Scrisoare deschisă pentru Klaus Iohannis de la un procuror

SCRISOARE DESCHISĂ

 

Către,

Președintele României, domnul Klaus Werner Iohaniss

Spre știință: -d-lui președinte al Senatului,

-d-lui președinte al Camerei Deputatilor,

-d-lui prim-ministru al Guvernului României,

-d-nei președinte a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

-d-lui Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

-d-lui președinte al Curții Constitutionale,

 

Partea I-a

1. Premise de fapt. Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în M.Of. la 9 iunie 2022) – de completare și interpretare retroactivă a Deciziei nr. 297/2018 (publicată în M.Of. la 25 iunie 2018) – și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru rezolvarea unor chestiuni de drept în materie penală (Complet DCD) nr. 67/25 octombrie 2022 (publicată în M.Of. la 28 noiembrie 2022).Consecințe. Aspecte Controversate.

 

I.1.În perioada 24 iulie-22 august 2023 au apărut în mass-media câteva știri foarte importante, de la care am pornit sau pe care le-am avut în vedere în acest demers către D-voastră ca premise de fapt, după cum urmează:

1. a) – în data de 24 iulie 2023 a fost publicată Hotărârea Marii Camere a Curții Europene de Justiție (CJUE) din 24 iulie 2023, pronunțată în cauza 107/23PPU / Lin, la cererea de decizie preliminară privind interpretarea articolului 2, a articolului 4 alineatul (3) și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1) ultima teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a articolului 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene ș.a, , formulată de Curtea de Apel Brașov (România) ca instanță de trimitere, prin decizia din 22 februarie 2023, în temeiul articolului 267 TFUE, într-un dosar penal în care mai multi inculpați condamnați sau menținuți condamnați prin decizia penală nr. 285/AP din 30 iunie 2020 a acestei Curți de Apel la pedepse definitive cu închisoarea pentru fapte calificate drept evaziune fiscală și constituire a unui grup infracțional organizat au formulat calea de atac extraordinară a contestației în anulare invocând în baza deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022 și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curti de Casație și Justiție publicată la 28 noiembrie 2022, prescripția faptelor pentru care au fost condamnați, Hotărâre prin care s-au decis următoarele:

” 1)   Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995,  trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din  cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia  referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

      În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2)  Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct”;

23. b) – a fost publicată Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii din 23.07.2023 prin care s-a constatat încetarea suspendării din funcția de presedinte a Secției a II-a civilă a Tribunalului Constanța a judecătoarei Jianu Corina Eugenia, față de care un complet de judecată din cadrul ÎCCJ a dispus (la fel ca și față de fostul primar al orasului Năvodari și alți inculpați), încetarea procesului penal pentru două infracțiuni de abuz în serviciu în forma calificată prev. de art.13 ind.2 din L.78/2000 rap. la art.297 alin.1 Cod penal și art.5 Cod penal, iar nu achitarea ei, cu consecința repunerii ei în situația anterioară în privința vechimii în funcția de judecător pentru perioada cuprinsă între data suspendării din funcție a acesteia (29.11.2014) și până la data repunerii ei in funcția de judecător (21.07.2023) și acordarea drepturilor bănești cuvenite pentru această perioadă (estimate pe durata celor 8 ani și 8 luni de zile de suspendare la cca 000 euro).

 

c.1.) –în data de 27 iulie 2023 un complet de judecată de la Înalta Curte de Casație și Justiție compus din judecătoarele Rodica Cosma (vicepreședinta instanței), Adriana Ispas și Francisca Vasile a pronunțat (cu opinia contrară a acesteia din urmă), prima hotărâre definitivă (decizia penală nr.244/ 27.07.2023) după Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023, prin care cele două judecătoare majoritare au refuzat să încalce deciziile CCR nr.297/2018 și 358/2022 și Decizia Înaltei Curti de Casație și Justiție nr. 67/2022, toate pe prescripție, dar prin care au ales să încalce proaspăta Hotărâre CJUE din 24 iulie 2023, dispunând încetarea procesului penal pentru anumite fapte ca urmare a intervenirii prescipției in temeiul art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedura penala, într-un dosar ( nr.597/57/2015) privind fonduri europene trimis în instanță de DNA-Serviciul Teritorial Alba Iulia.

Portivit site-ului ”luju.ro” din 27 iulie 2023 ora 16:49, care a publicat articolul intitulat ”INALTA CURTE TINE CU ROMANIA – Prima decizie de la ICCJ dupa hotararea CJUE pe prescriptie. … Inalta Curte a refuzat sa incalce deciziile CCR si HP-ul pe prescriptie, in pofida aberantei decizii CJUE”, prin decizia citată, s-a dispus (printre altele): ”incetarea procesului penal față de inc. D.L.H.M. pentru infractiunile de fals in inscrisuri sub semnatura privata, prev. de art.322 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal (38 acte materiale), …, participatie improprie la complicitate la tentativa la infractiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinta de documente ori declaratii false, inexacte sau incomplete, daca fapta are ca rezultat obtinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori in numele ei, prev. de art.52 alin.2 Cod penal, cu referire la art.48 alin.1 Cod penal, art.32 Cod penal rap. la art.18/1 alin.1, 3 din Legea nr.78/2000… si instigare la savarsirea infractiunii de fals in inscrisuri sub semnatura privata, prev. de art.47 Cod penal rap. la art.322 alin.1 Cod penal, cu aplic. art.61 alin.4 lit.c Cod penal.”.    

În articol se sustine că decizia acestui complet este ”o hotărâre pentru care instanta supremă trebuie lăudată”, ”este dovada că judecatorii de la Inalta Curte refuză să fie călcati in picioare fie si de CJUE si să fie obligati sa isi nege propriul rationament pe care l-au aplicat de mai bine de un an, atunci când au dispus solutii de incetare a procesului penal pe prescriptie si cand au considerat că perioada din 2014 pana in 2022, care conform CCR nu a prevazut interuperea cursului prescriptiei, reprezintă lege penala mai favorabila. Si este dovada ca in Romania exista judecatori care isi respecta juramantul depus la investirea in functie, prin care s-au angajat sa respecte Constitutia Romaniei.”

Potrivit unui alt articol intitulat ”PRESCRIPTIE PE EVAZIUNE – Judecatoarea Corina Dumitru de la Tribunalul Bucuresti nu s-a impiedicat de hotararea CJUE privind prescriptia. Dumitru a aplicat deciziile CCR 297/2018 si 358/2022, precum si hotararea prealabila a ICCJ 67/2022, incetand procesul penal fata de o afacerista chinezoaica inculpata pentru evaziune fiscala:Tribunalul constata ca termenul de prescriptie, de 8 ani s-a implinit in aprilie 2023”, publicat pe același site luju.ro, în data de 1 August 2023 orele 15:11, ”exemplul” celor două judecătoare de la ÎCCJ (demn de laudă!?) a fost urmat imediat, în data de 28 iulie 2023 de către această judecătoare mai mică în grad de la TMB, care prin sentița penală nr.950 /2023 (dosar nr. 36672/3/2021) pronunțată ”la 28 iulie 2023 (asadar, la patru zile de la hotararea CJUE), a aplicat jurisprudenta CCR si ICCJ, incetand procesul penal intr-un dosar de evaziune fiscala vizand presupuse fapte comise in intervalul mai 2013 –aprilie 2015. Drept urmare, judecatoarea TMB a stabilit ca faptele s-au prescris in aprilie 2023”.

         c.2.) –potrivit unui nou articol, intitulat ”INALTA CURTE CONTINUĂ DECIZIILE PE PRESCRIPTIE. Noi solutii de incetare a procesului penal pe motiv de prescriptie au fost pronuntate de ICCJ, dupa aberanta decizie CJUE privind neaplicarea deciziilor CCR si a HP-ului Inaltei Curti pe prescriptie in cazurile cu infractiuni contra intereselor financiare ale UE. Cea mai noua hotarare pe prescriptie a fost dispusa de judecatoarele ICCJ Simona Cirnaru, Rodica Aida Popa si Oana Burnel”,   publicat pe același site luju.ro în data de 1 August 2023 orele 13:05, prin decizia penală nr. 245 din 31 iulie 2023 (dosar 2057/2/2017) pronunțată de acest complet de judecată in dosarul în care PICCJ a trimis in judecata mai multi inculpati pentru emiterea unor ceritificate de revolutionar false, ”Inalta Curte de Casatie si Justitie continuă deciziile sănatoase in care constată intervenită prescriptia raspunderii penale, chiar si dupa aberanta hotarare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) din 24 iulie 2023”, dispunând pe lângă solutiile de condamnare si achitare, ”si incetari ale procesului penal pe motiv de prescriptie. Concret, completul ICCJ a dispus in acest caz trei asemenea solutii. Astfel, judecatoarele Cirnaru, Popa si Burnel au constatat intervenită prescriptia generala in cazul unor infractiuni de fals in inscrisuri sub semnatura privata, pentru care fusesera trimisi in judecata trei inculpati. La fel ca in cazul deciziei din 27 iulie 2023, mai sus amintita, si aceasta hotarare a Inaltei Curti are o importanta majora. Afirmam asta intrucat este o noua dovada ca judecatorii de la instanta suprema refuza sa isi nege si sa se delimiteze de propriul rationament pe care l-au aplicat timp de un an, perioada in care, in mod corect si legal, au dispus solutii de incetare a procesului penal pe prescriptie, considerand ca perioada din 2014 pana in 2022, care conform CCR nu a prevazut interuperea cursului prescriptiei, reprezinta lege penala mai favorabila.”.

 

4. d) – în data de 04 august 2023 Președintele României a semnat și publicat Decretul prin care judecătoarea infractoare Elena Burlan Pușcaș de la Tribunalul București, dovedită că lua mită de la interlopi din București prin intermediul unei ghicitoare, care a fost suspendată din funcție pe durata procesului penal timp de cca 5 ani și apoi reintegrată în funcție după ce a scăpat de condamnare ca urmare a încetării procesului penal prin artificiul ”marii prescripții” lansat de Curtea Constituțională la 9 iunie 2022 prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 și desăvârșit de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr.67 din 25 octombrie 2022, a fost eliberată din funcție prin pensionare, ca orice alt judecător cinstit din țara asta, urmând să primească pe lângă pensia de serviciu lunară de cca 4.000 euro și drepturi salariale restante de cca 200.000 euro.

 

1. e) – în data de 06 august 2023 ora 17:40 site-ul ”luju.ro” a publicat articolul intitulat ”ICCJ NU SE RAZGANDESTE PE PRESCRIPTIE – Inalta Curte nu isi va schimba practica privind aplicarea deciziilor CCR si a HP-ului ICCJ pe prescriptie, dupa hotararea CJUE. Fosta membra CSM Georgiana Iorgulescu: “Daca as fi judecator m-as abtine sa cer dezlegari la CJUE in situatii dezlegate deja in Romania, ca ne facem de ras… Nu cred ca ICCJ sa mai dea o noua decizie interpretativa vizavi de CJUE… E vorba numai de infractiuni care vizeaza interesele financiare ale UE”

 

1. f) – în data de 09 august 2023 site-ul ”G4 Media .ro” a publicat articolul intitulat ”Instanțele aplică haotic decizia CJUE privind prescriptia: Înalta Curte nu ține cont de verdictul Curții de la Luxembourg/ Curtea de Apel Constanța a ținut cont de hotărârea europeană într-un dosar de încăierare/ Alte instanțe dezbat decizia CJUE”, din care rezultă că printr-o decizie pronunțată în data de 3 august 2023 CA Constanța a respins contestatia în anulare formulată de un inculpat condamnat definitiv pentru comiterea infracșiunii de încăierare, Curtea de Apel Constanța invocând Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 și argumentând printre altele următoarele:

”Confirmarea faptului că deciziile Curții Constituționale a României produc efecte numai pentru viitor (…) este evidențiat cu atât mai mult și prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 24.07.2023 în cauza C-107/2023, deoarece răspunsul la cea de-a doua întrebare privește o problemă specifică dreptului național, care nu poate comporta abordări diferențiate în funcție de natura infracțiunii ce constituie obiect al unei cauze penale din rațiuni ce privesc necesitatea respectării egalității de tratament a cetățenilor în fața legii,, prevăzut de (…)Prin această decizie, în care a fost analizat principiul supremației dreptului Uniunii Europene, s-a hotărât, printr-un răspuns la cea de-a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescipție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”

 

g)-  în data de 22 august 2023 ora 15:03 site-ul ”luju.ro” a publicat articolul intitulat ”INALTA CURTE CONTINUA SA RESPECTE DECIZIILE CCR PE PRESCRIPTIE – Judecatoarele supreme Ana-Hermina Iancu, Elena Barbu si Eleni-Cristina Marcu au dispus incetarea procesului pe prescriptie cu privire la 21 de fapte intr-un dosar DIICOT de grup infractional organizat, evaziune, spalare de bani si fals. Cea mai aspra pedeapsa a fost de 4 ani si 6 luni de inchisoare cu executare. La fond, magistratul CAB Mihai-Alexandru Mihalcea a pronuntat condamnari variind intre 3 ani cu suspendare si 9 ani cu executare”, din care rezultă că prin decizia celor 3 judecătoare, nr. 252/2023 din 21.08.2023 (dosar nr. 7908/2/2017), au fost admise apelurile  declarate de DIICOT și mai multi inculpați (Armașu P.V.,Nita C.L., Hota A.M., Crismariu G. ș.a.) impotriva sentintei penale nr. 132 din 15.07.2021 pronuntată de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a II-a Penala și  s-a dispus (printre altele): ”incetarea procesului pe prescriptie cu privire la 21 de fapte intr-un dosar DIICOT continand acuzatii in principal de grup infractional organizat, evaziune fiscala, spalare de bani si fals in inscrisuri sub semnatura privată. (…)Astfel, in urma deciziei ICCJ, trei inculpati au primit solutia de incetare a procesului penal. La fond, in 15 iulie 2021, doi dintre ei primisera cate 5 ani si 6 luni de inchisoare cu executare din partea judecatorului Mihai-Alexandru Mihalcea de la Curtea de Apel Bucuresti, in timp ce al treilea fusese condamnat la 2 ani cu suspendare. (…)De asemenea, mentionam ca magistratul Mihai Mihalcea a dispus si achitari, dar si incetari ale procesului penal pe prescriptie (asa cum veti citi in minuta CAB, anexata la finalul articolului). Totusi, repetam: sentinta a fost pronuntata in 2021 – asadar, inaintea Deciziei CCR 358/2022”.

 

Dar ne întrebăm,chiar așa să fie, oare, cu dreptul ăsta penal, ne împărțim în tabere pro și contra Hotărârii CJUE din 24 iulie și aplicăm legea penală română după ureche ? Să cercetăm, să analizăm și-apoi ”om” mai vedea!

