Radu Voinea: „Ca să vezi filmul trebuia să fi venit la timp, să asculţi mai întâi vrăjeala!… Vrăjeala eram eu”

Înalt, vânjos, bine legat, Radu Voinea părea făcut să dea expresie autorităţii de necomentat. Era suficient ca faţa să-i fie luată în stăpânire de surâsul ce-l părăsea arareori şi devenea alt om. Într-un univers dominat de ecuaţii, formule sofisticate, grafice lămuritoare, atitudinea sa părea compusă a demonta rigiditatea unei discipline riguroase şi impenetrabile. Aveai nevoie de o astfel de companie în stare a arunca viaducte peste forme de relief dificile, de mersul zăbovit înainte de declanşarea saltului în stare să acceseze piscuri până atunci invizibile. A susţinut la Politehnica bucureşteană cursuri de mecanică teoretică, rezistenţa materialelor, vibraţii mecanice, teoria elasticităţii. În Polizu, fiind la Catedra de Mecanică Teoretică, alcătuia împreună cu alţi doi corifei – Gheorghe Buzdugan, la Catedra de Rezistenţa materialelor, şi cu Gheorghe Manea, la Catedra de Organe de maşini – un trianglu copleşitor prin autoritate, cuprindere, altitudine ştiinţifică.

Venise din Craiova, unde absolvise liceul „Fraţii Buzeşti”. Termină secţia de construcţii a Politehnicii (1946), iar în scurt timp obţine titlul de doctor inginer. Va fi toată viaţa un om ocupat. Munca la catedră şi activitatea de cercetare în domeniu îl solicita din plin. Este ales membru al Academiei Române (corespondent în 1963, titular în 1974). A fost prorector, şi apoi rector, vreme de două mandate, al Institutului Politehnic. La Academie ocupă pentru început funcţia de secretar general şi devine preşedintele înaltului for ştiinţific (1984 – 1990).

Locuieşte într-un apartament spaţios la parterul blocului cu multe etaje vizavi de Casa Nottara. Rămas singur, îşi consacră majoritatea timpului în biblioteca burduşită de cărţi. Rafturi întregi sunt sub semnătura proprie: tratate, în ediţii repetate, lucrări ştiinţifice publicate în volum, articole şi comunicări la diverse manifestări tematice, manuale didactice, culegeri de probleme pentru studenţi.

Aflaţi cândva în delegaţia ţării noastre la un simpozion organizat de ONU, am luat act de o deprindere anume: urmărea intervenţiile rostite la microfon şi îşi nota ca un şcolar ideile. S-a explicat: „Este modul meu de a valorifica prezenţa la astfel de acţiuni. Aşa rămân tot timpul atent. La sfârşit, acţionez selectiv – tot ce-mi reţine interesul ajunge în clasoarele de informaţii, renunţ la ceea ce nu-mi poate fi de folos”. O vreme a condus Universitatea populară din Bucureşti. I se potrivea şi această postură, argumentată prin spirit enciclopedic şi o rară disponibilitate de a se implica în organizarea complexului program educativ pentru adulţi pe care instituţia facultativă cu sediul la Sala Dalles şi-l propunea.

Îmi relatează următorul episod. Ţinuse o conferinţă în cunoscutul amfiteatru din Bd. Bălcescu. Auditoriul a rămas pe loc, întrucât, prin tradiţie, urma un film. Având de mers la altă activitate, s-a oprit să-şi îmbrace pardesiul, lăsat în cuierul de la intrare. Asistă, fără să vrea, la o discuţie agitată între portar şi un cetăţean care dorea să intre. Primul explicase că nu intră cine vrea, când vrea. La insistenţa acestuia din urmă, portarul îl repede hotărât: – Auzi, domne? Ca să vezi filmul trebuia să fi venit la timp, să asculţi mai întâi vrăjeala! Profesorul îmi explică: – Vrăjeala eram eu.

După 1990 a participat la demersul constituirii Academiei de ştiinţe tehnice, după un model ştiut: Academia de ştiinţe agricole şi silvice, Academia de ştiinţe medicale.

Radu Voinea a provocat admiraţia prin inteligenţă, sinceritate, modestie şi căldură sufletească, cuvântul binevoitor. Avea resurse de umor inimaginabil. A rămas în memoria contemporanilor drept o personalitate de prim plan, de înaltă ţinută ştiinţifică.