România ca proiect geopolitic și interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale – Partea a X-a

 OBIECTIVE ȘI ALTERNATIVE GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI ACTUALE

 

 

În contextul geopolitic actual, caracterizat prin dezordinea tranziției de la unipolarismul american definit ca pax americana la un multipolarism încă nedefinit, marja de libertate și opțiunile de politică externă ale României sunt drastic limitate. Această limitare măsoară întinderea suveranității care i-a mai rămas.

 

Și totuși, România este obligată să acționeze dacă vrea să mai rămână în istorie. A acționa înseamnă a concepe și pune în aplicare o politică externă proprie care să promoveze interesul națiunii.

 

 

1. NEVOIA DE ROMÂNIZARE A POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI

 

Premisa lansării unei acțiuni externe ghidate de o doctrină geopolitică românească este recuperarea suveranității.

 

Coloniile, protectoratele și teritoriile sub tutelă nu au politică externă. Astăzi România nu are o politică externă. Ce este România, în acest caz?

 

Dacă Nicolae Titulescu putea spune cu just temei „Dați-mi o bună politică internă și vă voi da o bună politică externă”, astăzi, în condițiile globalizării, se poate spune, mai degrabă, „Dați-mi o bună politică externă și vă voi da o bună politică internă”. Într-adevăr, în lipsa unei politici externe adecvate, care să permită apărarea independenței și suveranității României, exprimând conținutul acestora, guvernanții statului român nu pot avea nici o politică internă favorabilă propășirii naționale. S-a văzut, printre altele, când s-a pus problema exploatării resurselor de petrol și gaze din Marea Neagră.

 

Cum poate fi românizată politica externă a României? Cum poate România să redobândească dreptul la o politică externă proprie? Căile sunt două: ori de sus în jos, prin acțiunea unor conducători politici vizionari și patrioți, chiar dacă au fost aduși la putere prin voința străinătății, ori de jos în sus, printr-o nouă revoluție de eliberare națională.

 

Principala contradicție a epocii actuale este aceea între Occidentul colectiv euro-american care vrea să își păstreze poziția dominantă în definirea ordinii mondiale și Orientul colectiv euro-asiatic, urmat de Sudul colectiv, care urmărește să promoveze o nouă ordine multipolară conformă cu interesele sale circumscrise de identitatea sa culturală. În acest conflict, în care regulile jocului de șah, până acum stăpânite cu măiestrie de operatorii politici occidentali, sunt treptat înlocuite cu cele ale jocului de go, specific oriental, și în care prozelitismul agresiv creștin se ciocnește cu seninătatea strategică a armoniei confucianiste și budiste, democrațiile occidentale alunecă spre oligarhie, și tiraniile orientale spre aristocrație, cu toate limitând drepturile individuale pe plan național și pe cele ale statelor relativ mai slabe pe plan internațional. Diferența este că vechea ordine unipolară americană este construită pe verticală și astfel ea îl subordonează pe cel mai slab celui mai tare, în timp ce noua ordine multipolară, sau, mai bine spuse pluricentrică, emergentă în „Secolul Asiei”, este proiectată pe orizontală și astfel, fără a o garanta, oferă, cel puțin, egalitatea șanselor și șansa unor jocuri de sumă pozitivă.

 

România trebuie să refuze limitarea drepturilor sale, simultan cu implicarea sa în jocuri de sumă nulă. Acesta este unul dintre interesele sale vitale care se impune să îi ghideze politica externă și să îi determine agenda geopolitică.

 

Povara pusă pe umerii popoarelor din spațiul euro-atlantic din dorința păstrării cu orice preț a „păcii americane” (a ordinii euro-atlantice unipolare decadente, obosite și lenevite) a indus în statele respective crize interne cu caracter socio-economic profunde. Ele anunță revolte sociale masive, dintre care unele deja au izbucnit. Refuzând abandonarea pretenției la supremație în conducerea lumii, liderii acestor state cred acum că au de ales între războiul civil și războiul cu principalii actori ai Orientului și Sudului colectiv, dintre care unii sunt puteri nucleare. Nu se mai caută pacea, ci se caută războiul.

 

România are interesul vital de a nu fi implicată într-un asemenea război, cu atât mai mult cu cât asta ar plasa-o în rândul trupelor de ariergardă ale istoriei. O politică externă românească va trebui să aibă ca stea polară evitarea unei asemenea situații. Războiului sinucigaș căutat de Occidentul decadent cu frivolitatea senilității imperiilor muribunde, România trebuie să i se opună cu toate forțele întrucât acesta o afectează atât indirect, prin distrugerea civilizației occidentale căreia îi aparține și căreia i s-a dedicat, cât și direct, amenințând cu expulzarea sa din istorie.

