Şareta de protocol

În vara lui 1947, Arabela Ninoiu fusese prinsă la graniţă încercînd să scoată din ţară trei kilograme de bijuterii sub formă de sîni de fată mare. Trucul uluitor la care se gîndise i-a adus nenorocirea. Dacă ar fi încercat să treacă bijuteriile printr-un truc obişnuit – cum ar fi fost, de exemplu, plasarea lor sub fundul dublu al unei valize cu chiloţi murdari – poate că n-ar fi fost prinsă. Dînd cu ochii de sînii splenzizi, cum nu mai văzuseră în viaţa lor, cei doi vameşi se luară la ceartă.

— Nu cred că aşa ceva există! zise cel mai tînăr, fluierînd admirativ şi, într-un gest cam nepoliticos, absolut explicabil însă la un bărbat neînsurat, atinse aşa, ca din greşeală, sînii cucoanei de pe canapea. Arabela Ninoiu respira din cap pînă-n picioare trufia femeii care se ştie nu numai bogată, dar şi rîvnită de bărbaţi. În alte împrejurări, vameşul n-ar fi îndrăznit nici să se uite la ea, d-apoi să-i pună mîna pe sîni. Acum însă, era atît de uluit de sînii văzuţi, că-şi pierduse complet capul. De cum îi atinsese însă, degetele sale, experte în sesizarea contrafacerilor, descoperiră imediat că e vorba de bijuterii şi nu de sîni.

După arestarea şi condamnarea Arabelei Ninoiu, şareta, ca şi toate acareturile, reveniră Gospodăriei Agricole Colective, recent înfiinţate, printre primele GAC-uri din ţară.
Vizitiu pe şaretă era ţăranul mijlocaş Costache Burilău. Acesta îşi dăduse la colectiv singurul bun de preţ din gospodărie: calul. Era un cal cu care Costache Burilău se mîndrea în sat, considerîndu-l – şi pe bună dreptate – cel mai frumos din Vintileasa, dacă nu chiar din regiune.

La sfatul tovarăşilor de la raion, care, la rîndu-le, transpuneau în practică indicaţiile de la Bucureşti privind îndulcirea dramelor sufleteşti produse de înscrierea în colectiv, lui Costache Burilău i se încredinţă postul de vizitiu pe şareta trasă de fostul său cal. Astfel – îi spuseseră cei de la raion lui Haralambie Şuhuleţ – ţăranul mijlocaş Costache Burilău, care n-a ajuns încă la conştiinţa de clasă a ţăranului sărac, nici nu va simţi c-a rămas fără cal. În calitate de vizitiu, va fi tot timpul cu calul.
Mai mult chiar şi faţă de timpul cînd era al lui.

Şi, într-adevăr, Costache Burilău se simţea bine ca vizitiu pe şareta preşedintelui, deşi pînă atunci fusese unul dintre cei mai buni gospodari din sat.
Ca şi şoferii de pe maşinile de Protocol, Costache Burilău urmă un curs de pregătire politico-ideologică la raion. Se luase această decizie, pentru că deseori picau în GAC-urile din raion tovarăşi de la regiune, ba chiar şi de la Bucureşti. Aceştia erau duşi dintr-un loc într-altul cu maşina de protocol. Pe lîngă un comportament demn de un şofer de tip nou (n-avea voie să rîgîie, să sughiţe, să-şi sufle nasul în deşte şi să înjure motorul cînd acesta dădea rateuri), cel care-l plimba pe Înaltul Oaspete, şoferul, în cazul lui Costache Burilău, vizitiul, trebuia să ştie pe de rost, Cursul scurt al lui Stalin, documentele PMR, biografiile iubiţilor conducători şi timpul probabil. Se putea întîmpla, de exemplu, ca, trecînd pe lîngă lanul de grîu al unui ţăran individual, indiscutabil pipernicit, spre deosebire de cel al GAC-ului, plesnind de bogat ce era, Înaltul Oaspete să deschidă o discuţie despre nevoia înfrăţirii lanurilor în lanul comun al colectivei, după exemplul lanurilor din marea ţară vecină şi prietenă. Era musai ca şoferul să ştie ce-a zis tovarăşul Stalin despre avantajele muncii în comun sau ce conţine Hotărîrea Plenarei CC al PMR privind înfiinţarea primelor Gospodării Colective.
Altfel, Înaltul Oaspete ar fi vorbit de unul singur, ceea ce – spuneau tovarăşii de la raion – n-ar fi dat bine deloc.

Pagini: 1 2 3