 

       I.2. Realitatea de după 9 iunie 2022 în știri și articole de presă

I.2.1.La începutul lunii martie 2023 (3-4 martie), ziarele, site-urile de știri și posturile de radio și televiziune din țară ne informau, care de care mai alarmate, că ”dosarul Hexi Pharma” – privind infracțiunile continuate de înșelăciune și zădărnicirea combaterii bolilor, comise în perioada 1 iunie 2010-16 mai 2016 prin furnizarea de substanțe biocide diluate, neconforme și ineficiente sub aspect bactericid, fungicid, sporicid (dezinfectanți neconformi) către 340 de spitale din România, prin falsificarea buletinelor de analiză pentru a le face să pară conforme, din cauza cărora în spitale au proliferat infecțiile nosocomiale – a fost închis definitiv de Curtea de Apel București care ”a anulat” pedepsele de 3 ani respectiv de 3 ani și 8 luni închisoare aplicate de Tribunalul București directorilor F.D. și M.L. precum și pedeapsa cu amenda penală de 2,6 milioane lei aplicată firmei Hexi Pharma pe motiv că ”faptele s-au prescris”, magistrații aplicând, ”ca și în alte dosare importante din ultima vreme, deciziile Curții Constituționale privind prescrierea faptelor, dar statul român a rămas să plătească onorariile experților în sumă de 90.000 lei” (citat din articolul apărut pe site-ul HotNews.ro din data de 03 martie 2023, ora 20, intitulat ”Curtea de Apel București a închis dosarul Hexi Pharma: doi directori scapă de condamnări după un proces taraganat inutil”).

Deși știrea privind închiderea dosarului Hexi Pharma părea ”puțin ciudată” raportat la data ”relativ recentă” a ultimului act material al celor două infracțiuni continuate, de 16 mai 2016, rezulta indubitabil că din toată povestea aceea cu pericolul deosebit pe care chiar l-au prezentat inculpații și faptele lor pentru funcționarea celor 340 de spitale din țară – prin determinarea cu intenție a personalului medical să folosească fără vinovăție substanțe biocide neconforme, inapte să combată bacteriile ce produc infecții nosocomilale – și pentru sănătatea pacienților internați în acele spitale (dintre care multi au avut de suferit), nu a mai rămas nimic, totul a căzut în derizoriu.

 

      Decizia de încetare a procesului penal în dosarul Hexi Pharma – care venea pe fondul unei tergiversări nejustificate a dosarului în apel la Curtea de Apel Bucuresti de peste 2 ani de zile, în detrimentul judecății în fond care a avut loc în doar cca 8 luni de zile – nu numai că nu era una singulară ci din contră, face parte dintr-un lung șir de decizii despre care s-a scris/spus în mass-media, prin care multe dosare penale de pe rolul instanțelor judecătorești și al Parchetelor de pe lângă acestea au fost sau vor fi definitiv închise pe același șablon al constatării intervenirii prescripției răspunderii penale ca urmare a interpetării date articolului 155 alin.1 Cod penal prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (de completare și interpretare retroactivă de către aceeași Curte a Deciziei sale nr.297/2018 publicată în M.Of. la 25 iunie 2018) precum și prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru rezolvarea unor chestiuni de drept în materie penală (Complet DCD) nr. 67/ 25 octombrie 2022.

Astfel, la căutarea pe internet (pe Google) prin folosirea unor cuvinte-cheie precum ”dosare-închise-prescripție-decizii CCR 2022” sau ”top dosare închise prescripție 2023” rezultă că e plin internetul de articole mai vechi sau mai noi publicate pe diferite site-uri, care relatează mai pe scurt sau mai pe larg despre dosare penale care au fost închise sau care urmează a fi închise în baza celor două decizii ale CCR (nr.297/2018 și 358/2022) și a deciziei nr. 67/25.10.2022 a Î.C.C.J.,  ca de exemplu:

-articolul intitulat ”Lista dosarelor suspendate care așteaptă prescrierea faptelor. Cine poate beneficia de decizia ÎCCJ” apărut în ziarul Libertatea din data de 26 octombrie 2022 ora 07:01., imediat după emiterea Deciziei ÎCCJ nr.67/25.10.2022 (cu referire la cazurile Bogdan Olteanu, Vanessa Youness, Adrian Mititelu, Tudor Pendiuc-condamnat în primă instanță la 8 ani închisoare pentru luare de mită și abuz în serviciu, Nelu Iordache, Petru Constantin Luhan, Marin Anton-condamnat în septembrie 2021 la 5 ani închisoare pentru luare de mită în sumă de 5,3 milioane euro, ș.a.”.

-articolul intitulat ”Mari dosare de corupție și evaziune, închise în 2022, prin prescrierea faptelor. Cum au scapat de pușcărie Alina Bica, Dorin Cocoș sau Adrian Mititelu” apărut în ziarul Libertatea din data de 02 ianuarie 2023, ora 14,18;

-articolul intitulat: ”Judecătoarea Burlan, mituită de vrăjitoare pentru a-i scăpa pe Superman și Filozof, scapă de dosar” apărut în Newsweek din 03.01.2023 ora 15:56;

-articolul intitulat ”Prahova/Fostul șef al Poliției Mizil, acuzat de favorizarea unor traficanți de minori, scapă de pedeapsă prin prescripție”, apărut pe Agerpres.ro din 02.03.2023 ora 16:49;

-articolul intitulat ”Top 10 cele mai importante dosare care s-au prescris ca urmare a deciziilor CCR/Inculpații au scăpat de pușcărie/ Ce se întâmplă cu prejudiciile/Care sunt soluțiile” apărut pe site-ul G4Media.ro din data de 17 martie 2023 în care, după introducerea prin care se arată că ”faptele se prescriu mult mai repede în perioada 2014-2022 ca urmare a deciziilor CCR din 2018 și 2022” și a deciziei ÎCCJ din 25 octombrie 2022, sunt indicate Top 10 cele mai importante dosare care s-au prescris și anume: 1. Dosarul Vâlcov; 2. Dosarele lui Nelu Iordache; 3. Dosarele lui Bogdan Olteanu: 4. Dosarul Hexi Pharma; 5.Dosarul ANRP; 6.Dosarul judecătoarei Burlan; 7.Dosarul Vanessa Youness; 8.Dosarul patronului FCU Craiova, Adrian Mititelu; 9.Dosarele lui Aristotel Căncescu; 10.Dosarul finanțării campaniei electorale a lui Traian Băsescu (cu Elena Udrea și Ioana Băsescu condamnate în primă instanță la 8 ani și respectiv 5 ani închisoare -”poate cel mai important dacă ținem cont de speculațiile din sistemul judiciar potrivit căruia decizia CCR privind prescripția a fost dată cu dedicație, în primul rând pentru Ioana Băsescu…”;

– articolul intitulat Efectul ”marii prescripții” date de CCR: 11 ”gulere albe” care au scăpat de răspunderea penală alături de mii de alți infractori”  apărut pe  Ziare.Com din data de 20 martie 2023 ora 03:00, în care, după ce la început sunt corect semnalate mai multe aspecte negative generate de aplicarea celor două decizii ale CCR astfel încât ”efectele prescripției se răsfrâng asupra a mii de dosare”, sunt indicate cazurile a 11 inculpați VIP care au scăpat de răspundere penală, prin decizii care deja sunt sau vor deveni curând definitive, si anume: 1.Elena Burlan Pușcaș-judecătoarea șpăgară…; 2.Gheorghe Burnei-chirurgul șpăgar…; 3.Nelu Iordache-CAB a dispus încetarea procesului penal, fiind anulată o pedeapsă de 12 ani și 6 luni închisoare…; 4. Emille Kharrat-libanezul instigator la plata taxei de protecție către fostul ofițer SRI Daniel Dragomir scapă prin prescripție de 3 ani pușcărie…; 5. Hexi Pharma (mai sus referit); 6. Bogdan Olteanu-scapă prin prescripție de restul din pedeapsa de 5 ani închisoare…; 7.Darius Vâlcov- anulată pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare cu executare de către C.A.Craiova prin încetarea procesului penal…; 8.Vanessa Youness-milionara scapă prin prescripție de 3 ani închisoare cu executare…; 9.Oamenii lui Sorin Ovidiu Vântu – Ionuț Eftime, Gheorghe Șupeală și Zizi Anagnastotpol – scapă prin prescripție de pedepse cuprinse între 5 și 10 ani de pușcărie pentru evaziune fiscală; 10. Augustin Bărăscu și dosarul ONPM- chestorul Bărăscu și alți 10 ofițeri condamnați la fond pentru deturnare de fonduri au scapat definitiv de răspundere penală prin prescripție; 11. Petru Constantin Luhan- fost europarlamentar care scapă prin prescripție pentru o țeapă de 50.000 euro. Iar la finalul articolului este redat ”avertismentul unui judecător: riscul de impunitate este total”- cu referire la magistratul M.T.- unul dintre puținii magistrati care a dispus sesizarea CJUE pe tema ”marii prescipții”.

    I.2.2.Lista lungă a dosarelor penale ”închise prin prescripție” de instanțele judecătorești pe modelul acestei construcții hidoase a amnistiei penale mascate sub forma ”artificiului marii prescripții penale”– concepută în luna mai 2022 de cei 7 judecători ai Curtii Constituționale a României prin Decizia nr.358/26.05.2022 și desăvârșită de cei 9 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (DCD), prin Decizia nr.67/25.10.2022 publicată în 28 noiembrie 2022, ambele bazate pe ”aruncarea vinovăției” asupra Legiuitorului pentru intervenirea acestei situații și ascunderea neregularităților ”din propria ogradă” atât de către CCR cât și de către Completul DCD din cadrul ÎCCJ – ar putea continua cu multe alte exemple:

-încetarea procesului penal dispusă față de fostul ministru secretar de stat Mihnea Costoiu în dosarul ”Baza Cutezători”, care fusese condamnat în primă instanță la 31 martie 2022 de un complet de 3 judecatori din cadrul ÎCCJ la 3 ani de închisoare pentru abuz în serviciu- conform articolului publicat pe ”ClujUst” la 3 apr.2023,  sau față de ”25 nași de tren care scapă prin prescripție pentru delapidare la fel ca țarul CFR Mihai Necolaiciuc pe motivarea:Parlamentul-vinovat de pasivitate” apărul în ziare.com din 20 aprilie 2023 ora 03.00; ”

-la stirile TVR din 11 aprilie 2023 am fost informați că în dosarul ”de top” aflat pe lista celor ce se preconizau a fi închise prin prescripție, intitulat ”dosarul Hidroelectrica”, Curtea de Apel București a dispus încetarea procesului penal față de inculpata Elena Udrea privind infracțiunile de trafic de influență și spălare a banilor în legătură cu sumele de 3,8 milioane de dolari USD și 900.000 euro pretinse și primite de aceasta de la omul de afaceri B.Buzăianu (deja condamnat definitiv pentru faptele comise) pentru a interveni pe lângă factori de decizie din Ministerul Economiei și din cadrul Hidroelectrica în scopul prelungirii contractelor avantajoase pe care societatea omului de afaceri le avea încheiate cu Hidroelectrica, inculpata scăpând astfel de orice condamnare penală pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale;

-la data de 21 mai 2023 ora 8,33, site-ul ”puterea.ro” a publicat articolul intitulat ”Darius Vâlcov, Elena Udrea și Ioan Muntean- campioni la prescripție. Lista inculpaților VIP…” în care se arată că numărul cauzelor închise ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a ajuns la 4510 în data de 20 mai 2023 și că acesti 3 inculpați și alti inculpați VIP din 21 de dosare penale au scăpat de condamnări la pedepse grele cu închisoarea pentru infracțiuni de corupție (trafic de influență sau luare de mită ș.a.) deoarece ”judecătorii au scris în motivări că sunt vinovați dar n-au ce să le facă altceva decât să le pună averile sub sechestru, în ideea că vor răspunde pe partea civilă”

-la data de 21 iulie 2023 ora 22:06 site-ul ”m.constanta.ro” a publicat articolul intitulat ”Înalta Curte a încetat procesul penal față de Nicolae Matei, fostul primar din Năvodari, și față de Corina Jianu, fost judecător”, în care se arătă că aceștia au obținut o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale, după ce ei fuseseră condamnați (alături de alti inculpați) în primă instanță de Curtea de Apel București, prin Hotărârea nr.225/20.11.2020, la 9 ani de închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu în forma calificată și continuată, respectiv la 7 ani de închisoare pentru două infracțiuni de abuz în serviciu în forma calificată, cu un prejudiciu în dauna Primăriei orasului Năvodari de peste 26 milioane de lei.

Din cuprinsul tuturor acestor articole de presă rezultă că multe ziare sau site-uri de știri ori chiar canale TV au urmărit cu mare interes încă din vara anului 2022, imediat după apariția deciziei CCR nr.358/2022, mersul marilor dosare penale aflate pe rolul instanțelor judecătorești și soluțiile date de acestea, pentru a asigura o informare corectă a publicului,dar ele exprimă totodată și nemulțumirea sau indignarea celor ce le-au scris și a opiniei publice față de artificiul ”marii prescripții” date de CCR prin Decizia nr. 358/26 mai 2022 publicată la 9 iunie 2022 și de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr.67/25 octombrie 2022 publicată la 28 noiembrie 2022, prin care multe dosare în care fuseseră pronunțate condamnări penale definitive sau în primă instanță începând din 25 iunie 2018 sunt redeschise, rejudecate și/sau soluționate prin încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, invocându-se o pretinsă aplicare a legii penale mai favorabile, încât s-a ajuns ca în luna iulie 2023 numărul total al dosarelor penale închise ”pe prescripție” în țară să fie de peste 5000.

I.3. Pornind de la toate aceste premise de fapt, voi prezenta contextul constitutional, legal și jurisdictional în care a fost posibilă pronunțarea unor hotărâri de închidere ”prin prescriptie” a peste 5000 de dosare penale începând cu data de 9 iunie 2022 și până în prezent.