 

 

2. REEXAMINAREA ȘI RESETAREA ALIANȚELOR

 

Odată reajunsă în situația de a-și concepte politica externă, planificarea acesteia trebuie să înceapă cu reexaminarea actualelor alianțe.

 

Obiectivul prim al unei asemenea acțiuni este acela de a vedea care dintre alianțele României mai au la bază interese strategice ale tuturor partenerilor și care din acele interese mai sunt congruente. O repet: fără interese strategice congruente nu există parteneriat strategic.

 

Al doilea obiectiv, ar fi verificarea adecvării mecanismelor prin care parteneriatele respective funcționează la contextul internațional în mișcare. Ceea ce a funcționat în cadrul ordinii mondiale bipolare sau al ordinii mondiale unipolare nu mai funcționează neapărat și după ce nici una dintre cele două amintite nu mai este în viață.

 

În fine, al treilea obiectiv ar fi acela de a se cerceta dacă în îndeplinirea obligațiilor lor asumate prin acordurile parteneriale sau prin cele care au dat naștere alianțelor în discuție, precum și în exercitarea drepturilor obținute potrivit acelor acorduri, partenerii sau aliații au acționat cu bună credință. Pornind de aici va putea fi evaluat nivelul de încredere care mai poate exista între parteneri / aliați, și, în cazul, perfect previzibil, al deteriorării acestuia, să se convină măsurile necesare pentru restabilirea încrederii. Fără încredere nu există alianță.

 

De principiu, alianțele actuale ale României nu trebuie abandonate, dar trebuie clarificat faptul că ele nu pot rezista atât timp cât compromit interesele naționale românești sau, chiar și fără a le compromite, sunt indiferente față de ele. Orice alianță are ca scop promovarea intereselor vitale ale fiecărui aliat, prin efort comun cu ceilalți, iar nu abandonarea acestora.

 

1. a) În mod concret, cu referire la Parteneriatul cu SUA se impune revenirea la principiile inițiale, respectiv la „cei patru C” – comunicare, consultare, concertare și cooperare – cu accent special pe cel de al doilea și al treilea.

 

În context trebuie clarificată maniera de lucru cu autoritățile române a Ambasadei SUA la București, ea urmând a fi readusă la observarea dispozițiilor Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice dintre state. În același sens, este imperios necesar să fie verificată și reglementată prezența unor instituții americane specializate în culegere de informații și apărarea legilor și intereselor americane (precum FBI) pe teritoriul României. De principiu acestea nu au ce căuta aici. Politizarea justiției române, a așa numitului „stat de drept” român, de către executivul american este la fel de rea, dacă nu mai rea, ca și politizarea de către executivul român.

 

Este de stabilit și în ce măsură victoria Ucrainei în conflictul cu Rusia și menținerea unei Ucraine Mari în granițele și cu structurile sovietice, proclamate de SUA ca fiind un obiectiv strategic al geopoliticii sale, este un interes vital al României? La fel trebuie lămurit și dacă existența României (și a SUA) este amenințată de Iran mai mult decât de un război la care ar fi provocat Iranul. Mai presus de toate va fi de convenit nu doar că România nu are interesul de a se implica în controversele americano-chineze, altfel decât pentru a facilita coexistența pașnică dintre SUA și China, dar și că, în paralel cu apropierea de SUA, România își păstrează dreptul de a întreține relații parteneriale strategice cu China.

 

Este recomandabil ca România să mențină oferta inserării sale utile în strategia central, est și sud-est europeană a SUA, de astă dată cu mențiunea că sunt avute în vedere doar componentele strategiei amintite care vizează securitatea, stabilitatea și coexistența pașnică la nivel regional, iar nu tranșarea rivalităților americano-ruse, americano-turce și altele asemenea. România nu va putea accepta ca teritoriul său sau resursele sale să fie folosite de aliații săi pentru a ataca alte state sau a se confrunta cu alte state, nici atunci când este vorba despre „lovituri preventive”. România va sprijini jocurile de sumă pozitivă inițiate de SUA în Europa centrală, de est și de sud-est, la Marea Neagră și în bazinul Dunării, menite să consolideze arhitectura de securitate regională, iar nu jocurile de sumă nulă. Singurul casus foederis pe care România îl recunoaște și care poate implica angajarea într-un joc de sumă nulă este cel prevăzut în Tratatul de la Washington, în Tratatul Uniunii Europene sau în alte tratate similare.

