Renașterea asiatică și despărțirea de trecutul euro-atlantic (1)

În timpul Războiului rece Turcia, Pakistanul și Arabia Saudită au fost doi aliați fideli ai SUA, prima fiind și avanpostul principal al NATO la marginea „deșertului sovietelor”, dar și în proximitatea „viesparului oriental”. Cu timpul cele trei au înțeles deosebirile dintre „imperialismul colonial” al Europei și „imperialismul democratic” al Americii, și după ce au reușit să scape de cel dintâi, încearcă să se sustragă celui din urmă. În paralel cu aceste evoluții, omenirea a intrat în secolul Asiei și asistă la ridicarea Chinei, care a devenit principalul rival strategic al SUA. Într-un atare context Turcia și Pakistanul s-au transformat în două caravanseraiuri pe „Noul Drum al Mătăsii”. De-a lungul acestui drum America, prin mișcări pe cât de disperate pe atât de incoerente, își apără amintirea supremației mondiale în cadrul unei ordini epuizate și, deci, condamnate de istorie.

DOUĂ FELURI DE IMPERIALISM

Într-o discuție purtată cu ceva timp în urmă cu un distins membru al Camerei Lorzilor pe tema consecințelor abolirii apartheidului în Africa de Sud, acesta mi-a explicat că Imperiul colonial britanic, la fel cu frații și surorile sale francez, olandez, portughez etc., și-au asumat civilizarea coloniilor, exploatarea resurselor naturale ale acestora susținând, printre altele, capacitatea metropolei de a investi în teritoriile colonizate, atât în economie, cât și în educație. Astfel, popoare rămase în afara modernității au dobândit infrastructuri economice și o clasă mijlocie care le-au permis să se organizeze politic ca state în măsură a se autoguverna, după modelul statelor națiune europene. În schimbul rentei imperiale plătite metropolei, acele popoare au obținut accesul la civilizația acesteia și astfel capacitatea de a fi independente. Cu timpul, așa cum s-a întâmplat și în Europa, în cadrul oferit de statul națiune independent și suveran se naște și democrația.

„Din păcate – a adăugat interlocutorul meu – verii noștri americani au o altă concepție asupra imperialismului. Noi suntem conservatori. Ei sunt liberali.” Mai exact, mentalitatea liberală și inegalitară americană, preluată de la anglo-saxoni și transferată într-un spațiu geografic apt a produce o istorie diferită de cea europeană, a condus la concilierea conservatorismului cu liberalismul prin descoperirea neo-liberalismului, în slujba căruia a fost pus neo-conservatorismul.

Se poate spune, astfel, că imperialismul american a fost democratic (sic!). El nu a dominat (în primul rând) prin forță, ci prin ban și prin iluzia libertății. Forța a fost folosită, inițial, doar pentru distrugerea imperialismului colonial european; dar și asta sub masca surâzătoare a libertății. Militarizarea politicii americane este de dată mai recentă, ea însoțind procesul de senilizare a imperiului.

Oare nu pentru a apăra libertatea au venit soldații americani în Europa atât în Primul cât și în al Doilea Război mondial, … pentru ca apoi să nu mai plece de aici? Oare nu tot pentru libertate, a se citi în primul rând libertatea comerțului, armatele americane staționate în Europa, susținând lupta de eliberare colonială și autodeterminarea popoarelor, au oprit vechile metropole europene să își păstreze coloniile? Asta cam tot așa cum, la vremea lor, vechile națiuni imperiale europene au susținut autodeterminarea națională împotriva și în cadrul imperiilor multinaționale rivale, precum cel habsburgic și otoman. (Ceea ce francezii și englezii le-au făcut habsburgilor și otomanilor în numele libertății, le-au făcut lor americanii și sovieticii, ca dovadă că progresul istoric îmbină continuitatea și discontinuitatea.)

Atât imperialismul european cât și cel american au asociat renta imperială cu universalismul imperial. În viziunea americană, însă, libertatea acordată periferiei scutea centrul de obligația de a-i transfera acesteia o minimă bunăstare.

