O DOCTRINĂ DE POLITICĂ EXTERNĂ A ROMÂNIEI
După schimbarea de regim politic (reforma de sistem) intervenită în anii 1989-1991, până în anul 1997, România a avut o politică externă inerțială și reactivă, continuând să se deplaseze, fie și numai cu timiditate, pe liniile vechii politici externe antedecembriste, transpusă în contextul în care căuta înlocuirea vechilor sale alianțe estice cu alianțe occidentale, și reacționând, de regulă ezitant și prin tatonări, la evenimentele care se petreceau într-o lume aflată ea însăși în tranziție. Din 1998, se pornește, la început mai încet, iar apoi din ce în ce mai repede, pe panta subordonării față de agendele geo-strategice și geo-economice ale principalilor actori ai ordinii europene și mondiale. Din această alunecare nu ne-am mai oprit.
Între aceste două de intervale de timp se plasează anul 1997, când a fost concepută o doctrină de politică externă românească și s-a trecut, din păcate pentru o durată de aproximativ numai un an, la aplicarea ei. Cu unele ajustări această doctrină rămâne valabilă și astăzi întrucât surprinde constantele geografiei românești și aspirațiile istorice eterne ale poporului român.
Doctrina în discuție putea purta numele de „ doctrină a celor trei cercuri concentrice”. Ea distingea, în cadrul marelui grup al actorilor străini relevanți pentru promovarea agendei naționale românești în lume, între vecini, puterile regionale și puterile globale, fiecare categorie fiind așezată în cerc în jurul unui centru comun reprezentat de România însăși.
Reconcilierea interetnică se referea la relațiile dintre majoritatea română și minoritățile naționale, cu special accent pe minoritatea maghiară. Aceasta urmărea să permită stabilirea de raporturi raționale și pozitive cu vecinul Ungaria, dar și cu statele de cultură germanică (Germania, Austria etc.), pentru care teoria națiunii organice și legătura cu trecutul erau esențiale. Pentru realizarea unei asemenea reconcilieri trebuia să se recunoască minorităților naționale statutul de cofondator al statului român modern (inclusiv al României Mari), caracterul civic și multicultural al statului român, natura originară, iar nu derivată, a drepturilor culturale conferite persoanelor aparținând minorităților naționale, minorități care nu erau tolerate, ci direct îndreptățite să trăiască pe teritoriul statului român. De asemenea, trebuia să se asigure, prin măsuri afirmative (de discriminare pozitivă) o egalitate reală (în primul rând egalitatea de șanse) între majoritari și minoritari, precum și asocierea minorităților la guvernarea statului român în integralitatea sa.
Reconcilierea interconfesională privea raporturile dintre biserica ortodoxă română și biserica romano-catolică (în acest sens vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România era privită ca o deschidere istorică de-a dreptul revoluționară), dar mai ales raporturile ortodocșilor cu greco-catolicii (biserica ortodoxă unită cu Roma). De aceasta depindea amploarea și eficacitatea acțiunii externe românești în lumea catolică, pornind de la caracterul și conținutul relației cu Vaticanul. Se preconiza, printre altele, obținerea sprijinului Vaticanului pentru marile proiecte internaționale ale României precum integrarea euro-atlantică, dar și spre aplanarea tensiunilor interne românești dintre ortodocși și greco-catolici. (În contextul acestor eforturi s-a luat și decizia, neuzuală în state care nu sunt majoritar catolice, ca Nunțiul papal să fie ex officio decanul corpului diplomatic acreditat în România.)
Reconcilierea istorică viza normalizarea raporturilor dintre republică și monarhie prin găsirea unui loc familiei regale române în ordinea constituțională republicană (reconcilierea între republică și monarhie), precum și prin recunoașterea obiectivă a meritelor monarhiei române în edificarea statului român modern. Dincolo de efectul consolidării unității spirituale a națiunii române, extrem de importantă în promovarea acțiunii externe naționale, faptul unei asemenea reconcilieri facilita relațiile României cu statele având regimuri monarhice (Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania) și neutraliza unele dintre tezele propagandei anti-românești (printre care și cele absurde potrivit cărora România nu își accepta trecutul și, în același timp, era prea atașată de trecut).
Reconcilierea internațională avea în vedere în primul rând depășirea tensiunilor (multe având rădăcini istorice) care marcau raporturile României cu vecinii săi. De normalizarea relațiilor cu vecinii și, mai mult decât atât, de stabilirea unor parteneriate strategice cu ei depindea și depinde anvergura construcției relațiilor României cu puterile regionale (Franța, Germania, Italia, Rusia etc.) și cu puterile globale (SUA, China, Rusia etc.), dimensiunea, fezabilitatea și durabilitatea arhitecturii de securitate a României.