 

Parteneriatul strategic româno-american va fi necesar să definească precis cooperarea celor două părți la Marea Neagră, în așa fel încât să fie împăcat principiul „Marea Neagră, marea riveranilor”, cu principiul „echilibrului dinamic de putere în bazinul pontic”. În conexiune cu această temă va fi de discutat viitorul „Inițiativei celor trei mări”, mai ales după prăbușirea Ucrainei. În situația în care actualul format este prea ambițios, revenirea la formatul inițial propus de România în 1997 ar fi recomandabilă.

 

România și SUA vor avea de convenit asupra cooperării lor în vederea menținerii echilibrului de putere în Europa centrală și orientală. Aceasta include o politică bine coordonată de natură a garanta sustenabilitatea parității între Polonia și România, ca actori principali în regiunea amintită, precum și a capacității lor de a neutraliza orice pericol pe care l-ar putea reprezenta naționalismul sau revizionismul ucrainean, după încetarea războiului cu Rusia, pentru securitatea și stabilitatea regiunii.

 

Cât privește apărarea împotriva neo-imperialismului (globalismului) velicorus, aceasta va trebui să fie în primul rând obligația NATO și a UE. România va trebui să solicite și să primească garanțiile americane că, în cazul unui acord ruso-american, nimic din ceea ce o privește pe ea nu se va conveni fără ea sau pe spezele ei.

 

Parteneriatul strategic româno-american va trebui complet regândit dacă menținerea vizelor pentru călătorie în SUA continuă.

 

1. b) Cu privire la NATO, înainte de orice România trebuie să vegheze la menținerea caracterului de alianță politico-militară defensivă a acesteia.

 

Legătura strategică dintre statele membre și asociate ale UE și SUA trebuie menținută prin intermediul NATO, umbrela de securitate (nucleară) americană rămânând în continuare deasupra Europei. NATO trebuie să se transforme, însă, dintr-un instrument de ocupație sau dominație american într-o veritabilă alianță între egali. Aceasta impune asigurarea mijloacelor pentru crearea unei forțe de apărare autonomă a UE, pusă la dispoziția unei politici de apărare comună europeană. Asemenea politică și asemenea forțe vor trebui să permită, pe de o parte, o mai echitabilă împărțire a poverii securitare între cele două maluri ale Atlanticului de nord, iar pe de altă parte, implicarea UE în operațiuni dictate de nevoi defensive în care SUA nu este interesată sau nu are disponibilitatea pentru a se angaja.

 

NATO se poate globaliza (și chiar este recomandabilă globalizarea sa) dar numai în cadrul unui Pact defensiv global, care să adune toate puterile relevante în efortul de a apăra împreună pacea lumii, respectiv ordinea mondială, inclusiv prin mijloace militare, atunci când este nevoie.

 

România va trebui să se opună oricărei extinderi a NATO care să includă în alianță state incapabile să furnizeze un plus de securitate membrilor deja existenți ai acesteia. Extinderea nu poate fi concepută decât în sensul sporirii capacității de apărare a alianței, iar nu să o diminueze importând tensiuni sau conflicte cu state terțe.

 

NATO trebuie să sprijine România în a-și spori propria putere militară, iar nu să ocupe România cu baze ale armatelor altor state, transformând-o astfel într-un stat-țintă din prima linie. În general, statele din flanc nu au de ce găzdui pe teritoriul lor nici baze militare străine cu dotările aferente în oameni și echipament, nici arme de distrugere în masă. Aceasta poate fi și o garanție de securitate oferită vecinilor NATO, garanție care poate fi negociată cu ei pentru a obține condiții de reciprocitate.

 

De asemenea, România va trebui să ceară ca NATO să suporte din propriul buget costul tuturor operațiunilor sale desfășurate pe teritoriul românesc.

 

 

3. NOI ALIANȚE ȘI ASOCIERI POLITICE

 

Noua ordine mondială multipolară intră în istorie printr-un proces evolutiv natural. România nu poate ignora această realitate.

 

Sistemul românesc de alianțe, practic exclusiv localizate în spațiul euro-atlantic, a fost conceput în condițiile ordinii unipolare. Când singura superputere globală era SUA, România a avut aceeași libertate de opțiune în alegerea aliatului sau partenerului său principal cu cea pe care a avut-o Adam în Rai, atunci când Dumnezeu l-a „lăsat” să își aleagă soția.