Universalismul imperial american a naționalizat „visul american”. Potrivit acestui vis, sistemul de organizare a societății permitea omului cu originea cea mai modestă să ajungă în poziția cea mai înaltă din ierarhia puterii politice și economice, și omului născut sărac să devină bogat, prin puterea meritului personal demonstrat în condițiile favorizante ale liberei concurențe. Imperialismul american a promis că un asemenea vis va deveni realitate pentru membrii periferiei imperiale, dar numai în cadrul organizării lor politice naționale. Altminteri „visul american” în sens strict era accesibil numai cetățenilor SUA; în primul rând cei care au obținut cetățenia prin naștere pe pământul american.

Cetățenii americani sunt legați între ei prin legătura comună cu un anumit teritoriu, iar nu prin apartenența sau adeziunea la o anumită cultură. Nici nu putea fi altfel într-o țară de imigranți cu originile culturale cele mai diverse. De aceea azi naționalitatea (cetățenia) americană se capătă prin faptul nașterii pe solul american. Și tot de aceea, prima grijă a statelor americane, încă înainte de a-și fi dobândit independența, a fost să strângă bani pentru a forma o armată. Pământul se cucerește și se apără cu arma. Să aperi cultura este mai complicat. În plus, pământul îl poți tranzacționa; cultura nu.

Pentru europeni cultura contează; pentru americani, pământul. Un indian sau un pakistanez sărac putea ajunge președintele Indiei sau Pakistanului, dar nu și președintele SUA. Indianul care și-a apropriat cultura engleză poate fi primul ministru al Marii Britanii, iar pakistanezul care a aderat la cultura scoțiană poate fi primul ministru al Scoției, și astfel accede la puterea și, prin ea, la civilizația puterii coloniale care i-a guvernat țara de origine, dar nu este admis ca președinte american.

Striviți între internaționalismul socialist sovietic și internaționalismul liberal american, pentru a se bucura de pace, europenii (mai exact națiunile imperiale vest-europene) au creat o uniune (Uniunea Europeană) lipsită de armată, în care concurența dintre națiuni să înceteze, securitatea intra-europeană obținându-se prin punerea în comun a resurselor puterii militare, respectiv prin echilibrarea puterii militare a națiunilor membre, iar securitatea internațională prin puterea banului, respectiv a comerțului. Astfel modelul american a fost adaptat la realitățile europene sau, mai bine spus, tradițiile europene au fost silite să asimileze modelul american, ajuns în Europa cu trupele americane și apoi cu Planul Marshall.

America culege renta imperială tot prin intermediul libertății. Este vorba despre libertatea comerțului și liberul acces la piețele și resursele periferiei. În ceea ce o privește, periferia se poate organiza politic pe principiul național, dar nu are voie să intre în competiția economică cu centrul pe același principiu.

Orice protecționism economic la care ar recurge statul național între granițele căruia s-a grupat o parte dintre membrii periferiei este sancționat imediat de centrul imperial, la nevoie prin intervenție militară. Neo-conservatorismul legitimează și autorizează o astfel de intervenție în temeiul tezei potrivit căreia de felul în care funcționează statul pe plan intern depinde și comportamentul său în relațiile externe, gardienii ordinii mondiale (de preferință unul singur) având a interveni pentru schimbarea regimului politic acolo unde acesta pune în pericol „libertatea universală”. Este vorba despre libertatea pieței, respectiv libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor.

Evident, bunurile produse de centru vor fi de calitate superioară obținută cu costuri mai mici decât cele produse la periferie; serviciile vor transporta la periferie și concepția centrului cu privire la organizarea ideală a familiei, precum și, derivat din aceasta, la organizarea cetății terestre (statul) și a cetății celeste (raiul); capitalurile care vor circula vor fi cele ale centrului, care le are, iar nu ale periferiei care nu le are; locuitorii periferiei sărace vor încerca să se stabilizeze și să muncească în și pentru centrul bogat, decât să revină la viața grea de acasă. Iată cum centrul își apropriază renta imperială, oferind universalizarea civilizației sale, respectiv a modului său de a se organiza și a trăi, prin transpunere la nivelul local / național al fiecărei componente a imperiului, fără a garanta, însă, și conformitatea calitativă.

