încetul cu încetul a crescut nevoia de împărțire a lumii și ne îndreptăm iar spre o bipolaritate și cred că va fi vorba de China și Statele Unite. Dar, în interiorul fiecărei tabere sunt puteri care vor și ele ceva, Rusia, Turcia, India etc. Toată această reașezare a lumi nu se va putea face decât printr-un război, nu ai cum altfel. S-a întâlnit Biden cu Xi Jinping! Ei, și! Adevăratele rezolvări au fost după război. Imaginați-vă că se întâlneau Hitler, Churchill  și Roosevelt… Trebuie să pierzi sau să câștigi pe câmpul de luptă. După ce ai pierdut sau ai câștigat poți să discuți. Până atunci… Din nenorocire, războiul din Ucraina a arătat că teama de un război nuclear duce la întoarcerea la cel clasic, cel din tranșee. Cred cineva va rupe această convenție tacită, dar nu o super putere. Poate să fie Israelul, poate să fie Pakistanul, nu știu.  Ca și la pandemie, va veni cineva și va folosi tactice, și omenirea va spune- uite că am supraviețuit chir dacă este război nuclear. Teama de război nuclear vine din faptul că noi n-am trăit un război nuclear.