 

Astăzi, în „Secolul Asiei”, când ordinea unipolară este practic moartă, când NATO este, potrivit unor lideri ai celor mai importante state membre, precum Franța, în „moarte clinică”, văzându-se, totodată, contestată în opțiunile sale strategice de țara cu cea de a doua putere armată terestră a alianței, Turcia, și când UE a intrat într-o criză de sistem gravă, situația este complet schimbată. În acest nou context, fără a renunța la vechile alianțe și la integrarea în structurile existente în spațiul euro-atlantic, spațiu căruia îi aparține din punct de vedere cultural și civilizațional, România are a evalua realitatea a cel puțin două proiecte strategice emergente cu relevanță globală și a decide asupra raporturilor ei cu acestea: „Inițiativa drumului și centurii” și BRICS, ambele propulsate de motorul în doi cilindri sino-rus.

 

Politica externă românească va face o alegere nu doar corectă, ci aproape obligatorie, în a se asocia formal atât structurilor create în siajul celei dintâi, cât și grupului din urmă. Modalitățile concrete vor fi descoperite și cizelate pe parcurs. Important este ca decizia de principiu să fie luată cât mai repede.

 

În orice caz, România ar trebui să se manifeste activ în susținerea și promovarea Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură, să își trimită reprezentanți în Alianța organizațiilor neguvernamentale pentru „Inițiativa Drumului și Centurii”, ca și în rețeaua universitară a acestei inițiative sau în instituțiile de arbitraj comercial ale BRICS. Astfel s-ar crea un cadru adecvat pentru ca viitoarele trasee ale noului „Drum al mătăsii” să treacă și prin România.

 

În același timp, diplomația română ar trebui să urmărească revitalizarea proiectului „16+1” având ca obiect cooperarea economică în format multilateral dintre statele Europei centrale și orientale  (membre ale UE) și China.

 

Adâncirea și sistematizarea superioară a parteneriatului strategic comprehensiv dintre România și China, ar trebui dublate de un parteneriat multilateral care să lege între ele o trilaterală central-sud est europeană România-Serbia-Ungaria, pe de o parte, și China, pe de altă parte, precum și de un parteneriat între Rusia și un patrulater central-sud est european format din România, Serbia, Ungaria și Turcia. Asemenea acorduri și asocieri (cvasi)instituționalizate nu ar fi îndreptate împotriva SUA și nu ar face concurență UE, ci ar crea un spațiu de prosperitate, securitate și libertate în Europa de est, apt a elimina eventualele amenințări la adresa Occidentului euro-atlantic avându-și originea în respectiva regiune, iar pe de altă parte ar oferi avantajul racordării pieței europene la cele chineză și rusă, în cadrul unei ordini mondiale post americane caracterizate de multipolarismul simetric cu geometrie variabilă.

 

Cu referire specială la regiunea Mării Negre, Bucureștiul ar fi bine inspirat să promoveze o trilaterală pontică România-Rusia-Turcia. Aceasta ar avea, printre altele, ca obiectiv punerea bazelor pentru actualizarea Tratatului de la Montreaux (în sensul întăririi drepturilor riveranilor și menținerii echilibrului de putere între aceștia) și pentru revitalizarea Organizației privind cooperarea economică la Marea Neagră (după terminarea războiului din Ucraina). În cadrul Trilateralei (care ar putea fi transformată în patrulater prin asocierea Bulgariei), România ar putea obține mandat de la UE pentru a reprezenta și interesele acesteia în regiunea Mării Negre.

 

 

4. RAPORTURILE CU VECINII

 

Viitorul raporturilor cu vecinii din perspectiva intereselor naționale românești, pentru motive evidente, aici va fi doar schițat prin formularea sintetică a ideilor de bază.

 

1. Parteneriatul cu Ungaria, proclamat în 1996, trebuie reinventat pe principiul sinergiei politicilor externă și de securitate ale celor două state. Bucureștiul are a-și sincroniza în permanență politica europeană, transatlantică și cea orientală cu Budapesta. Ungaria nu trebuie lăsată singură să se lupte cu hegemonismul euro-atlantic sau să construiască singură punți către lumea euro-asiatică. O asemenea asociere cu Ungaria, aptă, printre altele a o convinge că parteneriatul cu România îi profită mai mult decât controversele cu ea, va fi susținută și de puterile terțe care vor vedea aici o posibilitate pentru temperarea anumitor excese naționaliste maghiare.

 

1. Parteneriatul cu Polonia, proclamat în 1997, trebuie resetat prin reidentificarea și redefinirea intereselor strategice comune, precum și consolidat prin crearea unui mecanism eficient de consultare și cooperare permanentă.