– capacitatea de a obține securitate în afara alianțelor cu puterile regionale și globale;
– capacitatea de a furniza securitate puterilor regionale și globale, în condiții de reciprocitate;
– capacitatea de a negocia cu puterile regionale și globale, de pe poziții de influență și eficiență superioare, integrarea în structurile de securitate create de acestea;
– capacitatea de a-și apăra, prin acțiuni comune sau concertate, drepturile și interesele legitime în cadrul structurilor de securitate colectivă și cooperativă, continentale sau globale la care au aderat, precum și de a influența deciziile acestora;
– capacitatea de a se insera util, fiecare sau împreună, după caz, dar, în orice caz, concertat, în strategiile regionale (Balcani, Marea Neagră, Dunărea) ale puterilor globale.
Cu aceste principii și obiective în minte, diplomația românească a edificat (în anii 1990) structuri de rezistență ale arhitecturii de securitate în vecinătatea imediată și apropiată a României (în Europa centrală, de est și de sud-est). Pentru a desena harta rețelei constituite sau care s-a conceput a fi constituită prin agregarea acestor structuri ale arhitecturii de securitate proiectată de România trebuie avute în vedere cele mai importante dintre ele, care la un moment dat și cel puțin pentru o vreme au prins viață. Acestea au fost:
– Parteneriatul strategic cvasi-confederal România-Ungaria
– Parteneriatul aprofundat România-Polonia
– Patrulaterul România-Moldova-Ucraina-Polonia
– Trilateralele „spate în spate” România-Bulgaria-Grecia și România-Bulgaria-Turcia
– Trilaterala România-Ungaria-Austria (care se dorea a fi prelungită către Slovacia)
– Trilaterala Polonia-România-Turcia (care se dorea a fi prelungită către Israel și Egipt)
Unele dintre aceste parteneriate, deși inaugurate, au rămas, din păcate în nelucrare, iar altele, după o perioadă de activitate mai lungă sau mai scurtă, au fost abandonate (ex. Trilaterala România-Ungaria-Austria și chiar Patrulaterul România-Moldova-Ucraina-Polonia).
iii. La nivel regional (prin regiune înțelegându-se de astă dată continentul european), România a urmărit (la data la care doctrina amintită a fost adoptată) și ar trebui să urmărească și în prezent constituirea de parteneriate strategice cu Germania și Italia, iar la nivel global cu SUA și China. Aceste parteneriate nu urmăreau să înlocuiască vechii parteneri ai României cu alții noi, ci să adauge parteneri noi celor vechi.
Cu privire la parteneriatele implicând state de pe cercurile de putere doi și trei, se impun a fi făcute trei remarci și anume:
Unele dintre parteneriatele menționate ca fiind dorite de România nu și-au putut lua zborul (ex. Parteneriatul strategic cu Germania, mai ales din cauza reticențelor germane), în timp altele au fost practic abandonate (ex. Parteneriatul strategic comprehensiv cu China, exclusiv din vina României, căzută sub controlul total al agendei geopolitice americane). Multe parteneriate așa zis „strategice” cu diferite state europene (ex. Franța), proclamate de diferite guverne române, sunt false întrucât le lipsește congruența intereselor strategice. De aceea nu au funcționat niciodată. (Faptul de a fi funcționat exclusiv în interesul unei din părți neagă însăși ideea de parteneriat.)
Un asemenea obiectiv nu poate fi atins prin retorică, prin cultivarea obsesivă a contactelor personale cu conducătorii statelor având statut de protagonist global sau prin personalizarea proiectelor geopolitice regionale. Ca să ajungă a juca rolul de lider regional și a fi recunoscută ca atare, România trebuia să îndeplinească șase condiții minimale și anume:
– să aibă capacitatea de a mobiliza resurse economico-financiare pentru a sprijini realizarea de proiecte comune de interes regional;
– să reprezinte punctul nodal al unei rețele de comunicații regionale;
– să dovedească imaginație și inițiativă în construcția solidarității de interese pe care să se bazeze propunerile de proiecte comune;
– să facă proba abilității diplomatice și a resurselor politice pentru a negocia eficient cu puteri terțe (în special cele globale) teme de interes regional (formând interesul membrilor regiunii);
– să se plaseze în poziția în care colaborarea sa cu oricare dintre statele regiunii în cauză să nu poată fi percepută ca o amenințare la adresa securității celorlalte (ori a unora dintre ele);
– să aibă resursele politico-diplomatice și economice necesare pentru a juca rolul mediatorului onest în disputele dintre celelalte state membre ale regiunii în cauză, putând astfel preveni conflictele sau gestiona crizele din regiune.
România avea și are capacitatea de a îndeplini aceste condiții în (sub)regiunea Europei centrale, de est și de sud-est, la Gurile Dunării, pe cursul inferior al fluviului, ca și în vestul Mării Negre.
Calitatea de lider regional este de natură să îi confere României aptitudinea de a fi membru al rețelei internaționale informale a liderilor regionali, precum și pe aceea de a deveni partener strategic al unor actori regionali care sunt parteneri strategici ai jucătorilor globali. Astfel, diplomația românească își poate extinde influența în întreaga lume, negociind în interes propriu prin intermediul negocierilor în interes colectiv, în cadrul unui joc de sumă pozitivă (win-win game).
(Va urma)
Lasă un răspuns