Rosh Hanikra sau Cum mi-am făcut plinul de caverne

Facem cunoştinţă mai întîi cu un tunel de 200 de metri. Pe jos, pietriş. Pe margini, evident, dughene cu fleacurile tipice unor asemenea locuri: maiouri cu o cavernă pe piept, pălării şi şosete pe care scrie Rosh Hanikra. Lipsesc fotografii. Sau, poate, sînt pe undeva, dar nu-i văd eu. M-au mirosit de la o poştă că sînt scîrţar cînd vine vorba de băgat mîna în buzunar. Mă îndrept spre caverne, trecînd pe lîngă indicatorul Către Grotă, scris în engleză, dar şi în limba pămîntului, fără nici un avînt. M-am obişnuit însă, din călătoriile anterioare, să nu las nimic nevizitat, chiar dacă m-aș plictisi de moarte. E o hărnicie născută din conştiinţa valutei scoase şi puse la bătaie pentru orice mers peste hotare. Dacă n-aş vizita tot ce-mi spun ghidurile scrise sau vorbite, s-ar zvîrcoli în mine gîndul că n-am folosit cum trebuie, exploatîndu-l la maximum, fiecare cent dat pe tichetul de intrare. În consecinţă, iau la rînd toate cavernele ce-mi ies în cale, bat cu piciorul potecile pînă la capăt, riscînd în unele cazuri să cad în cîte-o prăpastie, stîrnesc o haită de pescăruşi şi mă zgîiesc din răsputeri la valurile care dau buzna în grote, fără a catadicsi să spună Bună ziua!, pentru a se retrage la fel de intempestiv, la fel de nejustificat cum s-au năpustit înăuntru. Cavernele comunică între ele prin numeroase spărturi. Dacă îţi pui în gînd, te poţi rătăci definitiv în labirintul de poteci. E drept, pentru asta ai nevoie de o imensă consecvenţă. Pe oriunde te-ai duce, n-ai cum să rămîi singur. În orice clipă poţi da nas în nas cu un grup de turişti gălăgioşi, puşi pe fotografiat reciproc, în ipoteze extrem de riscante:

Cuibăriţi în scorbura unei stînci, atîrnînd deasupra mării cu un picior pe pămînt şi celălalt în aer. După vreo jumătate de oră simt că mi-am făcut plinul de caverne. Împărtăşesc senzaţia unui rezervor de maşină în care proprietarul se încăpăţînează să mai pună un strop de benzină, deşi pompa refuză.

Deşi n-am întîlnit nimic în stare să mă dea gata, mă întorc mulţumit la teleferic. Mi-am dus la capăt cu brio plictisitoarea sarcină de a vizita cavernele. La întoarcerea în ţară, cînd va veni vorba de sălbăticia locurilor de la Rosh Hanikra, voi putea să mă fălesc, pe deplin întemeiat, cu faptul că am fost şi eu pe acolo. Ba chiar, dacă mă gîndesc bine, nimeni nu mă va putea opri să exagerez spăimoşenia grotelor. Să spun, de exemplu, c-am înaintat orbecăind prin întunericul umed, bîntuit de lilieci agresivi, ori că era cît pe-aci să fiu înhăţat şi dus în larg pentru totdeauna de un val năprasnic, ivit pe neaşteptate într-una din caverne.

Pagini: 1 2