Rage Against the Brain

Am văzut un tip ca lumea, cu masca de sub ochi până la mărul lui Adam și un rucsac în spate ștampilat: Rage Against the Machine. Avea în jur de 30 de ani și, normal, se ținea bine de telefon. Te și întrebi ce-l paște dacă-i iei scula magică din palmă. Probabil că tuturor ne-a trecut deja prin cap că e statistic imposibil să nu existe și câțiva purtători de tricou cu Che Guevara așa de spăimoși că n-o să scoată limba la aer anul ăsta. Viteazul nevricos pe care l-am văzut a fost doar o confirmare. Iar societatea e plină de dârzișori ca dumnealui, că doar n-or fi doar pe rețelele de „socializare”. E drept, acolo sunt mai dezinvolți, dezinhibați, disperați și degenerați, dar orice Roberto care face ochi dimineața fix în telefon e nevoit la un moment dat să iasă din casă. Și atunci îl vezi. Coboară scările de te rogi să ajungă întreg jos, dă peste tine de te face să te întrebi ce-ar fi fost dacă în locul tău era un stâlp și în general are traiectorii mult mai incoerente decât ale unei muște. (Dintotdeauna mi-am dorit să văd un studiu cu traiectoriile clienților în supermarket, mi se pare că nu poate decât să ne împingă la niște concluzii savuroase.) Cum-necum, termină școala și se face ziarist, emană fraze doldora de calcuri, cu gramatică oloagă și logică bubuitoare, ori ajunge programator și scrie rutine care descoperă noi noduri gordiene în logică.

Cu toate astea, orice persoană primește buletin la 14 ani. Știe să socotească sau nu, înțelege ce citește (dacă știe să citească) sau nu – n-are importanță. A făcut 14 ani, îi dăm buletin. De ce? Cum de nu-l întrebăm dacă știe măcar care-i stânga și care-i cealaltă stângă? Ori dacă deosebește ziua de noapte? La 18 ani o să aibă drept de vot. Și-și ia permis de conducător auto. Doar pentru că are 18 ani. Cetățean în toată regula. Așa ajungem în festivaluri ca cel de azi, când cumpărăm benzină cu punga, iod cu găleata și ulei cu baxul. Bun, nu zice nimeni că trebuie să aibă IQ de trei cifre ca să primească buletin sau permis, ori că e musai să rezolve o problemă de geometrie ca să aibă drept de vot (în fond, sunt destui savanți care-au votat patibularii care-și siluiesc popoarele), dar e clar că am rămas fără multe dintre mijloacele de a controla, cât de cât, echilibrul comportamental în societate. În ultimele decenii s-au desfășurat în teren, mai subtil sau mai zgomotos, toate mașinăriile necesare pentru a-i transforma în minorități necalificabile pe cei care mai dispun de uzul rațiunii. (Bunăoară, o anumită rețea de socializare te scuipă afară dacă zici ceva de rău despre un dement, dar îți „permite temporar” să instigi la violențe împotriva unui popor întreg. ș.a.m.d.)

Despre prostie s-au scris cărți. Multe. Erasm a fost mai subtil, lăuda moria (neseriozitatea, nebunia) și stultitia (prostia curată). Encomiastică ironică, desigur. Cu vreun secol înainte să se nască eruditul neerlandez ne avertizase deja Ibn Khaldun: „Pășunile prostiei sunt periculoase pentru umanitate.” Și n-a fost primul care a pomenit de micuțul neajuns. Șase sute de ani după istoricul și filosoful arab, Musil devenise deja foarte explicit (Despre prostie). În general Ribot și Le Bon au deschis – la cumpăna secolelor  XIX-XX, tot subtil – un drumeag devenit azi autostradă, bandă pentru lucrări specializate. (A se vedea relativ noile Dummheit, a lui Heidi Kastner, sau  Digitale Demenz, a lui Manfred Spitzer – ambii sunt psihiatri.) Ba chiar acum niște ani, prin Frankfurt, cred, am văzut la un supermarket (de oraș, mai mult cu alimente, fapt care scotea în evidență cartea) un morman de exemplare dintr-un titlu foarte hazliu: Dumm wie Brot. („Prost ca pâinea”, cu evidentul subiect al efectelor neplăcute ale consumului de făinuri rafinate.) Cu siguranță s-au scris și cărți proaste despre prostie, și mai mult ca sigur unele au avut autori proști. În fond, vorbim de un factor esențial pentru dobândirea unor valori foarte la modă în dezvoltarea personală: încrederea în sine, ușurința de a plăvrăgi etc.

Sigur, se poate susține că nici deștepții nu mai sunt ce-au fost (sic!), dar mă îndoiesc că lucrurile stau chiar așa. Dincolo de faptul că nici Einstein nu era foarte deștept fix de când făcea ochi și până adormea, avem totuși artiști, sportivi, ingineri, medici, dar și șoferi, vânzători, croitori și sudori (adică oameni care fac meserii pentru care nu e neapărat nevoie de antrenamente sau școli complicate) cu o inteligență peste medie. Ba chiar am avut ocazia să întâlnesc muncitori necalificați mult mai inteligenți decât cel mai prost „profesor doctor” cu care am avut ghinionul să am de-a face. Azi pare să nu mai fie un fenomen rar. Ba chiar am putea spune despre „prostia senină”, în cor cu Musil, că „dacă nu ar fi uneori atât de credulă, de confuză și de incorigibilă încât ne aduce la disperare, am putea să o considerăm chiar un fenomen peste măsură de agreabil”. Necazul e că atunci când elimini complet anumite criterii „tradiționale” din operațiunile de clasificare socială, ocupațională, economică sau administrativă începe să usture. Și putem să ne amăgim cât vrem că există alifii cu care deștepții scapă de usturime. E suficient să ne uităm la câteva prețuri nou-născute ca să înțelegem că nu-i așa.