 

Pretenția presupusă a Poloniei de a deveni o „superputere europeană” (inclusiv din punct de vedere militar) practicând un neoconservatorism de inspirație americană susceptibil a escalada tensiuni atât cu Rusia cât și cu UE / Germania, nu poate fi în interesul României și lasă fără baze parteneriatul polono-român. Probabil că nici Ungaria (membră a Grupului de Visegrád, alături de Polonia) și nici Turcia nu sunt încântate de perspectiva unui hegemonism polonez în Estul Europei. Subiectul trebuie adus rapid pe agenda discuțiilor dintre reprezentanții diplomației română și poloneză, partea română prezentând argumente (teoretice și practice) pentru menținerea tandemului strategic format din România și Polonia, precum și a unei agende geopolitice comune.

 

În negocieri poate fi încercată implicarea partenerului strategic comun, SUA, căruia va fi necesar să i se explice că, mai cu seamă după înstrăinarea Turciei, a pierde și România și a miza totul în flancul estic al NATO numai pe Polonia, nu este în favoarea sa. De asemenea, va fi important să se ajungă la extinderea Triunghiului de la Weimar (Franța, Germania, Polonia) și transformarea lui în patrulater prin adăugarea României.

 

III. Relația cu Serbia cere revenirea la antanta cordială bazată pe solidaritatea intereselor, care și-a creat tradiții înainte de 1990. O trilaterală România-Serbia-Ungaria care, în afara agendei proprii (privind definirea pozițiilor comune în relația cu NATO și UE, ca și pe teme sensibile cum ar fi emigrația și „revoluția culturală neo-marxistă” declanșată la scară mondială de exponenții globalismului așa zis progresist), să inițieze un acord multilateral de cooperare aprofundată cu China și un altul cu Rusia (la care să poată fi asociată, eventual, și Turcia), ar fi două proiecte care ar consolida această relație, conferindu-i logică și durabilitate.

 

1. Relația cu Ucraina va trebui reconsiderată în lumina evoluțiilor provocate de războiul purtat pe teritoriul ucrainean ex sovietic între Rusia și Occidentul colectiv.

 

În acest context ar fi de precizat că România nu este interesată într-o Ucraină Mare, hipercentralizată, naționalist-șovină, militarizată și autoritară. Așa zisa victorie a acestei Ucraine în războiul cu Rusia reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a României.

 

România nu este interesată nici într-o Ucraină Mică nefuncțională și neviabilă, revizionistă și revanșardă.

 

Ucraina (ceea ce va rămâne din ea după războiul cu Rusia) trebuie să fie desovietizată, autodeterminată pe principiul național (după caz,) federală, neutră și membru UE, primind și oferind garanții de securitate de la vecini și de la membrii permanenți ai Consiliului de securitate.

 

România va trebui să insiste pentru convocarea unei conferințe internaționale privind Ucraina, organizată sub egida ONU și OSCE, care să stabilească atât frontierele sale, cât și statutul său internațional și sistemul de garanții primite și oferite pentru garantarea securității sale și a vecinilor săi.

 

1. Relația cu Turcia ar fi de dezvoltată pe direcția unui parteneriat consolidat, similar celui construit de Ungaria, care să facă din binomul București-Ankara un factor de stabilitate atât la Marea Neagră cât și în întreaga peninsulă Balcanică, în sinergie cu parteneriatul România-Bulgaria-Grecia. Împreună cu Turcia, România (ca stat riveran și ca reprezentant al UE, eventual împreună cu Bulgaria) ar putea determina Rusia să participe la o trilaterală a Mării Negre, în complementaritate cu Organizația pentru cooperare economică la Marea Neagră.

 

Asemenea Ungariei, și România ar fi de dorit să studieze posibilitatea de a deveni observator sau membru asociat al Organizației statelor turcice. Aceasta are potențialul de a constitui o structură central-asiatică extrem de importantă a viitoarei ordini mondiale pluricentrice.

 

1. Relația cu Republica Moldova va trebui orientată către integrarea economică, asocierea politică, uniformizarea legislativă și armonizarea instituțională cu România, la care vor trebui adăugate și cooperarea pentru integrare europeană și totodată pentru redobândirea conștiinței naționale. Moldova trebuie să aleagă între a fi „ștefaniană” (urmașa lui Ștefan cel Mare Mușat) sau staliniană (creația lui Stalin) și între europenizare (ceea ce presupune debarasarea de povara Transnistriei) și transnistrializare (păstrarea Transnistriei cu toată moștenirea culturală sovietică înglobată în aceasta).

 

Ar fi de dorit ca România să acționeze la Washington și Bruxelles pentru anularea schimbului de teritorii între Ucraina și Republica Moldova efectuat în logică sovietică în anii 1950, astfel încât Transnistria să fie retrocedată Ucrainei, Moldova recuperând Bugeacul și Hotinul. (În proces se poate ajunge și la un acord privind utilizarea ulterioară a portului Izmail pentru asigurarea nevoilor Ucrainei de a ieși la Marea Neagră.)

