FAZELE POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA 1990-2023
Confruntată cu doctrinele, prejudecățile, tezele propagandistice și politicile româno-sceptice prin care puterile locale, regionale și globale, statale și parastatale încercau să gestioneze în profitul lor relația cu o Românie aspirantă la democrație, bunăstare, libertate și demnitate națională, elita politică românească a produs guverne tot mai puțin capabile să facă față sfidărilor externe, să valorifice oportunitățile și să neutralizeze amenințările.
Politica externă românească a trecut din 1990 până în prezent prin mai multe etape de creștere și descreștere, de configurare și degradare, pe care le-am putea descrie sintetic după cum urmează.
III. 1998-1999 – politică accentuat rusofobă, moderat americano-sceptică, precumpănitor germanofilă și euro-conformă, sub toate aspectele ei adinamică. După ce la începutul anilor 1990, se știa sau, cel puțin, se credea că la Președinția României (care, în pofida faptului că potrivit Constituției nu deținea atribuții nici în planificarea, nici în realizarea și nici în controlul realizării politicii externe și de apărare a țării, fiind lăsată în afara puterilor statului, își arogase, prin abuz și conivențe politice neconstituționale, rolul decisiv în aceste domenii de importanță strategică) trebuie să fie persoane agreate de Moscova (nu neapărat explicit), beneficiare ale încrederii marii puteri (globală sau regională, nu mai conta) de la răsărit, la finele deceniului respectiv, Occidentul euro-atlantic începe încercarea de a-și plasa oamenii de încredere în conducerea României, umplând locul gol lăsat de URSS și de Rusia post-sovietică cu puțin înainte de mijlocul intervalului. Pretendenții erau (ca și în prezent) mai mulți și ei se aflau în rivalitate unii cu alții (cei mai importanți fiind SUA, Germania și Franța, precum și, în mai mică măsură, Marea Britanie). În urmărirea intereselor sale legitime România putea cocheta cu toți, se putea logodi cu unul, dar nu ar fi trebuit să se căsătorească niciodată. În perioada 1998-2000 începe, însă, procesul marital, respectiv drumul de la statutul de independență la cel de dominion, de la care nu a mai fost decât un pas la cel de colonie. Este perioada în care relațiile cu Rusia ajung în pragul ostilității (reciproce), cele cu China devin reci, iar cele cu alte state din afara lumii euro-atlantice sunt practic inexistente. În același timp, se înregistrează o diferență de orientare geopolitică (fără precedent) între Președintele României și ministrul de externe, cel dintâi având înclinație pentru parteneriatul româno-american, iar cel din urmă pentru relația româno-germană. În aceste condiții de tensiune internă, politica externă românească redevine reactivă și astfel reia drumul alinierii servile la poziția altora. Într-un atare context, Președintele Republicii, în loc să continue a personifica politica externă românească, ajunge să o personalizeze (reducând-o la relațiile personale cu liderii euro-atlantici), în timp ce Guvernul (și prin el România) renunță la proiectul integrării și conducerii (sub)regionale, lăsând în nelucrare, conform cu dorința protagoniștilor geopoliticii europene (în special Germania și Rusia) aproape toate structurile arhitecturii de securitate construite potrivit doctrinei de politică externă a României adoptate în anul 1996. România va continua să fie independentă și suverană pentru încă aproximativ șase sau șapte ani, dar ușa către vasalitate se întredeschide în anii 1998-1999 (când și politica economică română începe să se conformeze, cu accelerată supușenie, comenzilor UE, FMI și BM).
ALINIEREA SERVILĂ A POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI LA AGENDA EURO-ATLANTICĂ ȘI RENUNȚAREA LA IDENTITATEA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI
Anul 1997 constituie un punct de inflexiune în istoria recentă a politicii externe românești. Atunci, Președintele României și ministrul de externe au primit informații consistente și credibile potrivit cărora principalii actori ai ordinii europene și mondiale încearcă să influențeze nu doar politica României, ci chiar aducerea în cele mai înalte demnități naționale a unor persoane dispuse să accepte prioritățile lor geopolitice renunțând la aspirațiile naționale, prin recrutarea sau exploatarea în orb a unor formatori de opinie din lumea presei și din clasa politică.