 

I.3.1. Memoriul din 21 octombrie 2022 pentru dosarul nr.1.341/1/2022 al ÎCCJ

După publicarea în exclusivitate și ”cu mândrie” în prima decadă a lunii octombrie 2022 de către ”luju.ro” a raportului întocmit de către judecătorul raportor Claudiu Andrei Rus pentru Completul special DCD din cadrul ÎCCJ care urma să judece la 25 octombrie 2022 cererile de pronunțare a unei hotărâri prealabile în problema aplicării deciziilor CCR nr. 297/2018 și 358/2022 referitoare la întreruperea cursului prescripției – judecător care nu numai că a fost mentinut în completul de judecată de către presedintele de complet Daniel Grădinaru cu toate că era incompatibil în temeiul art. 64 alin.1 lit.f C.p.p și nu s-a abținut dar a fost desemnat chiar judecător raportor deși ”exista o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată” deoarece se pronunțase în dosarul  penal nr.650/2/2016 prin decizia nr. 185A din 30 septembrie 2022 exact pe această problemă dedusă judecății în dosarul 1.341/1/2022, împreună cu colegii săi din completul C5 penal  Mircea Mugurel Selea (devenit și el incompatibil în Completul DCD pentru aceleași motive!) și Laura Soane, privind pe inculpații Bărăscu A.A., Nanu I.O. ș.a, în sensul că ”în baza art. 396 alin 6 și 8 C.p.p rap. la art.16 alin. 1 lit f C.p.p, art.154 alin. 1 lit.d C.p. și art.5 C.p., cu referire la art.155 alin.1 C.p. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022 încetează procesul penal împotriva inculpatului pentru comiterea infracțiunii de deturnare de fonduri în formă continuată prev. de art. 307 alin. 1 C.p. cu aplic art. 35 alin.1 C.p, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale”, motivând că ”dispozițiile art.155 alin.1 C.p. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr.358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art.154 C.p.” – și întrezărind pericolul ca judecătorii de scaun ai ÎCCJ, mergând pe linia exagerărilor din Decizia CCR nr.358/2022, să transforme într-o simplă formalitate judecata din dosarul nr. 1.341/1/2022 prin adoptarea unei hotărâri de validare pură și simplă, prestabilită, a Raportului și aserțiunilor propuse de judecătorul raportor, fără o analiză completă și obiectivă, cu consecința dezastruoasă a închiderii forțate în viitor a mii de dosare penale, în calitate de cetățean parte a opiniei publice care se opunea argumentat unui asemenea pericol, am scris în 21 octombrie 2022 un ”Memoriu” (amicus curiae) pe care l-am trimis pe email  Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul DCD în dosarul nr. 1.341/1/2022.

 

I.3.2.În acest Memoriu, după ce am prezentat cadrul legislativ incident, am analizat comparativ cele 3 decizii majore emise de CCR în domeniul prescripției răspunderii penale, cu nr.443/22.06.2017 publicată în M.Of. la 24.10.2017, cu nr. 297/26.04.2018 publicată în M.Of. la 25.06.2018 și cu nr.358/ 26.05.2022 publicată în M.Of. la 09.06.2022, concluzionând că decizia nr.358/2022, care încălca pur și simplu Decizia nr.443/22.06.2017 deși aceasta este și va rămâne mereu obligatorie pentru toți, era una neconstituțională și nelegală deoarece în primul rând era inadmisibilă din cauză că se pronunța asupra unui text de lege (art. 155 alin.1 Cod penal) care făcuse deja obiectul unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate – în speță decizia 297/2018 – și care, bucurându-se de prezumția că analiza constituționalității lui a fost totală iar nu parțială, nu mai putea și reanalizat, apoi, în al doilea rând pentru că era o decizie de modificare și  completare a deciziei nr.297/2018 privind natura sa juridică de decizie simplă/extremă deși în conținutul ei nu exista nicăieri această definire (ci din contră lăsa să se înțeleagă că avea natura juridică a unei decizii de interpretare), încălcând astfel o hotărâre definitivă care intrase în puterea lucrului judecat, apoi în al treilea rând pentru că încălca art. 147 alin.4 din Constituție prin aceea că în mod expres dispunea retroactiv pe o durată de 4 ani definind contrar practicii generalizate a organelor judiciare o natură juridică ce nu fusese definită la 25 iunie 2018, iar în al patrulea rând pentru că încălca disprețuitor dispozițiile constituționale și legale privind independența judecătorilor și procurorilor din cadrul Autorității Judecătorești și se amesteca direct în atribuțiile acestora, substituindu-se lor (care erau obligati să aplice Constituția și legile țării și, coroborat și în mod egal, toate deciziile CCR) prin aceea că statua în locul tuturor judecătorilor, în mod obligatoriu, sub amenințarea sancționării lor ca organe judiciare pe motiv că nu ar respecta o decizie CCR – decizie în care se reține că începând cu 25 iunie 2018 și până la data la care va interveni Legiuitorul, timp de cca 4 ani, nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale deși în mod evident Curtea Constituțională nu era nici organ legiuitor și nu avea nici atributul de aplicare a legii pe care doar magistrații îl au – creând astfel un adevărat conflict juridic de natură constituțională cu Autoritatea judecătorească.

 

Printre altele, în acest Memoriu arătam că decizia CCR nr. 358/2022 este și una imorală deoarece deși arunca toată vina pentru situația creată după data de 25 iunie 2018 a publicării Deciziei nr. 297/2018 doar pe Puterea Legiuitoare a țării – care timp de 4 ani de zile nu s-a conformat acestei decizii și nu a legiferat un nou conținut pentru art.155 alin. 1 Cod penal – în realitate CCR a contribuit din plin, prin pasivitatea sa, la ”lungirea” acestei perioade prin tergiversarea timp de cca 2 ani și 8 luni a soluționării dosarului nr. 2741D/2019 (înregistrat la 18.10.2019 ca urmare a sesizării de către Tribunalul Dolj prin Încheierea din 16 septembrie 2019 și la care au fost conexate celealte 9 dosare) în care a fost ridicată prima dată, în cursul lunii septembrie 2019, excepția  de neconstituționalitate, ca urmare a încălcării termenelor de 90 zile pentru depunererea Raportului de către judecătorul raportor și de 30 zile pentru termenele de judecată, prevăzute de propria lege de organizare și funcționare a CCR nr.47/1992 și de Regulamentul de aplicare a acesteia.

Mai mult, pentru a marca exact coautoratul CCR alături de legiuitor pe durata a cca 2 ani și 8 luni de zile din cei 4 ani de pasivitate legislativă imputați Puterii Legiuitoare a țării prin Decizia 358/2022, care pretinde că ar fi dus la dispariția din legea penală a oricărui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, am arătat în Memoriul trimis în dosarul nr.1341/1/2022 Completului special al instanței supreme că dacă ar fi să vorbim de o culpă, ar trebui să vorbim de fapt de o ”culpă comună” a Curtii Constituționale alături de Puterea Legiuitoarea cărei durată ar fi în realitate de peste 3 ani de zile din cei 4 ani ținând cont de faptul că această Curte a fost pentru prima oară sesizată cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „cursul prescripției se întrerupe“ din conținutul art. 155 alin.1 Cod penal la data de 14 martie 2019 de către ÎCCJ, prin decizia penală nr. 151 din 08.03.2019, iar dosarul înregistrat, cu nr.555D/2019 din 14.03.2019 (singurul despre care știam atunci cu toate că s-a dovedit că mai existau și altele!), deși avea același obiect cu dosarul nr. 2741D/2019, nu era soluționat de CCR la data de 26 mai 2022, deci de peste 3 ani și două luni de zile!     

I.4. Scrisoare deschisă către CSM

I.4.1. Ulterior pronuntării de către ÎCCJ-Completul DCD a Minutei Deciziei nr. 67/ 25.10.2022, înțelegând că Memoriul pe care l-am trimis instanței a trecut pur si simplu neobservat, fără a mai aștepta publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial deoarece era clar că motivarea ei avea să urmeze conținutul Raportului întocmit de judecătorul raportor Claudiu Andrei Rus, am adresat o ”Scrisoarea deschisă” Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii , pe care am transmis-o acestei instiuții mai întâi prin publicarea în data de 02 noiembrie 2022, ca ”scrisoare deschisă”, pe site-ul ”CristoiuBlog.ro” sub titlul ”Scrisoare deschisă a unui fost procuror către CSM” și apoi, după câteva zile, pe adresa de e-mail a CSM, solicitând (argumentat) președintelui CSM să analizeze posibilitatea sesizării Curtii Constituționale cu existența unui conflict juridic de natură constituțională creat de aceasta în dauna Autoritatii Judecătorești, prin decizia 358/2022, invocând și aici faptul că dosarul nr. 555D/2019 din 14 .03.2019 încă nu era soluționat de CCR, scrisoare la care ulterior, cu adresa nr.23980/06.12.2022, am primit un răspuns sumar semnat de domnul Marian Budă în calitate de Președinte al CSM în care, invocându-se Deciziile CCR nr.53/28.01.2005, nr.97/07.02.2008 și nr.901/ 17.06.2009 privind definirea conflictului juridic de natură constituțională, și după ce s-a arătat că ”în speță, argumentele invocate de d-voastră se constituie într-o veritabilă critică la adresa Deciziei C.C. nr.358/2022 publicată în M.Of. nr.565/09.06.2022 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin.1 Cod penal sunt neconstituționale”, mi s-a precizat că nu poate fi promovată o asemenea cerere deoarece ”Curtea a pronunțat această decizie în temeiul atribuției prevăzute la art. 146 lit.d din Constituția României…”, ”așadar, instanța de contencios constituțional a acționat în virtutea unei prerogative recunoscute expres de legea fundamentală” (pe care eu nu am contestat-o niciodată!), iar ”pe de altă parte art.147 alin.4 din Constituția României consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții C.de la data publicării acestora în M.of” și ”prin urmare Deciziile Curții sunt obligatorii erga omnes și trebuie respectate ca atare de orice subiect de drept” (lucru pe care l-am susținut și eu, însă cu efecte doar pentru viitor și fără a se substitui  Puterii judecătorești, prin dispunerea cu caracter general obligatoriu și cu efect retroactiv pe 4 ani în urmă, asemenea unei legi, că nu a operat nciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale -atribut care aparține exclusiv Autorității judecătorești, care trebuie să aplice Constituția și legile țării precum și deciziile Curții Constituționale)!

 

I.4.2.Soluția din dosarul nr.555D/2019

Întrucât până în seara zilei de 24 iulie 2023 – când am aflat de Hotărârea CJUE sus-invocată – nu auzisem nimic, la niciun post de știri și nici nu am găsit vreun articol în presa scrisă, despre soluționarea de către Curtea Constituțională a dosarului nr.555D/2019 în care a fost prima dată sesizată, de către ÎCCJ, prin decizia penală nr. 151/ 08.03.2019 (de admitere a recursului formulat de recurentul-inculpat V.S. împotriva încheierii din data de 28 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov-secţia penală), cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „cursul prescripției se întrerupe“ din conținutul art. 155 alin.1 Cod penal – și care dacă ar fi fost soluționat de CCR cu respectarea termenelor legale de cel mult 90 zile pentru depunererea Raportului de către judecătorul raportor și de minim 30 zile pentru un termen de judecată, într-un termen rezonabil (de pînă în 9 luni de zile), nu s-ar fi ajuns la ”falimentul justitiei penale” din prezent, despre care aproape zilnic auzim la știri și în diferite comentarii – am căutat pe site-ul Curtii Constituționale dacă s-a dat soluție în dosarul nr.555D/2019. Astfel am constatat că prin Decizia nr.551 din 17 noiembrie 2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 223 din 17 martie 2023 a dosarul a fost soluționat prin respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a art. 155 alin.1 Cod penal ridicată de N. V. S. în dosarul nr. 316/197/2018.

Căutând pe site-ul oficial ”legislatie.just.ro”, am găsit această decizie cu nr.551 din 17.11.2022 publicată în M.Of. nr. 223 din 17 martie 2023, prin care Curtea Constituțională a  respins, ”ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal, excepția ridicată de Vasile Sorinel N. în Dosarul nr. 316/197/2018 al Curții de Apel Brașov – Secția penală, de Adrian D. în Dosarul nr. 11.799/63/2017 al Tribunalului Dolj – Secția penală și pentru cauze cu minori, de Silviu Costel A., Costică A., Petrică Irinel D. și Petru D. în Dosarul nr. 610/32/2018/a8 al Curții de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, de Adrian G. (fost T.) în dosarul nr. 1.167/186/2013 al Curții de Apel Cluj – Secția penală și de minori, de Societatea C. – S.R.L. din Timișoara în Dosarul nr. 210/30/2019 al Judecătoriei Timișoara – Secția penală, de Ion Laurențiu C. în dosarul nr. 8.846/63/2013 al Curții de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori, de Doina Mihaela Ș. în dosarul nr. 15.051/63/2014* al Tribunalului Dolj – Secția penală și pentru cauze cu minori, de Marin B. în dosarul nr. 329/59/2018/a3 al Curții de Apel Timișoara – Secția penală, de Gheorghe Coriolan C. în Dosarul nr. 5.736/30/2019 al Tribunalului Timiș – Secția penală, de Societatea A. – S.R.L., comuna P., județul Argeș, și de Ion A. în dosarul nr. 1.574/109/2016 al Tribunalului Argeș-Secția penală, de Eugen Marcel S. în dosarul nr. 3.477/231/2020 al Judecătoriei Focșani – Secția penală, de Nicolae Gh. în dosarul nr. 1.379/249/2015 al Judecătoriei Lehliu-Gară și de Dumitru T. în dosarul nr. 1.309/116/2016 al Curții de Apel București – Secția a II-a penală.* Cu opinia separată a doamnelor judecător Livia-Doina Stanciu și Elena-Simina Tănăsescu, în sensul celei formulate la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, și la Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022”.

Din conținutul acestei decizii am constatat că, surprinzător, CCR s-a pronunțat la data de 17 noiembrie 2022 în dosarul nr.555D/14.03.2019 nu numai asupra excepției de neconstitu-ționalitate cu care a fost sesizată prin decizia ÎCCJ nr.151 din 08 martie 2019 (după 3 ani și 8 luni de la data sesizării), dar și asupra aceleiași excepții de neconstituționalitate a art. 155 alin. 1 Cod penal ridicată în alte 12 dosare (nr. 1.533D/2019 din 27.05.2019, nr. 2.083D/2019 din 08.07.2019, nr.2.207D/2019 din 18.07.2019, nr.2.429D/2019, nr. 2.549D/2019, nr.2.663D/2019, nr.81D/2021, nr.1.090D/2021, nr.1.408D/2021, nr.1.547D/2021, nr. 2.107D/2021 și nr.2.569D/2021 din 30.07.2021) conexate în data de 17 noiembrie 2022, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la dosarul nr. 555D/2019, care a fost primul înregistrat.

