Scrisoare către un prieten american

Textul de față este autentic, el constituind răspunsul meu la comentariile făcute de un prieten din SUA, fost diplomat de rang înalt în serviciul extern american, actualmente activ în rețelele americane de dezbateri din domeniul politicii globale, pe marginea relatării mele referitoare la a 11-a Conferință asupra securității internaționale de la Moscova (14-15 august 2023) și a soluțiilor propuse de mine în cadrul acelui eveniment pentru restabilirea păcii în Europa și redefinirea ordinii mondiale. Din motive evidente, am eliminat datele personale ale interlocutorului meu, precum și pasajele cu caracter personal. Ceea ce a rămas cred că prezintă interes general și de aceea merită adus în spațiul dezbaterii publice.   

„Dragă …,

Îți mulțumesc pentru că te-ai obosit să analizezi relatarea pe care ți-am trimis-o privind participarea mea la 11-a Conferință asupra securității internaționale de la Moscova și mă bucur că ai distribuit-o și altor prieteni. Valoarea ideilor, ca și a banului, stă în circulația lor.

Spuneai că ai citit textul în așteptarea unei furtuni anunțată să izbucnească în zona ta. Sper că, între timp, ai trecut cu bine peste furtuna meteorologică. Cu furtuna geopolitică prin care trecem cu toții mă tem că va fi mai greu.

Mă bucur că ai găsit propunerile formulate de mine la Moscova demne de o reflecție aprofundată. Asta au și vrut să fie: hrană pentru gândire critică și pragmatică. Am reținut că ele ți-au ridicat în mod special două probleme: problema intereselor Rusiei și problema criteriului etnicității.  Referitor la acestea vreau să aduc unele precizări.

Ceea ce am constatat la Moscova este că, pe de o parte, toată lume crede în propria victorie ca fiind indubitabilă, dar, pe de altă parte, că nimeni nu știe cum să definească victoria și respectiv înfrângerea, nimeni nu caută o soluție pentru ieșirea din criză pe calea compromisului și cu argumente juridice, nimeni nu se gândește și nu planifică ceea ce va fi în dimineața zilei de după victorie / înfrângere.

Le-am spus lor și îți spun și ție că orice pace bazată exclusiv pe dreptul forței este trecătoare, întrucât raporturile de forțe se schimbă mereu și nu neapărat în favoarea celui ce a câștigat lupta pe câmpul de bătălie. Când forța nu te mai ajută și nu mai poate fi un argument în favoarea ta, ai nevoie de susținerea unui principiu moral și juridic. Pe acesta trebuie să ți-l asiguri chiar în momentul în care forța ta pare a fi suficientă. Superioritatea forței este trecătoare și tot ceea ce se obține prin recurgere la forță nu durează dacă nu i se asociază și un argument de drept peren.

De asemenea, le-am spus și lor și îți spun și ție că orice formulă de pace cere un compromis, că orice înțelegere este despre a da și a primi, că nu va fi nici un acord dacă principalii combatanți (și aceștia sunt SUA și Rusia) nu își vor putea salva fața. Oricât de adecvată va fi propunerea vizând stabilirea unei păci durabile, nici Rusia nici SUA nu o vor accepta dacă astfel vreuna va rămâne cu imaginea perdantului.

În fine, le-am spus și lor și îți spun și ție, că o viitoare formulă de pace care să fie justă, fezabilă și durabilă, nu va avea cum fi conformă cu mesajele actualei propagande de război și că, dacă opinia publică nu va fi pregătită încă de pe acum pentru a accepta o formulă de ieșire din conflict rațională, rezonabilă și pozitivă, fiind ajutată să se obișnuiască treptat cu ea, liderii politici vor avea dificultăți imense în a o promova. Nu doar greșita diagnosticare a problemei, ci și greșita administrare a speranțelor va împiedica folosirea ieșirii optime.

Trebuie să îți spun că, nu fără dificultăți, interlocutorii mei ruși au părut a sfârși prin a accepta, cel puțin la nivel teoretic, punctul meu de vedere. Desigur, ei nu erau principalii decidenți, dar fac parte din mediile diplomatice, militare, politice și academice ale decidenților. Prin urmare, să sperăm că sămânța pusă a căzut în pâmânt bun și va rodi. Ce putem spune, însă, despre semințele americane și despre solul american? Ați semănat voi semințe bune? Este solul vostru roditor?

Într-adevăr, în propunerile mele se găsesc unele care vin în întâmpinarea intereselor Rusiei. Principiile enunțate mai sus le explică și justifică. Nu noi suntem cei care să îi spunem Rusiei ce interese are. Tot ceea ce putem face este să punem Rusia în situația de a-și defini interese care sunt compatibile cu interesele noastre, poziționându-ne adecvat față de ea. Nu putem crede, însă, că vom ajunge la pace neoferind Rusiei nimic. Ne place sau nu, ceva trebuie cedat. Nu suntem și nu vom fi, potrivit estimărilor mele, în situația în care învingătorul ia totul. Mă tem să nu ajungem în situația în care învinsul pierde totul și învinsul să fim chiar noi, Occidentul euro-atlantic.

În acest context trebuie spus că toate au un început și un sfârșit. Istoria a cunoscut mai multe forme de ordine mondială. Toate s-au sfârșit la un moment dat. Pax americana are la rândul ei un sfârșit și mă tem că acesta a sosit. Prin urmare, acceptând realitatea, nu este înțelept să apărăm ceea ce este de neapărat, ci este mai bine să fim participanți activi, împreună cu puterile emergente, la redefinirea ordinii mondiale. La urma urmei, dacă SUA dorește ca nimic să nu se schimbe, trebuie să înțeleagă și să lucreze ca totul să fie schimbat. Altfel este în pericol ca schimbarea să aibă loc fără ea, dacă nu chiar împotriva ei.