 

5. RAPORTURILE CU PUTERILE REGIONALE

 

Chestiunea raporturilor cu puterile globale a fost tratată atunci când am vorbit despre resetarea alianțelor României și conceperea unor alianțe sau parteneriate noi.

 

Un statut special îl are Rusia care, din punctul de vedere al României, poate fi privită atât ca vecin (este un stat din vecinătatea apropiată, dar și un vecin imediat în Marea Neagră), cât și ca putere regională (în Eurasia, dar și în Europa) și ca putere globală (cel puțin ca unul dintre liderii BRICS, dar și ca unul din principalii deținători de armament nuclear și de resurse naturale strategice, întins pe trei continente).

 

În cele ce urmează voi schița ceea ce consider a fi alegerile optime ale României în relația cu puterile regionale care nu îi sunt și vecine. În acest sens mă voi opri doar la câțiva dintre liderii regionali (la toți ar fi foarte dificil spre imposibil) selectați pe criteriul relevanței lor speciale la nivel global, al importanței lor pentru liderii globali și al capacității României de a influența prin raporturile cu ei configurația și dinamica ordinii mondiale. O voi face prin câteva cuvinte-cheie sau idei esențiale.

 

1. Relația cu Rusia (care poate fi tratată și în contextul relațiilor cu actorii globali), pe termen scurt se reduce la cuvintele „normalizare” și „destindere”. Pe termen mediu și lung poate fi avută în vedere aplicarea strategiei proiectelor comune și în raporturile româno-ruse.

 

1. Relația cu India cere restabilirea vechii cordialități româno-indiene, în condițiile în care avem de a face cu unul dintre membrii cei mai importanți ai BRICS, întreținând relații tradiționale cu Rusia și fiind curtată intens de SUA spre a intra în dispozitivul indo-pacific conceput de Washington pentru încercuirea Chinei. Dincolo de interesele economice și culturale, România are a urmări ca prin relația cu India, potențial centru de iradiere geopolitică în viitoarea ordine globală multipolară, să contribuie la menținerea și ajustarea echilibrelor de putere în regiunea Asiei de sud și cea indo-pacifică, pornind de la observarea caracterului indivizibil al securității globale.

 

III. Relația cu Iranul impune reluarea legăturilor cordiale de altădată, în condițiile în care acesta se profilează ca unul din jucătorii esențiali ai BRICS, în parteneriat strategic cu Rusia, China și Turcia (state de prim interes pentru România), și în care Bucureștiul poate contribui la facilitarea găsirii unor soluții pentru normalizarea raporturilor dintre Teheran și Ierusalim, condiție sine qua non a securității și stabilității Orientului Mijlociu. În paralel cu revoluția mondială neo-marxistă declanșată din și de SUA, omenirea asistă și la revitalizarea vechilor imperii asiatice (este „Secolul Asiei”), printre care cel persan. Cele două tendințe se ciocnesc în Orientul Mijlociu care, pentru România este Orientul Apropiat (Levantul). În acest context, mai ales după normalizarea relațiilor dintre Iran și statele arabe din Golful Persic (inclusiv Arabia Saudită), tensiunile iraniano-israeliene reprezintă o sursă principală de insecuritate atât pentru statele în cauză cât și pentru întreaga regiune, cu atât mai mult cu cât puterile globale (în primul rând SUA) se folosesc de ele pentru a-și menține dominația în ordinea regională. Fără normalizarea relațiilor cu Israelul, Iranul nu își poate normaliza relațiile cu Occidentul euro-atlantic și nu își poate găsi un loc stabil la masa protagoniștilor viitoarei ordini globale post-americane. Construind relații bune simultan cu Israelul și Iranul, România se poate insera util în strategiile consacrate păcii regionale, pentru a culege apoi premiul cuvenit unei asemenea contribuții.

 

1. Relația cu Israelul pleacă de la poziția consacrată a României privind susținerea dreptului la existență și la securitate a acestui stat. Această poziție se asociază cu aceea a recunoașterii dreptului la autodeterminare a poporului palestinian fie în cadrul unui stat comun (unitar, confederal sau federal) cu poporul evreu, Israelul devenind un stat civic și multicultural, fie în cadrul unui stat separat. După decesul acordurilor de la Oslo, după reducerea drastică a influenței SUA în regiune și după ce UE și-a dovedit incapacitatea de a juca un rol semnificativ în contextul medio-oriental, precum și după experiența dezastruoasă a „primăverii arabe” și izbucnirea războiului din Gaza cu Hamas, care pune sub semnul întrebării „Acordurile abrahamice”, România este chemată de împrejurări să își reia rolul de facilitator al unui acord cu care să se încheie contenciosul israelo-palestinian. În acest sens o relație strânsă cu Israelul este indispensabilă. Prin ea Israelul va trebui ajutat și să își asume în deplină siguranță rolul de jucător regional pe contul și în numele său, alături de ceilalți jucători regionali, tăind cordonul ombilical cu SUA și renunțând la statutul de prepus al Americii.