 

I.5. DEMERS

I.5.1.Față de toate aceste realități recente cu privire la care nu pot rămâne indiferent, vă supun atenției mai multe probleme apărute în societatea noastră ca urmare a adoptării de către Curtea Constituțională a României (CCR) la data de 26 mai 2022 și publicării la data de 9 iunie 2022 a Deciziei nr.358/2022, după cum urmează:

–lista lungă a dosarelor penale închise prin artificiul ”marii prescripții” lansat de CCR prin Decizia nr. 358/2022 publicată la 9 iunie 2022 și desăvârșit de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr.67/ 2022 publicată la 28 noiembrie 2022 se poate încă mări odată cu soluționarea dosarelor penale aflate pe rolul organelor judiciare, deși ambele decizii au probleme grave de constituționalitate și legalitate, încălcând constatări și statuări ale Curtii Constituționale din deciziile anterioare nr.443/2017, nr.650/25.09.2018, nr.466/29.07.2019 ș.a, pe care le voi detalia în continuare;

– încă de la început nu este respectată de către unii judecători din cadrul ÎCCJ sau altor instanțe de judecată  Hotărârea Marii Camere a Curții Europene de Justiție (CJUE) din 24 iulie 2023 pronunțată în cauza C-107/23 PPU sus-indicată, pronunțată cu referire directă la Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr.358/2022 și la Decizia Înaltei Curti de Casație și Justiție nr. 67/2022, obligatorie pentru toate instanțele noastre, după cum rezultă din cele câteva cazuri pe care le-am enumerat mai sus;

–întrucât această Hotărâre CJUE a statuat în considerentele ei că în conformitate cu Tratatatul privind Funcționarea Uniunii Europene  și Convenția PIF 2, ”instanțele naționale sunt obligate, în conformitate cu acest articol 325 alineatul (1) și cu acest articol 2 alineatul (1), să lase neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într‑un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, așa cum s‑a constatat la punctul 91 din prezenta hotărâre, de a crea un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni” (paragraful 98), respectiv că  ”de asemenea, instanțele naționale sunt obligate, în principiu, în conformitate cu aceste dispoziții, să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripției răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni” (paragraful 99), rezultă că atât Curtea Constituțională dar mai ales Înalta Curte de Casație și Justiție-care face parte din Autoritatea Judecătorească, au emis aceste decizii cu încălcarea articolului 148 alin. 2-4 din Constituție privind respectarea principiului supremației dreptului Uniunii, asumat de România;

–prin motivarea sa, această Hotărâre CJUE a infirmat odată pentru totdeauna, în primul rând, afirmațiile stereotipiste ori deductiviste ori contradictorii sau temele false folosite în argumentarea Deciziei nr. 358/2022, debitate cu rea-credință de către judecătorul-raportor și autor al motivării Deciziei (alături de ceilalți 6 judecători din cadrul CCR care au adoptat-o) prin care au impus, neconstituțional și nelegal, o recalificare cu efect retroactiv pe o durată de 4 ani a naturii juridice a Deciziei nr.297/2018 ca fiind una simplă/extremă iar nu una intermediară/cu rezervă de interpretare a dispozițiilor art.155 alin.1 Cod penal (precum fusese consacrată de doctrina și practica judiciară covârșitor majoritară) cu consecința declarării-statuării unei pretinse dispariții a cazurilor de întrerupere a prescripției și a instituției întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, și în al doilea rând a argumentelor preluate de la CCR sau construite de către judecătorul-raportor și ceilalți 8 judecători din cadrul  ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală DCD care au adoptat și motivat Decizia HP nr. 67/2022, fiecare în lupta lor ”de-a puterea constituțională” respectiv ”de-a puterea judiciară” cu Puterea legiuitoare a țării, pe care au învinovățit-o simplist că datorită pasivității manifestate în modificarea acelui articol de lege timp de 4 ani de zile e responsabilă pentru situația creată și pentru toate relele produse prin cele două decizii, deși în realitate nu era așa, derobându-se astfel de rolul și responsabilitățile ce le reveneau lor în calitate de judecători ai Curții Constituționale (CCR) respectiv de magistrați ai Înaltei Curti de Casație și Justiție (ÎCCJ) în baza jurământului față de țară depus în conformitate cu prevederile art. 34 din legea nr.303/2004 de către magistrații judectori;

– este necesară revizuirea de către Curtea Constituțională a Deciziei sale nr. 358/2022 – în baza căreia infractori dovediți având calitatea de judecători sunt repuși în drepturi pentru că au beneficiat de încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției – deoarece aceasta a fost adoptată cu încălcarea multor constatări și statuări din mai multe decizii anterioare (nr.443/2017, nr.650/25.09.2018, nr.466/29.07.2019) privind ființarea în vigoare a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal, chiar dacă între timp Curtea și-a făcut curățenie prin dulapuri și a scăpat într-un mod rușinos,”prin inadmisibilitate”, de toate dosarele vechi din perioada 2019-2021 ce aveau ca obiect excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. 1 Cod penal (conexate toate la dosarul nr.555D/2019 soluționat la 17 noiembrie 2022 ) iar încălcările Constituței nu pot rămâne în vigoare și să producă în continuare consecinte;

–este necesară reformarea urgentă a hotărârilor judecătorești emise cu încălcarea Constituției și a legii penale după data de 9 iunie 2022 pe șablonul pretisei legi penale mai favorabile create prin combinarea frauduloasă cu efect retroactiv a Deciziei nr.358/2022 cu Decizia 297/2018 de către Î.C.C.J. prin decizia nr.67/2022, prin folosirea căilor ordinare și extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură respectiv procedura recursului în interesul legii, de către procurorii din cadrul tuturor paarchetelor din structurile Ministerului public, în toate dosarele în care termenul de prescripție specială calculat fără nicio lege penală mai favorabilă (mitior lex) inexistentă nu este împlinit;

– este necesară pornirea de urgență de către Stat, prin intermediul Mimistrerului Finanțelor, a procedurii de calculare, acționare în instanță și recuperare de la toți cei care au aplicat greșit legea a imenselor sume de bani cu titlu de cheltuieli judiciare cheltuite de organele judiciare în instrumentarea celor peste 5000 de dosare închise pe șablonul sus-indicat al încetarii procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, deoarece toți cei care au pronunțat hotărâri cu încălcarea legii pe motiv că așa au fost obligați de CCR și de Completul DCD  al ÎCCJ ar fi putut să evite încalcarea legii fie pronunțând o hotărâre bine argumentată prin care să meargă dacă era nevoie până la a-și asuma aplicarea Constituției așa cum dispusese CCR prin Decizia 189/1999 , fie admițând cererile de sesizare a CJUE pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în loc să le respingă, fie punând în discuție din oficiu necesitatea sesizării CJUE pentru a pronunța o hotărâre prealabilă ș.a.

– este necesară de urgență pregătirea unui proiect de lege bine articulat de reformare a Curții Constituționale pentru transparentizarea activității Curții și înlăturarea gravelor lipsuri și abuzuri ieșite abia acum recent la iveală după publicarea în Monitorul oficial la 17 martie 2023 a deciziei nr.551/2022 – ca urmașă a deciziei nr. 358/2022 – fie pe modelul vechii formule a completurilor de judecată și a Plenului, cu atribuții clare pentru presedinte, completuri de judecată și Plen inclusiv în ceea ce privește judecătorul raportor și raportul pe care îl întocmește ori motivarea deciziei pronunțate care să conțină în mod imperativ natura juridică a deciziei, care să nu mai permită niciodată nemenționarea încă din momentul înregistrării unei sesizări a existenței unei legături între acea sesizare nou-intrată și una existentă într-un alt dosar al Curții încât ele să nu mai poată coexista nestingherite în paralel ani de zile, dar care să oblige întotdeauna Curtea să analizeze incidența excepției cu altă normă de drept din actul atacat și să se pronunțe în mod obligatoriu ”în caz de admitere a excepției, și asupra  constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”(în sensul prevăzut în prezent de art.31 alin.2 din L.47/1992, care dacă ar fi fost respectată de Curte ar fi făcut ca în aprilie 2018, când a admis excepția de neconstituționalitate a soluției legislative din conținutul art.155 alin.1 Cod penal prin decizia 297/2018 să se fi pronunțat și asupra dispozițiilor art. 155 alin.3 Cod penal cu privire la care exista deja o decizie de constituționalitate și care cu greu ar fi putut fi schimbată!),  proiect de lege prin care Curtea să fie obligată să-și menționeze toate deciziile incidente obiecului dosarului care se soluționează astfel încât să nu mai poată neglija sau încălca alte decizii prin care deja s-a pronunțat asupra problemei de drept sau asupra articolului de lege aflat în prezent în dezbaterea sa, și prin care să reglementeze toate activitățile desfășurate de Curte pentru punerea pe rol și soluționarea fiecărei excepții într-un termen maxim prestabilit, cu termene de rezolvare bine stabilite și clare, ținând cont de schema de personal (cu magistrați asistenți, personal auxiliar de specialitate și conex ș.a.) foarte generoasă pe care a ajuns să o aibă această Curte, astfel încât să nu mai permită niciodată ca o anumită sesizare cu obiecție de neconstituționalitate să poată fi ținută ”la sertar” ani de zile fără să aibă nimeni de acolo de făcut vreo observație (cum a fost în cazul dosarului nr. 2741D/2019 înregistrat la 18 octombrie 2019 și soluționat la 26 mai 2022-după 2 ani și 6 luni, sau și mai rău, a dosarului 555D/2019  înregistrat la 14 martie 2019 și soluționat la 22 noiembrie 2022 după 3 ani și 7 luni), iar cu puțin timp înainte de expirarea mandatului unor judecători, dosarul sau dosarele acelea ”să fie scoase de la naftalină”, conexate pe alesul iar nu în ordinea înregistrării lor la Curte și soluționării lor în detyrimentul celor cu sesizări mai vechi, cum s-a întîmplat în cazul deciziei CCR nr 358/2002 comparativ cu Decizia nr.551/2022, proiect de lege care să fie pus în dezbatere publică șiadoptat de Parlament în cât mai scurt timp.

I.5.2.Pentru toate aceste motive, în calitatea mea de simplu cetățean român responsabil, am luat hotărârea să vă scriu, cu bună-credință și argumentat, domnule Președinte al României –și să mă adresez totodată președinților celor două camere ale Parlamentului (Senat și Camera Deputaților), primului-ministru al Guvernului, președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și Procurorului General al Parcehetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-ambii ca reprezentanții cei mai de vârf ai Autorității Judecătorești a țării, – pentru a vă cere, cu respectul cuvenit celr mai înalte funcții pe care o dețineți în Statul Român, să vă îndepliniți, pe de o parte, cu maximă implicare și celeritate obligația ce vă revine prin prevederile art. 80 alin.2 din Constituție ”de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice” astfel încât să interveniți foarte urgent pe toate planurile pe care legea vă permite să acționați, pentru oprirea acestui atac concertat la adresa Constituției și a statului de drept, exercitat de CCR prin Decizia nr.358/2022 și de unii membri ai Autorității Judecătorești prin pronunțarea și impunerea ca obligatorie a Deciziei ÎCCJ nr.67/2022 (publicată la 28.11.2022) a altor hotărâri judecătorești conforme acestora dar care încalcă atât Constituia și legea penală a țării cât și obligatiile pe care și le-a sumat România prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană și prin Tratatele de revizuire  sau reformare a acestuia, pentru a căuta și găsi, împreună cu Parlamentul (reprezentat de președinții celor două camere, Senat și Camera Deputaților), cu Guvernul (reprezentat de primul-ministru), și cu Autoritatea Judecătorească a țării (prin reprezentanții săi cei mai de vârf- președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și Procurorul General al Parcehetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) cele mai adecvate căi legale, potrivit competențelor fiecăruia, prin care să restabiliți respectarea Constituției României și să garantați aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate de România prin tratatele internationale pe care a le-a semnat: Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE) și Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene („TFUE”) Tratatatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)- ca rezultat al adoptării trataului de la Lisabona intrat în vigoare la 1 decembrie 2009!

I.6. În luarea hotărârii de a vă scrie această scrisoare, în ceea ce vă privește domnule Președinte al României, m-am bazat pe faptul că ați dovedit că atunci când e cazul, cum de exemplu a fost în ianuarie –februarie 2017 în materia dezincriminării unor infrcațiuni și a amnistiei penale, chiar puteți face ceea ce trebuie și legal poate fi făcut!

Astfel, vă reamintesc domnule Președinte, că în 18 ianuarie 2023 s-au împlinit 6 ani de când, în dimineața zilei de 18 ianuarie 2017, mergeati în grabă la Palatul Victoria pentru a ajunge înainte de a începe ședința de Guvern programată să aibă loc la ora 9 sub conducerea primului-ministru de atunci, Sorin Grindeanu, instalat de doar două săptămâni, avându-l în rol de protagonist pe ministrul justitiței de la acea vreme, pe nume Florin Iordache zis ”altă întrebare” – un lacheu al tătucilor Dragnea Liviu-Nicolae și Călin Popescu Tăriceanu, patronii marii alianțe de guvernare PSD+ALDE ajunsă la putere ca urmare a votului majoritar combinat cu un absenteism acut al românilor din 11 decembrie 2016, ambii amenințați de pericolul de a fi condamnați penal în cel putin două cauze penale diferite încă dinainte de a forma alianța de guvernare – pentru a uza întâia oară de dreptul pe care îl aveați de când erați presedinte, de a conduce prima ședință ordinară de guvern!

Din ceea ce ne-ați spus, domnule Președinte al României, noi care eram prost informați și nu știam ce ni se pregătește, am aflat că participarea d-voastră, la acea ședință de guvern din 18 ianuarie 2017 – care avea trecute pe ordinea de zi doar ”lucruri legate de construcția bugetară, a legii bugetului, pentru adoptarea unor ordonanțe de urgenţă şi a unor hotărâri de guvern, și de asemenea, o hotărâre de guvern pentru data de 23 ianuarie ca zi liberă”- nu era întâmplătoare și că în fapt, ați fugit la sediul Guvernului pentru că, spre deosebire de noi, care nu stiam ce ”se cocea” acolo deoarce nu au răzbătut în presa din zilele dinaintea ședinței decât câteva informații vagi și răzlețe, ați fost informat că în Palatul Victoria fuseseră aduși pe ușa din dos a clădirii -și a istoriei- ”doi elefanți” răi, ce bântuiau Guvernul Grindeanu la doar două săptămâni după ce fusese investit și care erau gata pregătiți de acest Guvern al României să fie aruncati asupra societății noastre, asupra cetățenilor români, sub forma a două ordonanțe de urgență speciale, preconizate a fi aprobate în ședința de la ora 9, prin adăugarea lor ”pe șest”, pe ordinea de zi suplimentară a acelei ședințe de guvern chiar în timpul ședinței, și adoptate fără să știe nimeni de ele, pentru a fi publicate imediat și a produce efecte de îndată, punându-ne pe toți în fața faptului împlinit!