Mă întreb care lider american lucid și responsabil își poate asuma un asemenea risc? Iată de ce, atât la Moscova cât și la Washington liderii politici trebuie să se gândească rapid și serios care sunt cedările maxime acceptabile în schimbul obținerii unor beneficii maxime. De asemenea ei trebuie să găsească mijloacele care să le permită ca împreună să rămână actori principali în procesul construcției viitoarei ordini globale, ordine care, în orice caz, nu va putea rămâne unipolară.

În ceea ce privește „problema etnicității”, trebuie spus că în dreptul internațional sunt consacrate două principii aparent contradictorii, dar pe care oamenii de stat sunt obligați să le concilieze: principiul integrității teritoriale și principiul autodeterminării.

Cel de al doilea spune că toate comunitățile naționale (etno-culturale) au dreptul de a se organiza politic (de a-și întemeia propriul stat independent și suveran) pe teritoriul pe care îl locuiesc în majoritate. În asta constă „autodeterminarea popoarelor”.

Pe teritoriul respectiv pot locui, însă, și alte comunități etno-culturale care sunt minoritare – minoritățile naționale. Ele nu au dreptul la autodeterminare internațională, ci, cel mult, în anumite situații, la autodeterminare internă. Când ne referim la drepturile minorităților naționale, este vorba, în special, despre autonomia culturală și tratamentul egal cu toți ceilalți cetățeni ai statului în cauză. Pentru a face efectivă o asemenea egalitate, uneori este necesar să se recurgă la măsuri de discriminare pozitivă.

Când, la finele Primului Război Mondial, Transilvania a intrat în componența statului român, aceasta s-a făcut pe baza principiului naționalităților, majoritatea locuitorilor acelui teritoriu fiind formată din români care s-au pronunțat în sensul respectiv. Simultan, prin proclamația de autodeterminare, au fost convenite și stabilite drepturile minorităților naționale, acestea devenind, astfel, cofondatoare ale statului-națiune român.

Când, la finele celui de al Doilea Război Mondial, Bucovina de Nord a intrat în componența URSS, nu a fost vorba despre un act de autodeterminare, populația română de pe acel teritoriu fiind obligată să treacă sub suveranitate sovietică și ulterior ucraineană printr-un act de forță.

Între cele două situații nu există nici o asemănare de fond. Bucovina de Nord, ca și Basarabia, nu erau nici măcar „regiuni autonome” în România, așa cum era Crimeea în cadrul Ucrainei, după 1991, pentru a se spune că am avea de a face cu o eventuală reorganizare a unei structuri (con)federale prin desprinderea unora dintre subiectele (con)federației. Ele erau parte integrantă a unui stat, obligat prin forță să le cedeze. Tratatele care au consacrat cedările respective au devenit parte a dreptului internațional și sunt respectate de România.

În măsura în care, însă, Ucraina trebuie să se transforme dintr-un stat sovietic într-un stat național modern european, întemeiat pe principiul național, atunci acele comunități, care forțat au ajuns în componența sa și care, de aceea, nu sunt stricto sensu minorități naționale, trebuie să aibă dreptul de a-și alege viitorul. Despre asta este vorba și asta încearcă să pună o viitoare soluție de pace / de ieșire din actualul război pe temelia durabilă a principiilor de drept internațional.

Nu există nici un risc ca o asemenea soluție să contamineze restul Europei, în măsura în care statele europene actuale nu sunt construite în logica organizării interne a imperiului sovietic. Cele care sunt post-imperiale (urmașele Imperiului Habsburgic sau ale celui Otoman, precum Ungaria sau Grecia) au fost create prin aplicarea principiului naționalităților susținut tocmai de SUA, în primul rând prin gura Președintelui Woodrow Wilson.

Cu ocazia negocierilor de la Versailles, Ungaria a dorit să primească întregul teritoriu pe care îl avea conform împărțirii stabilite pe criterii geopolitice în cadrul Imperiului Austro-Ungar, și nu i s-a permis acest lucru, cerându-i-se să se limiteze la teritoriile pe care etnicii maghiari erau majoritari. De ce s-ar admite Ucrainei azi, ceea ce nu i s-a admis Ungariei ieri? Numai întrucât marile puteri occidentale de atunci aveau nevoie de o Ungarie Mică, în timp ce urmașele lor de azi ar avea nevoie de o Ucraină Mare?

Ceea ce am mai constatat la Conferința de la Moscova, este că o adevărată furie americanofobă a cuprins Asia, Africa și mare parte din America Latină. Mi s-a explicat că, inclusiv atunci când unele guverne de acolo mimează acceptarea cererilor americane, asta se face numai întrucât sărăcia le obligă. Este vorba, însă, doar de mișcări tactice necesare pentru a obține acces la tehnologiile și banii americani, în așteptarea momentului prielnic pentru a se întoarce spatele Americii, dacă nu chiar pentru a i se înfige un pumnal în spate.

Pentru mine această imagine și aceste constatări sunt deopotrivă îngrijorătoare și triste. Lumea în care am sperat și la proiectarea căreia am contribuit, acea lume a egalității în diversitate, a solidarității, libertății, bunăstării și păcii, susținută prin echilibrul vechilor puteri hard și al puterilor soft emergente, se cutremură sub ochii mei. Pentru o vreme acea lume părea reală și realizabilă. Acum ea se prăbușește și mă tem că nici măcar visul nu va fi salvat.

Te rog să mă scuzi că ți-am luat atât timp cu lungul meu text. Te îmbrățișez cu tot dragul, Adrian”