Pentru ca discrepanțele între centru și periferie să nu fie, totuși, prea mari și să acumuleze prea multă frustrare în rândul popoarelor de la marginea imperiului, împingându-le spre revoltă, dar și pentru a stimula consumul periferiei în așa fel încât acesta să devină un stimul al dezvoltării centrului, „visul american” a încurajat cheltuirea banilor fără grija viitorului. Visul îmbogățirii peste noapte astfel s-a împlinit. „Protejații” (a se citi „vasalii”) Americii au primit acces la credite americane și pe termen scurt și-au ridicat calitatea vieții prin îndatorare. Când a sosit ziua rambursării creditului s-a putut constata cine este centru și cine (a rămas) periferie. Bunăstarea iluzorie, efemeră și pasageră din ziua întâi, a fost prețul aservirii reale, sistemice și durabile din zilele care au urmat. Un preț care a dus la un dezechilibru patrimonial major între cumpărătorul și vânzătorul libertății, în favoarea celui dintâi.

SCHIMBAREA SENSULUI EXPANSIUNII IMPERIALE ȘI RENAȘTEREA ASIEI

Odată cu trecerea timpului situația generală s-a schimbat chiar sub impactul modelului imperial american care a luat locul cu succes în secolul XX celui european din secolele XVIII (neo-latin, adică francez, spaniol și portughez) și XIX (englez / anglo-saxon).

Acumularea de bogăție la centru și polarizarea avuției între centru și periferie a împins populația centrului în decadența bunăstării. Forța de muncă metropolitană s-a lenevit, refuzând prestarea anumitor munci, mai ales după ce a aflat că se poate trăi bine și din servicii și speculații financiar-bursiere. Totodată munca la centru s-a scumpit. În consecință, capacitățile de producție au migrat spre periferie, acolo unde forța de muncă era mai ieftină, iar calitatea vieții redusă era compatibilă cu scăderea costurilor de producție prin folosirea unor tehnologii poluante. Aceasta a însemnat dezindustrializarea centrului și, cum necum, industrializarea și dezvoltarea periferiei. Metropola americană a devenit astfel dependentă de mărfurile produse în state din periferia imperiului precum China, Coreea, Thailanda, India etc.

În același timp, profitând de libertatea de circulație a persoanelor, locuitorii periferiei, formați fie în școlile locale, fie în cele ale centrului, au început să ia locul „aristocrației” centrale atât în sectorul serviciilor ajunse a forma principala activitate economică de pe teritoriul metropolei, cât și în cel al cercetării și inovației. Adesea economiile sau câștigurile obținute de ei din speculațiile financiare s-au întors pe piețele mai ofertante ale țărilor lor de origine contribuind la crearea unui capital național al periferiei pe seama transferului de avuție materială și spirituală metropolitană. Acest capital, financiar și uman, cărora li s-a adăugat și aproprierea creației intelectuale occidentale, la care reprezentanții periferiei au avut acces, fără respectarea drepturilor de autor, a făcut fosta periferie colonială și post-colonială să depășească performanțele centrului în privința progresului tehnologic, în condițiile în care supremația în domeniul cercetării și creației tehnologice constituise una dintre garanțiile principale privind menținerea ordinii imperiale. Expansiunea imperială și-a schimbat astfel sensul.