În concret,  în timpul ședinței de Guvern de la Palatul Victoria, transmisă în direct la televizor, ne-ați spus că în încăpere se afla un elefant și apoi v-ati rectificat afirmația, că de fapt în acea încăpere se aflau ”doi elefanți: primul-ordonanța de grațiere şi al doilea-ordonanța de modificarea a Codurilor Penale” (cu precizarea că proiectul de ordonanță de urgență privind ”modificarea Codurilor penale” viza dezincriminarea prin redefinire a unor infractiuni precum abuzul în serviciu și neglijența în serviciu, conflict de interese, dar și modificarea prin aruncarea în derizoriu a infracțiunilor de corupție precum darea de mită, luarea de mită, traficul de influență și cumpărarea de influență), desigur în beneficiul infractorilor printre care, întâmplător, se afla și președintele Camerei Deputaților, Liviu Nicolae Dragnea!

Atunci am înțeles, domnule Președinte al României, că prin ajungerea la putere a alianței PSD+ALDE, reveniseră din nou asupra noastră a românilor, dintr-o dată, ca o furtună neanunțată de meteorologi, Vremuri de Minciună și Hoție la nivel înalt, în care dumneavoastră, luat cumva pe nepregătite – în ciuda episodului ”Sevil Șaideh, premier desemnat de coaliția PSD+ALDE” pe care l-ați refuzat – aflând pe neașteptate ce pritociseră ”tătucii” Dragnea și Tăriceanu în secret folosindu-se de lacheul și servitorul lor Iordache Florin (”doctor în știință” cu patalama obținută la Chișinău-ce rușineee!), ați acționat prompt, intervenind pe loc, ca să le stricați planurile!

Astfel, intervenția dumneavoastră la acea ședință de Guvern, domnule Președinte al României, cu dejucarea planurilor mârșave ale șefilor ”noii puteri” pesedisto-aldiste, a fost foarte importantă și de mare efect pentru cetățenii români, care și-au pus speranța că odată demascați și opriti hoții, se va restaura în țară domnia Constituției și a Legii, astfel încât să nu mai poată fi emise acte normative ”cu dedicație”, de care, sub masca generalizării, să beneficieze anumiți infractori ”speciali” prestabiliți, indiferent de partidul din care ar face parte! Pentru că odată ce i-ați prins pe guvernanații hoți, domnule Președinte,  în flagrant delict de adoptare a celor două ordonanțe de urgență salvatoare de hoți, care nu fuseseră puse în dezbatere publică și despre care cetățenii români nu știau nimic concret, le-ați cerut să promită și să se angajeze ca ”aceste chestiuni să nu fie băgate peste noapte în nicio şedinţă de guvern, ci imediat ce documentele vor fi clarificate, evident, sub conducerea ministrului justiției, a  doamnei ministru de interne şi a doamnei ministru delegat pentru afaceri europene, să fie puse în transparenţă, adică, mai clar, să fie date spre consultare tuturor entităților prevăzute de lege: CSM, organizaţii profesionale, organizaţii ale judecătorilor şi, bineînțeles, opiniei publice”(citat integral).

Chiar dacă politicienii alianței PSD+ALDE (susținută de UDMR), aflați la guvernare, nu au reușit să încheie în 2017 procesul de modificare insidioasă a Codului penal și de legiferare a amnistiei (și grațierii) prin ordoananțe de urgență, respectiv de dezincriminare a unor infracțiuni sau de reducere a termenelor generale de prescriptie și înjumătățire a celor de prescriptie specială pentru mai multe infracțiuni, printr-o lege de modificare a Codului penal, de care să beneficieze mai mulți ”inculpați speciali” – printre care și Liviu Nicolae Dragnea – tema emiterii unei astfel de legi/ordonanțe de urgență a fost menținută mereu activă! Iar apoi, in perioada 2018-2019, atât până la condamnarea definitivă și încarcerarea acestui infractor în luna mai 2019 cât și ulterior până în 4 noiembrie, la căderea guvernului Dăncilă, deși s-au făcut mai multe presiuni asupra guvernelor PSD+ALDE de a emite astfel de acte normative cu caracter general de care să beneficieze, așa ca din întâmplare, și Dragnea Liviu, totuși un astfel de act nu a fost adoptat.

De asemenea, nici în Parlament, unde în perioada 2018-2019 a funcționat cunoscuta ”Comisie Iordache”, creată de alința PSD+ALDE cu scopul declarat de a pune de acord prevederile Codului penal și a Codului de procedură penală cu deciziile Curții Constituționale (printre care se afla și Decizia nr.297/2018), dar care în fapt avea menirea de a-i salva pe infractorii speciali printre care se aflau și presedinții celor două partide prin adoptarea de ”modificări relaxate” la cele două coduri, coaliția de atunci, deși a votat proiectul legii de modificare a Codului penal la 4 iulie 2018 în Parlament (Camera Deputaților fiind for decizional) nu a reușit să treacă de Curtea Constituțională deoarece a căzut la controlul de constituționalitate, prin Decizia 650 din 25 octombrie 2018! Ba mai mult, nici după redezbaterea, modificarea și adoptarea acestui proiect de lege în Parlament la data de 24 aprilie 2019, în loc să fie pus în acord cu această decizie, a fost amalgamat atât de tare încât a căzut din nou la controlul de constituționalitate printr-o nouă decizie a aceleiași Curți, cu nr. 466/29 iulie 2019 (decizii pe care le voi detalia)!

I.7. Noul pericol  

    Deși părea că în perioada 2020-2022 această temă a amnistiei și grațierii a fost abandonată, la fel cum și tema slăbirii instituției prescripției răspunderii penale părea abandonată, atât de către politicieni cât și de către societatea noastră în general, pentru a lăsa procesele penale să-și urmeze cursul lor legal-procedural, totuși dintr-o dată, în ziua de 26 mai 2022, s-a constatat că în realitate nu fusese deloc așa deoarece eram  anunțați de mass-media țării despre apariția unui comunicat al CCR vizând declararea ca neconstituțional a art.155 alin.1 Cod penal, ca un posibil act de amnistiere (mascată!) a infractorilor țării – mai ales a celor ”speciali”!

De această dată, toți am fost luați și mai tare prin surprindere deoarece nimeni nu auzise până atunci de existența în dezbatere publică a vreunui proiect le lege de amnistiere a unor infracțiuni! Din comunicatul de presă emis de Curtea Constituțională a României, rezulta că prin Decizia nr.358/26.05.2022 aceasta declarase neconstituțio-nale prevederile art.155 alin.1 Cod penal ce reglementau întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, decizie cu privire la care am fost cel puțin ”nedumeriți” deoarece acest text de lege făcuse deja obiectul analizei și interpretării de constituționalitate, ca urmare a admiterii excepției de neconstiuționalitate, prin Decizia nr.297/26 aprilie 2018 a Curtii (publicată în M.of. din 25 iunie 2018)!

Deși multi dintre români s-au îngrijorat, după apariția acestui comunicat de presă, de avertismentul dat de Curte legiuitorului ”să ia imediat măsurile necesare pentru punerea în aplicare a Deciziei nr. 297 din 2018, fără a mai fi necesar să aștepte publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României”, așteptând ”cu reținere” publicarea motivării/ considerentelor Deciziei nr.358/2022 în Monitorul Oficial, totuși, odată cu data de 30 mai 2022 când Guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr. 71/2022 pentru modificarea art.155 alin. 1 Cod penal (publicată în M.Of. nr.531/30.05.2022), oamenii s-au mai liniștit, sperând că vom scăpa de riscul apariției unei decizii  cu efect de”lege de amnistie” pentru aproape toate infracțiunile! Întrebarea care se punea era cum va motiva această Curte Constituțională,  lăsată de legiuitor ”de capul ei”, să facă ce vrea, de mult timp, într-un cadru legislativ deficitar reglementat (care i-a permis să țină nesoluționat dosarul în care a pronunțat decizia timp de peste 2 ani și 8 luni de zile!!!), desființarea art.155 alin. 1 Cod penal?

 În ceea ce mă privește, aș vrea să cred că și pentru dumneavoastră (și Administrația prezidențială), domnule Presedinte al României a fost alarmant comunicatul de presă al CCR privind decizia de declarare a doua oară ca neconstituțional a textului art.155 alin.1 Cod penal și atenționarea Legiuitorului de a interveni de urgență pentru modificarea acestui text de lege, deoarece nu v-ati asteptat, la fel ca și noi ceilalți, ca această instituție specială a Statului Român – înființată ca să vegheze permanent la apărarea ordinii constituționale, a legii, a securității juridice și siguranței cetățeanului în societatea noastă românească – să manifeste dispreț față de unele prederi ale Constituției, față de unele statuări din propriile sale decizii, și față de unele dispoziții legale în vigoare din propria lege de funcționare și din alte legi ale țării.

Cu atât mai mult aș vrea să cred că, începând cu data de 9 iunie 2022, când în Monitorul Oficial a fost publicată de către politizata Curte Constituțională Decizia nr.358/26 mai 2022 și aceasta a început să existe, urmată de apariția în diverse publicații a unor puncte de vedere mai ales din partea procurorilor dar și a avocaților,”de mare îngrijorare” cu privire la posibilele efecte perverse ale acesteia asupra proceselor penale aflate pe rolul Instanțelor judecătorești și al Parchetelor de pe lângă acestea, și dumneavoastră – care erați Stan Pățitul încă din luna mai 2018 când C.C.R. v-a transformat în notar obligându-vă prin decizia 358/2018 să o revocați/demiteți din funcția de procuror-șef al DNA pe doamna Laura Codruța Kovesi, și care ati declarat în primavara anului 2020, când această doamnă a câștigat la CEDO dovedind că Decizia CCR a fost abuzivă, că instituția aceasta trebuie reformată – v-ați alarmat la fel ca mulți dintre romîni, domnule Presedinte, știind că de atunci încoace nu a avut loc nicio reformare a CCR. Vă reamintesc domnule Presedinte, că în urma acelei decizii ati afirmat într-o declaratie din 5 mai 2020 că: ”O asemenea decizie a CEDO, fără precedent, nu poate rămâne fără consecințe”.Credibilitatea CCR, afectată oricum de decizii controversate e și mai puternic zdruncinată. CCR e obligată să respecte la rândul ei Constituția. CCR are obligația de a revizui de îndată decizia referitoare la revocarea doamnei Kovesi. Decizia CEDO de azi ne arată cât de necesară e o reformă a CCR. (citat după https://www.g4media.ro/curtea-constitutionala-atac-la-iohannis-hotararea-cedo-in-cazul-kovesi  din 6 mai 2020)!

Și chiar dacă aveați mare dreptate, domnule presedinte al României, – în condițiile în care Curtea Constituțională de atunci s-a folosit de prerogativele sale în judecarea confilctului juridic de natură constituțională pentru a recunoaște existența unui astfel de conflict intre Ministrul justiției și Președintele României și pentru a dispune obligarea președintelui României la revocarea din funcție a procurorului-șef al DNA cu toate că ministrul justiției nu reprezintă o autoritate publică constituțională în sensul articolului 146 lit. e) din Constituția României și deci nu poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională – nu s-a făcut nicio reformă a CCR, care a rămas în continuare ”mai presus de lege”, iar singura consecință de până acum a acelei situații fără precedent a fost comunicatul de presă al Curtii Constituționale din 6 mai 2020, adoptat cu majoritate de voturi, prin care se plângea că în discursul public ați folosit ”argumente/motive incomplete și inexacte” deoarece hotărârea CEDO data în cazul doamnei Kovesi nu o vizează în mod direct, iar ”îndemnarea publică  la revizuirea deciziilor Curții Constituționale este o atingere extreme de gravă adusă independenței Curții Constituționale și judecătorilor săi”, precizând că ”deciziile Curții Constituționale sunt general-obligatorii și nu sunt supuse procedurii revizuirii, bucurându-se de autoritate de lucru judecat”.

Din nou, în ceea ce mă privește, îmi exprim convingerea domnule Președinte al României că acum, după prezentarea câtorva exemple prin care opinia publică se poziționa ferm împotriva amnistierii mascate a infractorilor de orice fel prin nerecunoașterea operării instituției întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, mai întâi în perioada 25 iunie 2018-30 iunie 2022 iar apoi, după pronunțarea de către ÎCCJ a deciziei nr.67/2022 prin care se inventa apariția unei legi penale mai favorabile prin operarea doar a termenelor de prescripție generală prevăzute de art.154 al.1 Cod penal, și pentru toată perioada cuprinsă între 01 februarie 2014-30 iunie 2022, apoi după pronunțarea de către CCR în dosarul nr. 555D/14.03.2019 a deciziei sus-referite nr.551/2022 publicată la 17.03.2023 de mușamalizare prin inadmisibilitate a primelor excepții de neconstituționalitate a art.151 alin.1 Cod penal cu care a fost sesizată cu mult înainte de pronunțarea deciziei nr.358/26.05.2022 – cu peste 3 ani și două luni de zile (iar nu doar 2 ani și 8 luni) timp în care a tergiversat soluționarea dosarului, apoi după pronunțarea de către Consiliul Superior al Magistraturii a hotărârii de restabilire și plată de la bugetul statului a tuturor drepturilor pe o perioadă de peste 8 ani și 8 luni de zile pentru o judecătoare infractoare condamnată în primă instanță la 7 ani de închisoare și ”amnistiată” în apel prin încetarea procesului penal pentru abuz în serviciu în formă calificată cu un prejudiciu imens cauzat bugetului unui mic oraș din România împreună cu primarul acelui oraș, iar final după pronunțarea de către CJUE a Hotărârii din 24 iulie 2023 dar și a cazurilor din perioada 27 iulie-22 august 2023 în care la doar câteva zile aceasta era deja încălcată prin câteva hotîrâri pronunțate de judecători de la ÎCCJ ori TMB și care pentru ”încăpățânarea” și patriotismul acesta al lor sunt lăudați de unii oameni deși deciziile lor riscă să expună România, ca țară membră UE, la catalogarea ei ca o țară ce nu respectă tratatele pe care le-a semnat (în speță TUE, TFUE), sunteți obligat, cu fiecare zi care trece, domnule Presedinte, ca prin consilierii de specialitate și aparatul de lucru al Preșidenției, consultând specialisti în drept penal și drept constitutional,  și colaborând cu celelalte autorități ale statului cărora mă adresez prin prezenta scrisoare,  să interveniți și să acționați urgent, pe toate căile legal posibile și potrivit competențelor legale ale fiecăreia dintre aceste autorități, pentru a asigura respectarea Constituției, atât în ceea ce privește art. 80 alin.2 din Constituție (care dispune că ”Președințele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”), cât și în ceea ce privește art.148 alin. 1-4 din Constituție privind Integrarea la Uniunea Europeană!