 

1. Relația cu Arabia Saudită pornește de la înțelegerea împrejurării că aceasta este un jucător regional de primă importanță aflat în curs de reorientare strategică prin distanțarea de SUA, apropierea de Israel și integrarea în BRICS (prima structură a unei noi ordini mondiale multipolare, propulsată de tandemul sino-rus). Apropierea de Arabia Saudită ar permite României să beneficieze de atuurile acesteia pe piața mondială de energie și de capital, și totodată să se integreze în procesele politico-diplomatice menite să aducă pacea în Orientul Mijlociu, consolidând, astfel, securitatea globală (care este, o repet, indivizibilă).

 

1. Relația cu Egiptul (și Siria) pleacă atât de la nevoia de a valorifica avantajele trecutului cooperării reciproc avantajoase, cât și de la observația că în Orientul Mijlociu (care, subliniez din nou, pentru România este Orient Apropiat) nici un război nu se poate câștiga fără Egipt și nici o pace nu se poate realiza fără Siria. Egiptul a fost mereu un factor major de stabilitate regională care a știut să ducă o politică de echilibru între puterile Occidentului euro-atlantic și cele ale Orientului euro-asiatic, precum și între Israel și lumea arabo-musulmană. O relație strânsă între România și Egipt are din aceste motive un caracter strategic, permițând celei dintâi să își promoveze agenda în lumea în care cel din urmă deține o influență majoră, în condițiile în care viziunile celor două state cu privire la ordinea mondială și la securitatea colectivă sunt similare până la identitate.

 

 

6. RAPORTURILE CU UE

 

Raporturile cu UE, în condițiile crizei de identitate (culturală și geopolitică), de creștere, de democrație, de credibilitate, de moralitate și de conducere prin care aceasta trece, impun României urmarea a două trasee.

 

Pe de o parte, este vorba despre reformarea UE. În acest sens sunt necesare, în primă urgență, clarificări ale cadrului normativ al UE care să pună în acord suveranismul cu federalismul. Națiunile europene nu pot supraviețui decât dacă se federalizează. Aceasta nu trebuie să însemne, însă, renunțarea la interesele naționale, ci garantarea împlinirii lor printr-o redefinire în acord cu mijloacele pe care solidaritatea națiunilor și renunțarea la concursul între națiuni le pun la dispoziție. „Statele Unite ale Europei” nu înseamnă dispariția națiunilor europene, ci înlocuirea competiției între națiunile europene (în trecut totdeauna terminată prin război) cu alte modalități de asigurare a progresului și a dezvoltării, solidaritatea fiind singura formă inteligentă de egoism național.

 

Cu aceste idei în minte, prin reforma UE, România va trebui să mai urmărească întărirea legitimității democratice în constituirea instituțiilor europene, în același timp cu sporirea eficienței acestora în promovarea intereselor naționale comune ale statelor membre, ca și ale cetățenilor europeni, și recunoașterea supremației constituțiilor naționale.

 

Dezbaterea privind reforma UE este mult mai amplă și nu poate fi epuizată acum și aici. Ceea ce se impune, totuși, a mai fi spus aici, este că România nu este interesată și nu trebuie să părăsească UE, în momentul de față, ea trebuind să rămână în UE pentru a determina din interior reformarea acesteia și readucerea ei la proiectul în considerarea căruia românii au dorit să îi fie membri.

 

Pe de altă parte, România va trebui să lucreze pentru crearea unui grup de state cu viziuni și interese convergente, în interiorul UE, în vecinătatea UE sau într-o formulă mixtă, de pe poziția căruia să poată influența politicile UE sau să promoveze alternative la acestea. Raportul trebuie inversat pornind de la ideea că statele membre nu au cedat UE suveranitate, ci doar au delegat exercițiul unor atribute ale suveranității lor pentru a fi exercitate în comun și în interes comun. De aceea nu UE trebuie să facă presiuni asupra României, ci România, împreună cu cei care gândesc la fel, trebuie să supravegheze și să calibreze activitatea UE, inclusiv prin folosirea metodei federale.