Printr-o declarație publică strecurată într-un interviu acordat ziarului Azi, ministrul de externe a făcut publică această situație, dând semnul luptei pentru contracararea ei. După câteva luni de scandal mediatic abil amorsat de cei vizați, desigur profitând și de naivitatea sau goana după senzațional a multor jurnaliști români, și în urma presiunilor interne și externe de tot felul, ceea ce ar fi urmat să constituie rezistența românilor față de atentatele împotriva suveranității țării lor, a murit prin demisia impusă celui care stârnise furtuna – ministrul de externe.
Compromisul prin care s-a încheiat bătălia înainte de a începe propriu-zis și prin care s-a consemnat înfrângerea într-un război neluptat, a fost materializat în comunicatul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care a confirmat că fenomenul sesizat de șeful diplomației române (același fenomen cu cel denunțat, în aceeași perioadă, de către ministrul apărării polonez) este real, doar cazurile concrete indicate de acesta neputând fi documentate. Dacă exemplele nu erau bune, dar situația pe care o ilustrau era reală, înseamnă că existau și cazuri dovedite, dacă nu prin probe judiciare, măcar prin probe informative.
Lipsa de logică a fost, însă, ignorată de îndată ce sacrificarea, prin înlănțuirea de Elbrusul suveranității naționale a celui ce a divulgat muritorilor secretul focului antiromânesc care trebuia să rămână doar al zeilor globali și a îndrăznit să spună mulțimii că „regele este gol”, s-a consumat.
Aceasta a consemnat înfrângerea contra-ofensivei politico-diplomatice românești împotriva strategiei puterilor străine de a prelua prin interpuși locali conducerea României și a anexa politica sa externă priorităților lor geostrategice.
Scandalul iscat și sacrificiul făcut au permis, însă, amânarea deznodământului și beneficiul alegerilor libere pentru următorii circa șase ani, adică până în 2004.
Până atunci, deși politica relațiilor cu vecinii (de fapt cea regională), care constituise nucleul dur al diplomației românești în anul 1997, a devenit anexă a geopoliticii puterilor globale, aliniindu-se în special exigențelor germane (în perioada 1998-1999), pentru ca apoi, întreaga acțiune externă a României să se subordoneze gradual exigențelor americane (în perioada 2000-2004), încă românii au mai putut să își aleagă liderii și să angajeze răspunderea acestora.
Alegerile prezidențiale din 2004, desfășurate (coincidență!?) în aceleași zile cu „Revoluția portocalie” de la Kiev, s-au încheiat prin răsturnarea voinței populare. Președintele instalat atunci a impus transformarea regimului parlamentar al României în regim prezidențial și a parteneriatului româno-american în protectorat american, fiind autorul doctrinei „Marelui Licurici”. Faptul a devenit de netăgăduit în 2012, când asistentul Secretarului de Stat al SUA, Philip Gordon, a descins intempestiv la București, precum altădată adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vâșinski, pentru a anula rezultatul referendumului prin care poporul român, cu o zdrobitoare majoritate, decisese demiterea unui președinte dovedit nedemn de o asemenea funcție. Ambasadorul american la București din acel moment a spus-o foarte clar celor care reproșau procedeul: „În România nu există nici un alt om politic care să corespundă mai bine intereselor americane.”
Doctrina de politică externă a României a devenit astfel caducă, însăși ideea de a avea o asemenea doctrină apărând a fi superfluă. Despre respectiva doctrină și necesitatea resuscitării ei vom discuta în capitolul următor.
(Va urma)
Domnule Adrian Severin, vă recomand să scrieți o carte despre tot ceea ce cunoașteți, să o publicați cit mai repede posibil, să fie citită de cit mai mulți români, poate așa ne vom trezi. Pe acest blog citesc foarte puțini
Curajos domul profesor în dezvăluirile sale.
Aștept reacția celor vizați și demascați ca agenți străini trădători de neam și țară.
Ma doare însă să mi se reconfirme tragedia decăderii ca neam, ca popor ca diplomație și clasa politică.
În nimicnicia lor unii decidenți politici și-au vândut sufletul, caracterul, constiinta , poporul și țara pentru putere și bani. Astfel de atitudine a devenit de acum un modus vivendi pentru cei mai mulți politicieni. E foarte greu de reversat procesul. Nutrim speranța ca poporul se va trezi și va distruge trolii.
Mda…