 

Ca prim argument este cel ce rezultă din analiza Deciziei nr. 358/2022 publicată în 9 iunie 2022, în care dintr-o dată, brusc, Curtea Constituțională nu numai că nu-și mai recunoaște și nu-și mai respectă propriile constatări și statuări constituționale consacrate de ea în mai multe decizii anterioare, dar chiar le încalcă voit, sens în care și-a inversat raționamentele și s-a pronunțat contrar celor afirmate oricând până atunci în privința atribuțiilor instanțelor judecătorești în deciziile nr.189/1999 (în care le recunoștea dreptul și obligația de a merge până la aplicarea directă a dispozițiilor Constituției atunci când a fost constată neconstituționalitatea reglementării legale existente- vezi pct.III.3.1 din prezenta scrisoare) nr.148/2015 (vezi pct.III.3.3), nr.392/2017 (vezi pct.III.3.6), dar și în materie de întrerupere a prescriptiei răspunderii penale prin deciziile nr.443 din 22 iunie 2017, nr.297 din 26 aprilie 2018, nr. 650 din 25 octombrie 2018, nr. 466 din 29 iulie 2019, nr. 314 din 9 iunie 2020 și nr. 682 din 30 septembrie 2020, iar această situație este nu numai anormală ci este chiar suspectă, îngrijorătoare, alarmantă !

În condițiile în care,  potrivit art. 1 alin. 3-5 din Constituție, România ”este stat de drept, democratic și social, în care  demnitatea  omului, drepturile  și libertățile cetățenilor, … dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme…și sunt garantate” (alin.3), un stat care ”se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale” (alin. 4) iar ”În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie” (alin. 5), rezultă cu certitudine că de fapt Curtea Constituțională, care are atributul de a emite doar acte jurisdicționale punctuale, nu poate conduce, nu poate controla și nu poate înlocui niciuna dintre puterile statului – nici Puterea legiuitoare și cu atât mai puțin Puterea judecătorească –astfel că nu poate emite niciodată vreo lege penală mai favorabilă în locul Parlamentului și nici nu se poate substitui organelor judiciare din cadrul Autorității judecătorești în aplicarea legii!

 

Apoi, al doilea argument este acela că prin Decizia nr.358/2022, Curtea Constituțională s-a amestecat direct în activitatea organelor judiciare ale statului chemate să aplice legea în cauzele penale – judecători și procurori care până în 15 decembrie 2022 erau constânși ”să accepte” deciziile Curtii ”ca literă de lege” sub riscul sanționării lor disciplinare conform art. 99 alin.1 lit.ș) din propria lor lege de organizare și funcționare, nr.303/2004 – dispunând cu titlu normativ și general, fără să mai țină cont de tipul și data fiecărui act de procedură (procesual sau procedural) întocmit în cauză în faza de urmărire penală sau de judecată, și nici dacă era din categoria celui ce trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, că în toată perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și data apariției uni act normativ după 26.05.2022 în România nu a operat niciun caz de întrerupere a cursului prescripței răspunderii penale!

 

1. Prevederi constituționale și legale incidente

II.1.a). Constituția țării noastre a fost adoptată în forma sa inițială de Adunarea Constituantă la data de 21 noiembrie 1991, fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei de către cetățenii români prin Referendumul din 8 decembrie 1991, după care a fost modificată prin legea de revizuire nr.429/2003 adoptată de Parlamentul României la 18 septembrie 2003, aprobată de cetățenii români prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 (confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, prezentată în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 octombrie 2003) și publicată în Monitorul Oficial, Partea I, 758 din 29 octombrie 2003.

În Constituția astfel modificată, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003, în vigoare, la care se vor face referiri în continuare, se statuează și se reglementează cu cea mai mare forță, la nivel de principii fundamentale ale Statului Român, ”Principiile generale” în Titlul I, art. 1-14,  (dintre care cităm de ex. art.1: ”România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”-alin 1,…”România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme…și sunt garantate”-alin 3, ”Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”-alin 4, ”În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”-alin 5),…ș.a.m.d.), apoi ”Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” ale cetățeniilor în Titlul II,  art.15-60, (dintre care cităm prevederile art. 15, potrivit cărora ”cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”-alin 1, ale art.16 alin. 1 și 2, potrivit cărora ”cetățenii sunt egali în fața legii și a autorității publice, fără privilegii și fără discriminări”-alin 1 și ”nimeni nu este mai presus de lege”-alin 2, și ale art. 57 potrivit cărora ”cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”). În continuare, în Titlul III-Capitolele I-VI din Constituție sunt reglementate ”Autoritățile publice”, fiind prevăzute principiile de organizare și funcționare ale acestor autorități, și anume ale Parlamentului (Cap.I-art.61-art.79), Președintelui României (Cap.II-art.80-art.101), Guvernului (Cap.III-art.102-art.115), Administrației publice (Cap.IV-art.116-123), Raporturile parlamentului cu Guvernul (Cap.IV-art.111-115) și Autorității Judecătorești (Cap.VI-art.124-art.134).

 

În ceea ce privește ”Autoritatea judecătorească”, în cuprinsul Capitolului VI din Constituție, art.124-134, s-a reglementat modul în care se înființează și funcționează:         – Instanțele judecătorești, art.124-130, prevăzându-se de exemplu, în art. 124 alin.1-3 din Constituție, intitulat ”Înfăptuirea justiției”, fără drept de tăgadă, că ”Justiția se înfăptuiește în numele legii” (alin 1), că ”Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți” (alin.2) și că ”Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” (alin. 3), apoi în art. 125 intitulat ”Statutul judecătorilor” că ”Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili în condițiile legii (alin.1) și în art.126 intitulat ”Instanțele judecătorești” că ”Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție” (alin.1) ș.a.m.d.;

– Ministerul Public, art.131-132, prevăzându-se în art. 131 alin.1-3 din Constituție, intitulat ”Rolul Ministerului Public”, că ”În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” (alin.1), că ”Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în Parchete, în condițiile legii”(alin.2) și că ”Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează  activitatea de cercetare  penală a  poliției  judiciare, în condițiile legii” (alin.3)}, iar în art. 132 intitulat ”Statutul procurorilor” că ”Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei”;

– Consiliul Superior al Magistraturii, art.133-134, prevăzându-se în art. 133 din Constituție, intitulat ”Rolul și structura”, că, de exemplu,”Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justitiei” (alin.1), în art.134 prevăzându-se atribuțiile Consiliului.

Toate aceste principii fundamnentale privind ”Autoritatea judecătorească” nu sunt întâmplătoare ci urmăresc asigurarea respectării art.1 alin.3-4 și alin.5 pre-citat din Constituție:”În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie” în scopul exercitării suveranității (art. 2 din Constituție) asupra teritoriului tării (art.3 din Constituție)  pentru a realiza ”unitatea poporului și egalitatea între cetățeni” (art.4 din Constituție) ș.a.m.d.

Pentru garantarea aplicării în litera și spiritul ei, Constituția-în Titlul V (art. 142-147) a prevăzut înființarea instanței constituționale denumită Curtea Constituțională, independentă, care nu face parte din Autoritatea Judecătorească, formată din 9 judecători numiți pentru un mandat de maxim 9 ani, Curte care potrivit art. 142 ”este garantul supremației Constituției”, și căreia îi revin, potrivit art.146, multiple atribuții în domeniu, începând cu cele de la litera a (”se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Presedintelui României, a unuia dintre presedinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului poporului...”) și litera b (”se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea….”), continuând cu cele de la litera c (”se pronunță asupra constituționalității regulamentelor parlamentului…”) și litera d (”hotărăște asupra exceptiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial)”, apoi cu cele de la litera e (”soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice…”) și în final cu cele de la litera l (”îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții”), Curte care potrivit art. 147 alin.1-4 emite decizii care se publică în Monitorul oficial al României și care ”de la data publicării, sunt general-obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Ca urmare, se impune a fi făcută precizarea că niciodată Curtea Constituțională nu are dreptul să încalce principiile înscrise în art. 1 alin. 3-4 din Constituție (în care dreptatea este valoare supremă și garantată, la fel cum sunt demnitatea omului  precum și drepturile și libertățile cetățenilor) în scopul apărării altor principii constituționale, și că întotdeauna, indiferent de argumentația din practica sa jurisdicțională anterioară, indiferent de neajunsurile ori de imperfecțiunea exprimărilor și interpretărilor din deciziile sale, ele sunt definitive și obligatorii numai în înțelesul ce rezultă din dispozitivul și considerentele formei publicate și numai pentru viitor, fără a putea fi modificate, completate sau reinterpretate retroactiv, printr-o decizie din prezent! Aceasta deoarece în art. 54 din Constituție s-a prevăzut, ca un corolar, pentru toți cetățenii țării – deci si pentru membrii Curții Constituționale și ai Autorității judecătorești – obligația fidelității față de țară, astfel: (alin.2) ”cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice…răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop vor depune jurământul cerut de lege”.

II.1.b.) In prima sesiune parlamentară din anul 1992, Parlamentul României a adoptat, în aplicarea Constituției, Legea organică nr.47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.101 din 22 mai 1992 – care a  suferit mai multe modificări successive, înainte și după modificarea Constituției României prin legea nr. 429/2003, fiind în vigoare în forma republicată în Monitorul Oficial nr.807 din 3 decembrie 2010 – lege prin care se prevede că această Curte C. ”este garantul supremației Constituției, că este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și că este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi” (art. 1), autoritate care potrivit art. 2 al. (1) ”asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului” sub definiția că ”sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin.(1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției”(al.2) și cu stabilirea clară a limitelor în care se poate pronunța Curtea Constituțională, și anume că se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului (alin.3)”.

În continuare, analizând Legea nr.47/1992 republicată, rezultă că prin aceasta sunt reglementate:

– atribuțiile Curții Constituționale {art.3 – (1) Atribuțiile Curții C. sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea C. este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. (3) Competența Curții C., stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică”},

– organizarea Curții Constituționale (art.5-9 din lege, unde la art. 9 alin.1 se prevede că ”Preşedintele Curții C. are următoarele atribuţii: a) coordonează activitatea Curţii C.; b) convoacă şi prezidează şedinţele Curţii C.; c) desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de judecată;… f) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii C.”),

– competența Curții Constituționale (art.10-14 din lege, unde la art.11 se prevede în alin 1 că ”pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează: A. Decizii, în cazurile în care (…) d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, precum și a celor ridicate direct de Avocatul Poporului” iar în alin.3 că ”Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii C. se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.  Deciziile şi hotărârile Curţii C. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”),

– procedura jurisdicțională (art.15-49 din lege) privind controlul constituționalității legilor înainte de promulgare (art.15-18), verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției (art.19-23), controlul constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale (art.24-26), controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului (art.27-28), soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial (art.29-31 din lege, incluzând modul de sesizare a Curții și modul de soluționare a excepției de neconstituționalitate). Este de precizat aici că la art.29 se prevede în alin 3 că ”nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții C.” și în alin.6 că ”Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. 1, 2 sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii C. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară…”, iar la art. 30 alin.1 că ”Primind încheierea prevăzută la art. 29 alin.4, preşedintele Curţii C. va desemna judecătorul-raportor…”),

– Plenul Curții C. (art.50-51 din lege), reguli procedurale specifice activității Curții C. (art.52-60), statutul judecătorilor Curții (art.61-71 din lege) ș.a.

În ceea ce privește statutul judecătorilor Curții, este de precizat că Legea nr. 47/1992 republicată reglementează expres independența și inamovibilitatea judecătorilor (art. 61 alin 1: ”Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea atribuțiilor lor și sunt inamovibili pe durata mandatului” și alin. 2: ”Judecătorii Curții C. nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor”), jurământul pe care judecătorii îl depun, în temeiul art. 54 din Constituție, care reglementează fidelitatea față de țară, în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului (art.63:”Jur să respect și să apăr Constituția, îndeplinindu-mi cu bună-credință și fără părtinire obligațiile de judecător al Curții Constituționale. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”), obligațiile pe care judecătorii Curții le au (”art.64 alin 1: lit.a. să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției;… lit.f. să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor” și art.65 care prevede că ”stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a Plenului Curții Constituționale”) precum și cazurile în care se aplică sancțiunea încetării mandatului de judecător al Curții C. (prevăzute de art.67 alin.1: ”lit.a- la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces; lit.b- în situațiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcției de judecător mai mult de 6 luni; lit.c- în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin.3 sau ale art. 40 alin.3 din Constituție, republicată, sau pentru încălcarea gravă a obligațiilor prevăzute la art. 64” și alin.2: ”constatarea încetării mandatului, potrivit alin. 1 lit. a, se face de președintele Curții C., iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăște în plen, cu votul majorității judecătorilor Curții”).

II.1.c.) Am insistat să prezint separat statutul judecătorilor Curții Constituționale, unul de foarte înaltă demnitate în Statul Român, deoarece și obligațiile pe care acești judecători trebuie să le respecte sunt corelative, ei fiind obligați, la fel ca și magistrații și cu întâietate față de toți ceilalți cetățeni ai țării, potrivit articolelor constituționale și legale (incluzând cele citate), să respecte, fără niciun fel de adăugare la lege, discriminare sau abuz, prevederile mai multor articole din Constituție și anume.

-art.1 alin. 5 din Constiuție (care dispune că ”În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”), art. 15 alin.2 din Constiuție (”Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”), art. 44 alin.1 din Constiuție (”Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. …”), art. 54 privind fidelitatea față de țară, art. 61 alin.1 din Constiuție (”Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării”), art. 73 alin.1 (”Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare”) și alin. 3 din Constiuție (”Prin lege organică se reglementează: lit.h) infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora”…lit.i) ”acordarea amnistiei sau a grațierii colective”), art.115 alin.1 (”Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”) și alin. 4 din Constiuție (”Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată…”), art. 124 și 125 sus-citate, art. 126 intitulat ”Instanțele judecătorești” (alin. 1: ”Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casatie și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege” ș.a.m.d.)

