Românii au marele talent de a compromite tot ce importă din altă parte

Scrie Petre Pandrea în Memoriile mandarinului valah:

„Nu mă interesează socialismul din Valahia. Nu m-a interesat nici capitalismul din Valahia.
Ambele sisteme, aplicate pe teren, s-au dovedit scîrnăvii, metode de chinuire şi schingiuire a omului simplu”. ( Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, volumul 1, Jurnal 1954- 1956)

Acest gînd a fost pus pe hîrtie la 14 iulie 1954. Autorul – Petre Pandrea – trăise capitalismul interbelic şi o parte din socialismul postbelic. N-avea cum să cunoască aşa zisul capitalism de după decembrie 1989. Dacă n-ar fi avut ghinionul să moară cu 11 ani înainte de căsăpirea lui Ceauşescu, mai precis în 8 iulie 1968, mai mult ca sigur ar fi subliniat cu două linii nota despre aplicarea capitalismului pe teren. Transpus în Valahia, cum îi spune batjocoritor Petre Pandrea republicii noastre, sistemul capitalist s-a dovedit catastrofal. Plantată pe sol românesc, orice idee frumoasă dă naştere unui monstru caricatural. Aceasta, deoarece românii au marele talent de a compromite tot ce importă din altă parte. Năravul ăsta se vede cel mai bine în transpunerea slăbiciunilor inerente sistemului. Capitalismul e hidos în România nu pentru relele sale de esenţă, trimise la pachet cu lucrurile bune, ci pentru felul în care se manifestă ele. Nu întîmplător a plasat Caragiale acţiunea Scrisorii pierdute într-un orăşel de provincie. Urbea cu pricina are toate datele vieţii de la Centru: bătălie politică, şantaj, Poliţie abuzivă, adulter, scrutin falsificat. La Centru, toate se petrec într-o manieră subtilă. În orăşelul din Scrisoarea pierdută ele sînt de o grosolănie violentă. La centru se practică şantajul prin presă. În urbea lui Caragiale şantajul ia forme groteşti. Epistola amoroasă e pierdută la berărie. Ziarul lui Caţavencu e o foaie de doi bani, scoasă din ani în Paşti, redactată de nişte amărîţi. Şi la centru, Poliţia comite abuzuri. Cele din Scrisoarea pierdută şochează însă prin caricatural. Autorul gravelor încălcări ale Constituţiei e un singur poliţai, şi acela nenorocit, grijuliu să-şi asigure protecţia ambelor părţi.

Arestările de la Centru se făceau, probabil, cu adevărate comandouri ale Poliţiei. Arestarea lui Caţavencu e dusă la îndeplinire de amărîtul de Pristanda. Bucureştiul imită caricatural capitalismul de la Paris. Aşa cum, la rîndu-i, e imitat de tîrguşorul provincial. Ceea ce la Paris rămîne greu de descoperit graţie subtilităţii, la Bucureşti se evidenţiază uşor graţie primitivismului. Tipic sistemului capitalist e clientelismul politic. O echipă ajunsă la guvernare purcede de îndată la favorizarea firmelor care au sponsorizat-o cînd era în opoziţie şi, mai ales, cînd se războia electoral. Dintre două societăţi care îşi dispută o comandă de stat e preferată cea aparţinînd clientelei politice a formaţiunii de guvernămînt. Între cele două concurente sînt însă deosebiri neesenţiale. Favorizarea uneia nu afectează serviciile aduse populaţiei. La noi, clientelismul politic îmbracă forma caricaturală a dîmboviţionismului. Între cele două firme e o prăpastie de calitate. Cea aleasă pe criterii de simpatie să introducă apa curentă într-un oraş n-are nici bani, nici ţevi, nici măcar sediu. Pentru populaţie efectele sînt dezastruoase.

Și în Occident sînt cumpăraţi oamenii politici. Preţul e acolo uriaş. De la un milion de dolari în sus. La noi, un parlamentar e dat gata cu doar o mie. Mizeria de bacşiş a cumpăratului face de-a dreptul caricaturală slăbiciunea de esenţă a capitalismului.

În scandalurile succedate după decembrie 1989, un cuvînt greu de spus l-a avut şantajul prin presă. Coruperea presei se întîlneşte şi în capitalismul occidental. La noi însă, această slăbiciune primeşte înfăţişări caragialiene. Jurnalistul e plătit cu o sută de dolari sau, în multe cazuri, cu o masă copioasă la restaurant. Implicarea presei surprinde prin tendenţiozitatea grosolană. Dacă un mare cotidian sprijină în Occident pe un om de afaceri, împotriva altuia, manevra e greu de sesizat. Totul se face într-o subtilitate exemplară, cu maniere. La noi, situarea pe o baricadă sare în ochi. Ziarele cumpărate pentru o campanie nu-şi ascund partizanatul. Cel luat drept ţintă e atacat pînă la grosolănie. Nu de puţine ori, datele exacte sînt înlocuite de insulte, prezente chiar din titlu.

Caragiale ne-a făcut să rîdem de capitalismul bucureştean, plasîndu-l undeva,în provincie. Dacă la Paris s-ar naşte un Caragiale, pentru a-i face conştienţi pe francezi de slăbiciunile capitalismului lor, dramaturgul ar trebui să conceapă o nouă Scrisoare pierdută. A cărei acţiune să se petreacă la Bucureşti. Undeva, într-un tîrguşor din provincia Europei.