Românul votează cu orice, în afară de creier

Azi noapte, amintindu-mi că în dulapul cu literatură română interbelică am cărți cu și despre Pamfil Șeicaru, m-am gîndit că în seria Scrieri, întocmită de Victor Frunză, voi găsi reprodus articolul din Curentul despre întîlnirea lui Pamfil Șeicaru cu Mareșalul la Olănești, înainte de a fugi din țară. Nu găsesc articolul. Dau în schimb, în volumul trei ,peste mai multe articole grupate în seria Constituția și partidele, și publicate în Chemarea din 1950. Primul articol din carte Constituția și partidele, apărut în Chemarea, din 20 august 1950, mă surprinde prin primele rînduri, dedicate poziției românului față de politică:

„Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferența lui față de ideile politice și interesul deosebit pentru persoane. O uşurință verbală, o sprinteneală a inteligenței îi înlesnesc să prindă, firește, superficial, sensul situațiilor; o siguranță plină de suficiență face din orice român o pitorească speță umană. Toată lumea vorbește de toate, fără ca nimeni să se simtă stingherit că nu știe nimic; îndrăzneala afirmației, faconda, pot înlocui o pregătire temeinică. Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relații, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că știu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienței noastre.

De aceea nu e deloc surprinzător că nimeni nu și-a dat osteneala să citească Constituția (este vorba de aceea de la 1923, abrogată prin lovitura de stat de la 12 februarie 1938 și repusă în vigoare la 2 septembrie 1940), ca să înțeleagă mecanismul constituțional.

Mai există însă o scuză, aceasta valabilă în emigrație: nu cred că există multe exemplare, iar așa zișii împuterniciți ai celor trei partide nu aveau nici un interes s-o facă să circule, presupunînd că ei i-ar cunoaște conținutul.”

Pamfil Șeicaru intervine cu seria de articole în controversa din exil dintre reprezentanții partidelor interbelice în chestiunea „alcătuirii unei reprezentări românești peste hotare”. Mustrarea din finalul citatului îi vizează pe cei care în exil discutau despre mecanismul constituțional românesc fără să fi citit Constituția din 1923. Că românii din exil discutau pe rupte despre Constituție fără s-o fi parcurs, pare mai de înțeles dacă ne gîndim că – așa cum îi scuza Pamfil Șeicaru – nu beneficiau de prea multe exemplare ale Constituției. Pare de neînțeles însă că în România de azi se scrie în presă, se discută la televiziuni, se afirmă în conferințe de presă puncte de vedere, opinii, păreri și axiome despre documente pe care nimeni nu le-a citit.

E una dintre notele de actualitate ale articolului scris și publicat de Pamfil Șeicaru în 1950, departe de țară și de bibliotecile românești.
O altă notă, poate cea mai importantă, se referă la ceea ce Pamfil Șeicaru numește interesul românului pentru persoane și nu pentru idei, programe politice. Românul votează cu orice. Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul, nu. M-am convins de asta de-a lungul perioadei poreclite postdecembriste. Am întîlnit oameni săraci, beneficiari ai politicii sociale a PSD, care au votat împotriva lui Adrian Năstase și cu Traian Băsescu. De ce ați votat cu Traian Băsescu? i-am întrebat, reamintindu-le că biruitorul din 2004 nu șovăia să anunțe o politică de Dreapta, denunțînd înlesnirile sociale ca pomeni PSD-iste. Pentru că-i simpatic – mi se răspundea. Pe Adrian Năstase nu l-am votat, pentru că nu ne place de mutra lui. Argumentul Nu ne place de mutra lui domină opțiunile românilor Și pe cele de vot și pe cele politice, și pe cele privind liderii de opinie. Sînt sigur că mulți români nu mă citesc sau nu mă urmăresc la televizor fără nici o legătură cu viziunea mea despre lume, cu opiniile mele social-politice.
Pur și simplu nu le place de mutra mea.

*

Bomba sexuală. Comandatul de marină Tăutu e cel care-i pune lui Carol al II-lea la dispoziţie apartamentul său din Str. Progresului nr. 3, pentru a se întîlni cu Lupeasca. Binevoitorul proprietar nu-i străin de bomba sexuală care face ravagii printre gradaţi. I-a fost şi-i mai e amant. Carol al II-lea nu e un camarad de unitate militară, un biet locotenent burlac ce n-a reuşit să se pricopsească cu o casă şi, în imposibilitate culturală fiind de a duce o prospătură în boscheţii din parc, se împrumută cu ora de la un proprietar de apartament. E însurat de patru ani, are un copil, Mihăiţă, e prinţ moştenitor şi, în consecinţă, e pregătit să fie Rege.

Chiar şi Regii – ne-a lăsat Shakespeare cu limbă de moarte – pot fi nefericiţi în mariaj.
Pe Carol al II-lea îl înţelegem. Alteţa Sa Regală Elena nu-i dispusă să-şi desfacă picioarele ori de cîte ori îi vine taurului Regal, nu-i place să se rîzgîie pe masă, nu ştie sau nu vrea să se rupă în figuri. Să zicem că viitoarea Majestate nu se împacă cu nevasta. Una e să găseşti o dragoste onorantă, cu o femeie din cercul tău, şi alta e să cazi în limbă după muierea de care a divorţat pînă şi locotenentul Tămpeanu şi de nurii căreia au beneficiat toate cazărmile din România.