II.1.d.) În ceea ce privește Justiția, prin prevederile art. 21 din Constituție se reglementează accesul liber la justiție: {”(1) orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, ”(2) nicio lege nu poate îngrădi exercițiul acestui drept”, și ”(3) părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”}. Iar din coroborarea lor cu celelalte dispoziții constituționale invocate anterior, rezulta că nimeni – nici măcar judecătorii Curtii Constituționale, prin deciziile definitive și cu putere de lucru judecat pe care le emit în temeiul Constituției și a legii nr.47/1992 (republicată) de organizare și funcționare a Curții (în prezent ele nu au nicio cale de atac- desigur pentru că Statul român a permis așa ceva!) și niciunul dintre judecătorii magistrați ce compun Puterea judecătorească – nu poate încălca pentru niciun motiv și sub nicio justificare, prevedrile Constituției și drepturile fundamentale ale cetățenilor români, principiul fiind preluat și în art. 15 din Codul civil care prevede interzicerea abuzului de drept astfel: ”Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” .

Se impune să reamintesc aici că legea generală în materie de procedură civilă este Codul de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, care predeve în capitolul I, art.1 că ”(1) stabileşte regulile de competenţă şi de judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă. (2) În înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia”, iar în art. 2 că ”(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare”. În continuare, prin art. 3 din acest Cod este reglementată ”Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului”, iar prin art. 4 ”Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene.

În Capitolul II al Codului de procedură civilă, articolele 5-28, sunt reglementate ”Principiile fundamentale ale procesului civil”, având denumiri marginale ”Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor”(art.5), ”Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil”(art.6), ”Legalitatea”(art.7), ”Egalitatea”(art.8),ș.a.m.d., dintre care art. 5 prevede că: ”(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii; (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă; (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii; (4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.”

II.1.e.) În afara dispozițiilor din Codul civil și Codul de procedură civilă – legi emise în aplicarea Constituției – la care am făcut referire mai sus, se impune să amintesc faptul că atât magistrații țării (judecători și procurori) chemați la aplicarea Legii cât și  în calitate de organe judiciare ale statului, aveau obligația să respecte și să îndeplinească întocmai atribuțiile ce le revin, după cum rezultă din cele 3 legi ale justitiei în vigoare la data pronunțării deciziei CCR nr.358/2022: Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr.317/2004 privind Consiliului Superior al Magistraturii, toate cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data pronunțării Deciziei 358/2022.

Dintre aceste 3 legi, redau în citat definițiile și principiile statuate în articolele 1- 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, după cum urmează : – art.1 alin.1: ”Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.”;

–art.2 alin 3 :”Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparțiali, având libertate deplină în soluționarea cauzelor deduse judecății, în conformitate cu legea și în mod imparțial, cu respectarea egalității de arme și a drepturilor procesuale ale părților. Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricții, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei autorități, fie chiar autorități judiciare. (…)Scopul independenței judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii”; și alin 4: ”Orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorilor.

-art.3 alin.1:”Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor în condițiile prevazute de lege (…).”;

–art.4 alin 1-4: (1) ”Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă. (2) Procurorii și judecătorii trebuie să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile și libertățile individuale sunt garantate și că ordinea publică este protejată. (3) Judecătorii și procurorii trebuie atât să fie, cât și să apară ca fiind independenți unii de ceilalți. (4) Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Rezultă deci că, în anumite cazuri în care legea „nu prevede” expres și clar, ori când au fost emise decizii de interpretare/manipulative de către Curtea Constituțională, judecătorul magistrat de scaun nu poate sta să aștepte „deșteptarea” legiuitorului pentru adaptarea textului de lege (aceasta este o temă de mare interes care trebuie rezolvată urgent de catre puterea legiuitoare!) ci este obligat sa aplice principiile dreptului în solutionarea unui raport juridic de conflict, respectiv a textului de lege în sensul interpretat de Curtea Constituțională, întrucât în caz contrar s-ar produce un adevărat haos în societate. Astfel, instanțele de judecată trebuie ca în fiecare speță pe care o judecă să asigure aplicarea principiului universal valabil redat în adagiul latin ”actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” – adică actul trebuie interpretat în întelesul în care el poate produce efecte, nu în a-l lăsa fără niciun efect – prin interpretarea actelor cu un înteles îndoielnic sau susceptibil de mai multe întelesuri echivoce în sensul de a produce efectele juridice aplicabile litigiului dintre părți, iar prin actul jurisdictional, să aibă ca scop, ”salvgardarea ordinii juridice”(cum se arată în doctina de drept) nicidecum perturbarea, răsturnarea sau distrugerea ei.

Astfel, potrivit articolelor din Constituție și din legea nr.47/1992 republicată, citate mai sus , rezultă că toți cetățenii tării, incepând de la cei mai înalți funcționari ai statului (Președinte și angajații Președenției, membri și angajați aleși sau numiți ai Parlamentului, magistrați și angajati de la Înalta Curte de Casatie și Justiție sau alte instanțe ori din cadrul Ministerului Public, membri și angajați aleși sau numiți ai Guvernului, ai Administratiei centrale și locale, judecători și angajați de la Curtea Constituțională, funcționari publici ș.a.) și până la cetățeanul obișnuit sunt obligați în egală măsură să respecte și să aplice Constituția și legea, fără niciun fel de adăugare la lege, discriminare sau abuz, rezultând totodată că persoana care a comis o infracțiune nu poate avea drepturi procesuale mai presus de lege în raport cu victima infracțiunii comise -desigur în cazul în care victima (denumită de regulă persoană vătămată) a supraviețuit infracțiunii- și cu partea civilă constituită în urma comiterii infracțiunii. Din conținutul acestor dispoziții constituționale, coroborate cu dispozițiile art. 52 din Constituție – care reglementează ”dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică” (”persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ…este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”) – rezultă că orice act abuziv al oricăreia dintre autoritățile publice române, care încalcă principiile și drepturile fundamentale înscrise în Constituție, este supus anulării și, datorită nelegalității sale, nu poate produce decât efecte temporare, nicidecum definitive, iar dacă le-a produs, ele trebuie reparate.

III.) Reguli de funcționare și decizii din practica Curții Constituționale

III.1.Prima Curte Constituțională a României a depus jurământul de credință conform legii nr.47/1992 la data de 6 iunie 1992 și, după ce s-au perindat mai multi judecători, până la modificarea legii intervenită în iunie 2004, a soluționat excepţiiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor de guvern potrivit pct.3-art.23-26 din lege, într-o procedură de primă instanță (cu complet de judecată alcătuit din 3 judecători, având un președinte, desemnați de președintele Curții Constituționale imediat după primirea încheierii de sesizare și cu un judecător-raportor desemnat de președintele completului, care, în cazul în care excepția era vădit nefondată putea pronunța o decizie de respingere atacabilă numai cu recurs și doar de către părţi, în termen de 10 zile de la comunicare) și într-o procedură de instantă de recurs (cu un complet de judecată alcătuit din 5 judecători din care unul era preşedintele Curţii Constituţionale sau înlocuitorul său, care și prezida completul, iar dacă recursul era admis, instanţa de recurs se pronunţa, prin aceeaşi decizie, şi asupra excepţiei de neconstituţionalitate), iar deciziile definitive, publicate în Monitorul Oficial al României, obligatorii şi cu putere numai pentru viitor, luate fiecare cu majoritatea de voturi a membrilor completului, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe de guvern, produceau efecte asupra părților, constituind temei legal pentru rejudecarea cauzelor civile sau penale în care au fost ridicate.

Această procedură initială – care a fost mult mai bună și adecvată scopului pentru care este înființată Curtea Constituională a României (CCR) decât procedura aflată în vigoare în prezent – a fost modificată substantial prin legile nr. 232 din 2004 (publicată în M.Of. nr. 502/3.06.2004, în temeiul căreia Legea nr. 47/1992 a fost republicată în M.Of. nr. 643/16.07.2004) și nr. 177/2010 (publicată în M.Of. nr. 672/ 4.10.2010, în temeiul căreia Legea nr. 47/1992 a fost republicată în M.Of. nr. 807/ 3.12.2010, formă în care legea este în vigoare și în prezent.

Important de menționat este că după ce a început să funcționeze, Curtea Constituțională și-a adoptat prin Plenul său, propriul REGULAMENT de organizare şi funcţionare, inițial prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale din 18.06.1992 – în care la art. 26 se prevedea pentru completele de 3 sau 5 judecători că dacă vor să se îndepărteze de la o interpretare juridică dată printr-o decizie a plenului sau a unui complet de judecată se pot adresa plenului spre a da o interpretare obligatorie pentru completele de judecată – astfel încât, supusă autocontrolului din interior, Curtea pronunța deciziile de admitere sau de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești cu o rigurozitatea maxima.

Se impune a fi făcută însă precizarea că după un timp de funcționare, Curtea a început să emită decizii de interpretare, foarte relevantă fiind Decizia nr.1 din ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în M.Of. nr.16 din 26.01.1995, decizie emisă din oficiu, prin care s-au statuat următoarele:

”Controlul de constituţionalitate nu este o frina în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor sa vegheze la respectarea dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei.

Legitimitatea democratica a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecătorilor constitutionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct de popor (Camera Deputaţilor, Senatul, Preşedintele României). Asa fiind, este fireasca participarea Curţii Constituţionale – în formele determinate de Constituţie – la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituţională este însă constrinsa de unele cerinţe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui legiuitorului, şi de unele cerinţe interne, deoarece soluţiile sale trebuie justificate prin rationamente juridice.

   Controlul constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constata neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat”(….)” deoarece este unanim recunoscut, în practică şi doctrină, că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta.”

 

III.2. Ulterior modificării legii nr.47/1992 în anii 2004 și 2010, Curtea Constituțională a înlocuit Regulamentul initial cu câte un nou astfel de REGULAMENT prin mai multe hotărâri successive: Hotărârea nr.2 din 28.01.2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 116/04.02.2005 și Hotărârea nr.6 din 7.03.2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 198/ 27.03.2012 (- ultimul REGULAMENT, care l-a abrogat pe cel anterior, fiind modificat și completat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr.9/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.702 din 15 iulie 2021).

Astfel, în fiecare dintre aceste REGULAMENTE, au fost stabilite reguli privind durata în care se depune raportul de către judecătorul raportor, initial ”de regulă un termen de 60 zile”, majorat apoi din 29.03.2012 la 90 zile (art.47 alin 6 din Regulament prevede că ”în cazurile prevăzute la art. 146 lit. a teza întâi, lit.b., c, d, și k din Constituția României, republicată, termenul de depunere a raportului nu poate depăși, de regulă, 90 de zile de la data înregistrării sesizării”), și respectiv durata termenelor de judecată, care initial nu putea depăși 30 zile, și care în prezent este de minim 30 de zile (art.48 al.2 din Regulament). Intrând pe site-ul official al CCR (www.ccr.ro/reguli-comune/), sub titlul ”Reguli commune” ne sunt prezentate prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare, referitoare la competenţa Curţii (”în exercitarea atribuţiilor care îi revin, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale”), la actele de sesizare (”toate sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”), la activitatea premergătoare dezbaterilor (”procedura jurisdicţională prevăzută de Legea nr.47/1992 se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii”), la înştiinţarea părţilor (”se face numai în cazurile prevăzute la art.146 lit.d), e) şi k) din Constituţie”), la şedinţele publice și la şedinţele de deliberări (”actele şi lucrările Curţii Constituţionale, pe baza cărora aceasta pronunţă deciziile sau hotărârile ori emite avizele, nu sunt destinate publicităţii, iar deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi numai judecătorii care au participat la dezbateri şi magistratul-asistent desemnat în dosar”), la activitatea ulterioară pronunţării (”deciziile, hotărârile şi avizele se redactează de către magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor. termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunţare”), la publicarea actelor Curţii (”se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I”), la efectele actelor Curţii (”deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general-obligatorii şi au putere numai pentru viitor”) ș.a.

În ceea ce privește deciziile Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate, observăm că sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 31 din legea nr.47/1992 republicată, astfel: (1) ”Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”; (2)”în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”; (3)”dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept” (alin.3).

III.3.  În decursul timpului, Curtea Constituțională, pretinzându-se un organism viu dar plasându-se într-un activism judiciar uneori exagerat, a emis mai multe decizii relevante, dintre care, pe lângă Decizia nr.1/1995, se impun a fi  indicate :

 

III.3.1.Decizia 186/18.11.1999, publicată în M.Of. nr.213/16 mai 2000 prin care Curtea Constituționmală a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală deoarece anterior Curtea se pronunţase exact asupra aceleiași excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.278 Cod procedură penală prin Decizia nr. 486/ 2.12.1997 publicată în M.Of.nr.105 din 6.03.1998, prin care, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat că ”art. 278 Cod procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemultumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct”).

În motivarea Deciziei 186/1999, Curtea Constituţională, reținând că erau pe deplin aplicabile considerentele Deciziei nr. 486/1997 ”şi în prezenta cauză”, a criticat instanța de sesizare (Tribunalul Satu Mare, prin încheierea emisă în dosarul nr. 909/1999) pentru că nu s-a conformat acestei din urmă decizii, ci, ”marginindu-se la constatarea că rezoluţia procurorului de neincepere a urmăririi penale ”[…] ar trebui să poată  fi  verificata, cercetata şi cenzurata de instanţa judecătorească, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, înfăptuieşte justiţia„, a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278 Cod procedură penală”, deși trebuia să fi aplicat în mod direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber în justiţie, dar și pentru că ”nu s-a conformat dispoziţiilor alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „Dacă excepţia este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. […] (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională”.

În continuarea motivării Deciziei 186/1999, examinând excepția de neconstituționalitate,  la punctul I intitulat ” În legătură cu problema obligaţiei instanţelor judecătoreşti de aplicare directa a dispoziţiilor Constituţiei, atunci când nu exista reglementare legală sau când a fost constatată neconstituţionalitatea reglementării legale existente”, după ce a invocat Decizia 486/1997, Curtea Constituţională a observat că potrivit art. 72 din Constituţie (care reglementează existenta a trei categorii de legi: legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare), ”instanţele judecătoreşti, în activitatea lor, nu pot selecta dintre aceste legi numai legile organice şi legile ordinare, inlaturand aplicarea legilor constituţionale”, și după ce a reținut că ”este evident ca finalitatea art. 123 alin. (1) şi (2) şi a art. 125 alin. (3) din Constituţie nu este aceea de excludere a Legii fundamentale din activitatea instanţelor judecătoreşti de aplicare a dreptului, ci este aceea de a interzice aplicarea de către acestea, peste lege, a actelor normative care au o putere inferioară legii”, a concluzionat că:” rezultă cu claritate că dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să se procedeze la detalierea reglementării constituţionale. Adoptarea de către legiuitor a unor asemenea legi este, de regula, necesară, dar absenta lor nu poate împiedica aplicarea imediata a voinţei legiuitorului constituant. În plus, exista situaţii când este evident ca în aplicarea reglementărilor constituţionale nici nu se impune adoptarea de legi. Acesta este, de exemplu, cazul art. 51 din Constituţie (…)”, iar în final a statuat  că: ” Pentru aceleaşi ratiuni dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti şi în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale” .

