Prin tribunale ca prin viață | Povestea din spatele deciziei de adopție a unui copil

Venirea unui copil într-o familie este unul dintre cele mai frumoase momente din viață. Nu este nimic mai plăcut decât să aduci acasă un copil, al cărui vis este acela de a avea o familie. Da, este o decizie foarte importantă și trebuie să fii pregătit pentru a face față rolului de părinte adoptiv și să fii sigur de decizia ta.

De-a lungul profesiei de avocat am întâlnit oameni hotărâți să adopte un copil, care ar fi mutat și munții din loc pentru a izbuti în acest proces lung și plin de obstacole, însă am întâlnit și oameni care nu erau pregătiți emoțional să facă fată rolului de părinte adoptiv.

Îmi amintesc cum într-o zi, cu mulți ani în urmă, a venit la mine Maria și mi-a spus:
„Doamna avocat, îmi doresc să adopt un copil pentru a-i oferi șansa de a fi crescut de o familie cu multă dragoste, care să-i poată da încrederea de a păși în viață simțindu-se ocrotit, sprijinit și iubit”.

Recunosc, m-a impresionat profund motivația ei, de aceea am acceptat această provocare, cu toate că știam cât de greoaie este procedura adopției, că am nevoie de multă răbdare și cel mai important: că voi lupta cu un sistem de protecție al copilului mediocru, cu oameni lipsiți de scrupule și totodată cu o lege înfiorătoare.

Ţin minte că era o zi ploioasă atunci când Maria m-a sunat și mi-a spus că a trecut și de a doua atestare, sigur, trecuse mai bine de un an şi jumătate. Atunci a aflat de fetiţa cu care se potrivea Maria și soțul ei, era o fetiță în vârstă de 4 anișori. Am vorbit la direcţie să mergem la ea, să o cunoaștem. După trei săptămâni Maria și soțul ei au fost chemați să cunoască fetița.

Nu vă puteţi imagina ce emoţii aveau! În fine, i-am însoțit la DGASPC, unde ne-a întâmpinat un asistent social. Am intrat într-o cameră unde ne aștepta o fetiţă blondă, cu codițe împletite care îi cădeau ușor pe spate, obrăjorii îmbujorați, stătea nemișcată undeva la marginea patului, parcă știa ce urma să se întâmple, avea emoţii și tremura. Și eu am trăit atunci niște emoții greu de descris în cuvinte, ce să mai vorbesc de părinții adoptivi. Ne-am apropiat de ea şi am făcut cunoştinţă. Soțul Mariei i-a dat o pungă cu cadouri şi a rugat-o să se uite dacă îi plac. Maria a intrat în vorbă cu ea, i-a arătat o carte de colorat și a ajutat-o să coloreze puțin. Întâlnirea a decurs neaşteptat de bine. A urmat, din nou, un moment foarte emoţionant. Când am plecat, fetița a început să plângă și într-o fracțiune de secundă s-a aruncat în brațele Mariei. Doamne ce moment, nu vreau să mai vad copii trecând prin astfel de clipe, câtă suferință și câtă maturitate au acești copii instituționalizați. Oare a trebuit să trec, inclusiv eu, pe aici și să trăiesc astfel de momente? Eu zic că da, parcă acum văd totul mai amplu, sigur tot timpul am fost și sunt un avocat responsabil, care se implică sufletește, însă din această poveste am avut multe de învățat.

În concluzie, această poveste este una cu un final fericit. Fetiţa acum este la părinții ei adoptivi. Au trecut cu bine și de procedura de încredințare și, după mai bine de trei ani de așteptare, Maria se poate considera o mamă norocoasă. Ce poate fi mai frumos pentru un avocat decât momentele când reușește să pună umărul la schimbarea unor destine. Sunt tare încântată că viaţa clientei mele a căpătat un alt sens.

Însă, nu trebuie să uităm că Adopția presupune un drum lung și istovitor.
Pentru ca un copil să poată fi dat spre adopție, statul trebuie să îi caute toate rudele, până la gradul 4 inclusiv. Abia după aceea autoritățile îl pot da spre adopție.

Specialiștii spun că un copil aflat în grija statului poate pierde 1-2 puncte la IQ în fiecare lună, față de unul care trăiește cu părinții. Și este de zece ori mai expus la orice fel de exploatare și de  patru ori mai predispus să își ia viața.

Și când te gândești că peste 50.000 de copii tânjesc după căldura unei familii pe care să o numească a lor. Trăiesc în centre de plasament și, din păcate, pentru cei mai mulți nici măcar nu există speranța unei adopții.