 

În acest sens, România va trebui să se apropie de și să se coordoneze cu statele Grupului de la Visegrád, precum și cu principalii membrii fondatori ai Comunităților europene (Germania, Franța, Italia), folosind și parteneriatele constituite cu acestea.

 

 

7. RAPORTURILE CU ORGANIZAȚIILE POLITICE INTERNAȚIONALE

 

Raporturile României cu organizațiile politice internaționale – ONU, OSCE, Consiliul Europei – ar urma să aibă ca noțiuni cheie cuvintele „reabilitare”, „actualizare” și „reinventare”. Toate sunt în criză. Nici una nu mai funcționează. Explicația principală rezidă în aceea că toate au fost create fie la finele celui de al Doilea Război Mondial fie în toiul Războiului rece. De atunci lumea s-a schimbat. Imperialismul euro-atlantic s-a prăbușit. Ordinea imperială americană, succesoare a celei coloniale europene, de asemenea. Omenirea a intrat în „Secolul Asiei” și alte superputeri, cu origini în alte culturi, se ridică sau reapar. Chiar și maniera de a gândi concursul internațional se schimbă. Jocul de go, ia locul jocului de șah, în care, în ciuda originii sale asiatice, au excelat, timp de multe decenii, rușii și americanii. Astăzi omenirea joacă go, iar marii specialiști ai acestui joc sunt chinezii. Noua ordine mondială cu instituțiile ei internaționale trebuie să reflecte logica și regulile acestui joc.

 

 

8. RAPORTURILE CU ORGANIZAȚIILE FINANȚATOARE INTERNAȚIONALE

 

Raporturile cu organizațiile finanțatoare internaționale nu pot pleca decât de la realitatea oligarhizării acestora. Deciziile acestor instituții se iau de state care au o pondere mai mică în produsul internațional brut, decât cele care sunt marginalizate în procesul decizional. Pe cale de consecință și ținta deciziilor vizează favorizarea profitorilor planetei în dauna producătorilor planetei. România, ea însăși victimă a dictatului oligarhiei instituțiilor finanțatoare internaționale, va trebui, de aceea, să pledeze pentru o reformă rapidă direcționată către democratizarea, respectiv dezoligarhizarea lor. În lipsa unei asemenea reforme se va naște o piață financiară mondială paralelă de pe care România nu poate lipsi.

 

 

9. POZIȚIA FAȚĂ DE CRIZA DREPTULUI INTERNAȚIONAL

 

Poziția României  față de criza dreptului internațional ar trebui să vizeze, în mod normal, actualizarea acestuia în funcție de structura actuală a raportului de putere la nivel mondial și de configurarea actualului concurs de interese, pe baze consensuale și cu înlăturarea conceptului unilateralist exprimat în formula „ordinea internațională bazată pe reguli”.

 

Printre principalele aspecte pe care un drept internațional reabilitat ar trebui să le reglementeze sunt: i. obligația de a proteja și dreptul la intervenție; ii. lovitura preventivă; iii. agresiunea provocată; iii. dreptul la aplicarea de sancțiuni economice și procedura aferentă (de principiu, sancțiunile economice ar trebui să primească un regim juridic asemănător cu cel aplicabil armelor de distrugere în masă); competențele tribunalelor internaționale și răspunderea pentru abuzurile acestora; etc.

 

 

10. POZIȚIA FAȚĂ DE REFORMA ORDINII MONDIALE

 

Poziția României față de reforma ordinii mondiale poate fi formulată în termeni simpli și inechivoci astfel: în locul unipolarismului, o ordine multipolară a cărei stabilitate să fie garantată de echilibrul cercurilor de putere, cercuri care să aibă o componență variabilă în funcție de interesele membrilor lor în realizarea unor proiecte comune.

 

 

ÎN LOC DE CONCLUZII

 

Este fezabilă o asemenea politică externă? Este! Condiția pentru realizarea ei stă în patriotismul, priceperea și caracterul conducătorilor României. Dacă aceste însușiri le lipsesc este obligatorie întoarcerea la popor.

 

Este o asemenea politică externă compatibilă cu interesul național românesc? Este! Tocmai de aceea ea este și necesară și justă și poate produce rezultate durabile.

 

România este un proiect politic care a fost pus în operă însă cu materialul unei națiuni culturale dezvoltate organic. De aceea a rezistat. De aceea merită să ne punem în serviciul lui. Nu contează lipsa speranței pentru a acționa. Nu contează lipsa succesului pentru a persevera.

 

Cele prezentate aici sunt doar o schiță, o încercare, o sumă de idei fundamentale. Pornind de la ele alții vor putea să dezvolte idei mai bune, să conceapă programe mai concrete și să facă pași siguri în direcția dorită, cu mai mult folos.