Această tendință a produs rezultatele cele mai spectaculoase în Asia unde se consemnează nu atât apariția unor noi puteri cu impact global, așa numitele „puteri emergente”, cât restaurarea sau reabilitarea puterilor imperiale cu tradiții culturale ne-creștine, active în secolele pre-coloniale, respectiv China, India, Iranul și Turcia. Lor li se alătură Rusia pravoslavnică și postsovietică, împinsă de miopia strategică a imperiului american, precum și încurajată, dar și urmată de fosta Europă imperială, cea ocupată și dominată de SUA după cel de al Doilea Război Mondial, pe Noul Drum al Mătăsii către Beijing.

Copleșită de consumerism și degajând o combinație toxică de decadență și de șovinism al bunăstării, în condițiile în care producția domestică a scăzut într-una, America (precum și statele membre ale UE, cu excepția Germaniei) a ajuns să se transforme din creditor în debitor al propriei periferii imperiale. Din cele trei atuuri ale imperialismului liberal american – „visul american”, dolarul american și arma nucleară americană (enumerate aici în ordinea descrescătoare a importanței lor în conservarea lumii construite de America, respectiv a „păcii americane”) – singurul care a mai rămas utilizabil este cel militar. De unde tentația recurgerii la o metodă clasică pentru a scăpa de datorii, și anume aceea a lichidării fizice a creditorilor pe calea războiului.

Alternativa la război este recunoașterea răsturnării raportului de putere dintre vechiul centru imperial american și vechea periferie imperială americană, renunțarea de către SUA la privilegiile imperiale și racordarea Americii la piața fostei sale periferii prin integrarea în ordinea imperială proiectată și propulsată de aceasta. Cu cât mai repede și mai pașnic s-ar manifesta o asemenea opțiune, cu atât mai ușor s-ar obține un loc favorabil la masa negocierilor pentru definirea ordinii internaționale post-americane, cu șansa ca această ordine emergentă să includă și modalități pentru păstrarea unor elemente esențiale ale felului de viață euro-atlantic.

Ceea ce ar fi caracteristica noului imperialism emergent sau recurent asiatic este asimilarea modelului capitalist american și euro-atlantic în universul cultural și al tradițiilor de viață orientale, și realizarea sintezei între mentalitatea asiatică, autoritară și egalitară, și mecanismele economice inventate și perfecționate de Occidentul euro-atlantic liberal și inegalitar. Așa se ajunge la o „renaștere asiatică” și se ivește perspectiva unui nou tip de imperialism care, unind capitalismul de stat subordonat obiectivelor justiției și armoniei sociale, cu un pluralism politic național distribuit pe verticală (spre deosebire de pluralismul politic național occidental cu distribuție pe orizontală), promite o ordine mondială (imperială) nouă în care se întâlnesc multipolarismul simetric (sau simetria multipolară) și dialectica păcii prin dezvoltare.

De observat este că, în timp ce în ordinea domestică americană pluralismul democratic de la care s-a pornit a fost structurat pe orizontală, în ordinea internațională americană pluralismul s-a organizat pe verticală, precum o piramidă având în vârf superputerea americană. Pe plan intern SUA a practicat democrația pluralistă, în timp ce pe plan internațional a recurs la ceea ce doctrina „socialismului / comunismului științific” denumea „centralism democratic”. Cu timpul, ca și în „comunismul real”, „centralismul democratic” al „păcii americane” s-a transformat în „centralism birocratic”, s-a militarizat și, odată cu declanșarea revoluției culturale globale neo-marxiste, a fost introdus, printr-un fel de efect de recul, inclusiv în politica internă a SUA. Astfel, criza democrației interne americane s-a asociat cu criza imperialismului american, ambele circumscrise de criza capitalismului neoliberal și a celui neoconservator.

Între avangarda imperialismului asiatic și ariergarda imperialismului american se dă în prezent bătălia pentru ordinea mondială a viitorului. Orice evenimente ieșite din rutina cotidianului, de la alegerile din Turcia, la criza politico-economică din Pakistan, și de la reprimirea Siriei în Liga arabă la reconcilierea dintre Iran și Arabia Saudită, care se petrec în lume trebuie evaluate exclusiv în contextul acestei bătălii.

(Va urma)