Puțin despre ea

Nu știu de ce tocmai azi mi-am amintit-o. Am fost puțin timp vecini, puțin prieteni și tot puțin am și iubit-o pe ascuns. Nici n-aveai cum s-o cunoști și să n-o iubești: zâmbea tot timpul cu un aer seducător, iar când râdea, înfloreau salcâmii în decembrie. Am rugat-o odată să vină la studio să-i înregistrez câteva „triluri” cu care să ilustrez anumite secvențe din documentare. A venit imediat, am înregistrat, iar la final mi-a spus că va veni oricând am nevoie. İ-am mulțumit și-mi amintesc că am pupat-o pe ambii obraji și am ținut-o în brațe câteva secunde, mai mult decât aș fi făcut-o cu altcineva. Un timp parfumul ei mi-a rămas întipărit în memoria olfactivă și uneori i-l recunoșteam în lift și zâmbeam.

La un moment dat n-am mai văzut-o prin parcul din spatele blocului și am crezut că e iar plecată în turnee, așa cum era mai tot timpul. Administratorul mi-a spus că e bolnavă. Nu mi-a mai răspuns la telefon și m-am supărat teribil, pentru că încă mai cred că prietenul te caută și când ai un necaz, nu doar când are el nevoie de tine.

Când am înțeles că nu era vorba de o răceală care-o ținea la pat am vrut din tot sufletul să încerc s-o ajut, deși nu prea știam cum, și-mi era o ciudă cumplită că nu pot vorbi cu ea. Tot atunci am aflat că n-a mai răspuns aproape nimănui la telefon, că s-a izolat și nu primește vizite.

Apoi am aflat c-a murit și, prin urmare, n-o s-o mai aud niciodată râzând. Și-am mai aflat că și-a dorit ca oamenii să și-o amintească așa cum fusese până cu doar câteva luni în urmă, când încă mai urca pe scenă. Și poate chiar a avut dreptate, cine poate știi…

Au trecut ani ani de când n-am mai auzit-o râzând și chicotind ca o școlăriță in părculețul din spatele blocului. De câte ori îmi amintesc de soprana Mirela Zafiri am un sentiment ciudat și realizez că încă o mai iubesc puțin. Și nici n-ar avea cum să fie altfel.

Radu T