 

În continuarea considerentelor Deciziei 186/1999,  la punctul II intitulat ” În legătură cu problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti”, Curtea Constituțională a arătat că ”Este cunoscut ca acest control se realizează asupra „[…] unei legi sau ordonanţe ori unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei” – art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Caracterul efectelor acestor decizii ale Curţii Constituţionale a mai fost examinat de aceasta” , iar apoi, făcând trimitere la Decizia sa anterioară nr.169/02.11.1999, a statuat următoarele (extras):

”Astfel, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of…. nr. 151 din 12 aprilie 2000, s-a arătat ca, sub aspectul examinat, textul fundamental este cel al art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie, conform căruia Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii […].Totodată s-a precizat ca acest text constituţional trebuie coroborat şi cu alte dispoziţii şi principii constituţionale,  care, împreună, contureaza conţinutul prevederilor art. 23 alin. (3), teza a doua şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Conform alin. (3) al art. 23 „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.”, iar alin. (6) al art. 23 dispune: „Dacă excepţia este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. […] (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.”Rezultă de aici ca instanţa judecătorească în faţa căreia se ridica o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la o lege sau ordonanţa (ori la una sau mai multe dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţa), a carei neconstituţionalitate fusese constatată de Curtea Constituţională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii Constituţionale – inclusiv în cazul când acea decizie fusese pronunţată în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie. În consecinţa, deciziile  pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte  relative (inter partes), în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute (erga omnes). […]

Ca o consecinţa a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativa a carei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), incetandu-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial … Fără indoiala că, în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau al abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar – astfel cum s-a precizat prin Decizia nr. 169/1999 – aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar inceta efectele. Dimpotriva, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, conform art. 51 al acesteia.

În sfârşit, potrivit Deciziei nr. 169/1999, caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implica existenta răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect exista echivalenta cu situaţia în care nu este respectata o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţa emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificarii răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului nu da curs măsurilor stabilite, în limitele competentelor atribuite prin Constituţie, de către o alta autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept […]”. Altfel, s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

Toate aceste considerente cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 169/1999 sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză”.

 

La punctul III  al considerentelor Deciziei 186/1999, în baza argumentației expuse mai sus,  Curtea a constatat că:

     ” Instanţele judecătoreşti au competenţa ca – în condiţiile legii – să constate, printr-o încheiere motivată, ca o excepţie de neconstituţionalitate este „admisibilă” sau „inadmisibila” ori, mai precis, ca este „admisibilă” sau „inadmisibila” cererea unei părţi sau a procurorului de ridicare a unei excepţii de neconstituţionalitate, cu consecinţa suspendării cauzei şi a sesizării Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei. În ipoteza în care o instanţa judecătorească admite în mod eronat o asemenea cerere, în loc sa o respingă – potrivit legii – ca fiind inadmisibila, Curtea Constituţională are competenţa de a constata ca sesizarea sa a fost facuta nelegal şi, în consecinţa, sa respingă ea însăşi, prin decizie, excepţia de neconstituţionalitate ca fiind „inadmisibila”.(…)

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, una dintre situaţiile de „inadmisibilitate” a ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate este cea în care excepţia are ca obiect „[…] prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Aceasta înseamnă, în primul rând, ca este inadmisibil ca instanţa însăşi sa ridice, din oficiu, o asemenea excepţie. (…) În sfârşit, în al treilea rând, aceasta mai înseamnă ca, respingând cererea prin care este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, instanţa, continuand soluţionarea cauzei, are obligaţia de a respecta decizia Curţii Constituţionale, asadar are obligaţia ca, după caz: -să nu aplice în acea cauza dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale; –să aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se referă decizia Curţii Constituţionale, dar niciodată în acel înţeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei.

În oricare dintre cele doua situaţii de mai sus şi în măsura în care este cazul, este necesar ca instanţa judecătorească să aplice direct dispoziţiile Constituţiei, de care depinde soluţionarea procesului, în absenta unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale.

Din ansamblul considerentelor anterioare rezultă ca în prezenta spetă, instanţa judecătorească avea obligaţia ca, în condiţiile existenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997 referitoare la prevederile art. 278 din Codul de procedură penală, să se conformeze efectelor obligatorii erga omnes ale acesteia şi, în consecinţa, să respingă cererea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibila, fără a mai sesiza Curtea Constituţională, urmând ca, în vederea continuării soluţionării cauzei aflate pe rolul sau, să aplice direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie  privind garantarea liberului acces în justiţie… ]”

NOTĂ :

Aceste statuări ale Deciziei nr. 186/18.11.1999 coroborate cu decizia nr. 169/1999 – pe care magistrații și judecătorii Curții Constituționale sunt obligați să le respecte permanent – recunosc instanțelor de judecată dreptul și obligația de a aplica în mod direct Constituția ”în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată  neconstituţionalitatea  prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale”, respectiv instituie fiecărei instanţei de judecată ca sarcină de neevitat ”obligaţia de a respecta decizia Curţii Constituţionale, asadar are obligaţia ca, după caz: -să nu aplice în acea cauza dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale; –să aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se referă decizia Curţii Constituţionale, dar niciodată în acel înţeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei”.-n.n.

 

III.3.2. Decizia nr. 1/ 10.01.2014 (publicată în M.Of. nr.123 din 19.02.2014) prin care, pronunțându-se asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, Curtea Constituțională a statuat următoarele:

[…] ”77. Cu privire la efectele deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, caracterul general obligatoriu vizează nu numai dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale, ci şi considerentele pe care se sprijină acesta. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice, urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul  deciziilor Curţii” .De exemplu: Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, publicată în M. Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013 (”În fine, Curtea reţine că puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 4 din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.), (…)  Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr.  291 din 4 mai 2010 (” În fine, Curtea constată că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta”)”.

      NOTĂ : Aceste statuări privind ”puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea” s-au aplicat automat și în cazul Deciziei Curţii C.nr.297/2018 chiar de la data publicării ei, de 25 iunie 2018, așa cum rezultă din considerentele sale (care includ indubitabil și opiniile contrare exprimate de cei 3 judecători constituționali) și care nu au definit-o expres ca fiind ”decizie simplă/extremă”, iar din moment ce considerentele împreună cu dispozitivul deciziei au permis, permit și converg în ansamblul lor spre a defini natura deciziei ca fiind una ”de interpretare”, nu numai că nu este necesar ci din contră este interzis să asteptăm trecerea a 4 ani pentru ca printr-o altă decizie, cu nr. 358/2022, să fie completată acea lipsă din decizia 297/2018, prin precizarea în anul 2022, a naturii sale nedefinite din anul 2018, ca fiind ”decizie simplă/extremă”. Aceasta deoarece în cazul hotărârilor judecătorești, odată intrate în puterea lucrului judecat, cu excepția situațiilor reglementate strict de art. 277-279 Cod procedură penală (privind îndreptarea erorilor materiale și înlăturarea unor omisiuni vădite) și de art.442-444 Cod procedură civilă (a îndreptării, lămuririi, înlăturării dispozițiilor contradictorii ori completării hotărârii), nimeni nu mai poate adăuga sau completa nici măcar o virgulă în continutul acestora, iar singura cale care mai rămâne de a le modifica sau completa pe fond este cea a căilor extraordinare de atac (dacă sunt prevăzute de lege), nicidecum de a emite după un timp, de ex.4 ani, o altă hotărâre de completare a celei în conținutul căreia s-a constat o lipsă majoră!-n.n.

III.3.3.În Decizia 148 din 17 martie 2015 prin care a respins ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi art. 48 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională,  după ce în paragraful 12 a constatat că ”în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. 1, autorul excepţiei nu critică întreg alineatul, ci numai lit. e), motiv pentru care urmează a restrânge obiectul excepţiei numai cu privire la această literă” (vizând faptul că ofiţerul de poliţie judiciară care a început urmărirea penală împotriva autorului excepției la data de 7 noiembrie 2007 ”a devenit ulterior procuror şi a confirmat  în această calitate propriile acte”), examinând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat în paragrafele 14-18 următoarele:

”14… în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, autorul acesteia neagă posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei penale printr-un act al procurorului (respectiv rezoluţia de începere a urmăririi penale) care ulterior a fost infirmat, întrucât acesta nu mai poate avea relevanţă juridică şi că, din această perspectivă, din momentul infirmării învinuitul redobândeşte calitatea de făptuitor, faţă de care termenul de prescripţie a curs continuu fără să fi fost întrerupt. Analizând critica formulată, Curtea constată că prevederile art. 123 alin. 1 din Codul penal dispun cu privire la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului/inculpatului. Astfel, instituţia prescripţiei răspunderii penale constă în stabilirea unui termen care trebuie să curgă în mod netulburat şi în interiorul căruia  fie autorul faptei nu a fost tras la răspundere penală, fie nu s-a încercat tragerea la răspundere penală. Doar în aceste condiţii uitarea faptei se poate realiza. Dacă însă, în acel interval s-a încercat tragerea la răspundere penală, uitarea socială nu mai poate avea loc, iar prescripţia nu mai poate curge netulburat. Aceste cauze de întrerupere sunt constituite de acte de procedură care trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului (acte de deţinere preventivă, arestarea preventivă, acte de punere sub învinuire, prezentarea materialului de urmărire penală etc.) şi, între ele, se pot regăsi şi rezoluţiile de începere a urmăririi penale. Aceste cauze de întrerupere produc două efecte juridice, care constau atât în oprirea curgerii termenului şi eliminarea timpului curs, cât şi în începerea curgerii unui nou termen de prescripţie. Prin urmare, numai dacă dispare cauza de întrerupere se produce cel de-al doilea efect juridic, pentru că odată cu dispariţia sa începe să curgă un nou proces de uitare socială şi, odată cu ea, curgerea unui nou termen de prescriptie.

15. Din această analiză rezultă că legiuitorul a urmărit să dea eficienţă unor cauze prin care întrerupe cursul prescripţiei, a căror finalitate proprie constă în asigurarea respectului legalităţii şi adevărului în faza de urmărire penală, contribuind la înfăptuirea justiţiei penale.
16. Aşa fiind, analizând critica autorului excepţiei, se desprinde concluzia că acesta apelează la instanţa de contencios constituţional pentru a invalida interpretarea dată textului legal, în sensul că o rezoluţie de începere a urmăririi penale, deşi infirmată, poate întrerupe cursul prescripţiei. O astfel de interpretare nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională, întrucât, pe de o parte, textul nu reglementează in terminis care sunt acele acte de procedură ce pot întrerupe cursul prescripţiei şi, pe de altă parte, identificarea lor intră în competenţa exclusivă a judecătorului învestit cu dezlegarea pricinii pe fond, cu atât mai mult cu cât o interpretare şi aplicare corectă/greşită a normei poate fi cenzurată cu prilejul exercitării căilor de atac în cadrul unui proces echitabil.
17. … aşa cum se poate observa, presupusa infracţiune a fost comisă la data de 22 martie 2004 şi prin urmare acesta este momentul a quo de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Durata acestuia este însă indisolubil legată de o încadrare juridică corectă dată faptei. De aceea, chiar şi în situaţia în care după data de 22 martie 2009 (deci după trecerea unui interval de 5 ani) organele judiciare ar fi dispus, în acord cu art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală din 1968, o soluţie de netrimitere în judecată pentru că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nimic nu le-ar fi oprit să infirme soluţia de neurmărire penală şi să schimbe încadrarea juridică în infracţiunea de delapidare, pentru că o soluţie de netrimitere în judecată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, sens în care, în temeiul art. 220 din Codul de procedură penală din 1968, coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004privind organizarea judiciară, …, aceasta poate fi infirmată în raport cu existenţa unor date noi care să o justifice (a se vedea Decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2014…). În acelaşi sens erau şi dispoziţiile art. 278^1 alin. 11 din Codul de procedură penală din 1968 potrivit cărora menţinerea unei rezoluţii/ordonanţe de netrimitere în judecată, prin sentinţa dată cu prilejul soluţionării plângerii împotriva soluţiei procurorului, nu este intangibilă în situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală.”.

În final, în paragraful 18, după ce a constatat că ”motivul de neconstituţionalitate invocat nu priveşte textul de lege ca atare, ci aplicarea acestuia, aspect care, potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenţei instanţei de contencios constitutional”, Curtea Constituţională a reiterat că ”a statuat în repetate rânduri că nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac  prevăzut de lege. În  acest sens, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (a se vedea Decizia nr. 1665 din 15 decembrie 2009, publicată în M. Of., nr. 112 din 19 februarie 2010)”.

III.3.4.-În Decizia 156 din 17 martie 2015 referitoare la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea Constituţională a reținut că:

[…] ”12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei porneşte de la premisa potrivit căreia valorile sociale ocrotite de legea penală prin incriminarea anterioară în art. 272^1 din Codul penal din 1969 nu mai sunt protejate de actualul Cod penal, situaţie care duce la afectarea principiului egalităţii în drepturi în faţa legii şi la depăşirea limitelor constituţionale impuse libertăţii de exprimare.13. Astfel, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni, ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi existenţele constituţionale. În cauza de faţă, Curtea reţine că prin reglementarea protecţiei penale a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul s-a plasat în interiorul aceste marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat  incriminarea într-o variantă identică a faptei de sfidare a organelor judiciare. În acest context, în acord cu  dispoziţiile  art. 61 din Legea  fundamentală, unica autoritate legiuitoare a ţării are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înţelege să o implementeze…”

   III.3.5. Prin DECIZIA nr. 405 din 15 iunie 2016 (publicată în M. Of. nr. 517 /8.07. 2016), Curtea Constituțională a admis excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal ridicate de 8 instanțe judecătorești prin 8 încheieri penale ce au făcut obiectul dosarului Curţii Constituţionale nr. 171D/2016 la care au fost conexate celelalte 7 dosare, constatând că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii” şi a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

       În soluționarea excepției de neconstituționalitate, Curtea, după ce a înlăturat critica potrivit căreia termenul „act” folosit în cuprinsul textului de lege criticat (referitor la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 246-art. 248 din Codul penal din 1969 și art. 297 din Codul penal) este lipsit de previzibilitate şi claritate, apreciind că aceasta nu poate fi reţinută deoarece se circumscrie sferei atribuţiilor de serviciu/ îndatoririlor pe care funcţionarul public, în accepţiunea art. 175 din Codul penal, le are potrivit legii, și după ce a înlăturat și critica potrivit căreia în cuprinsul dispoziţiilor art. 297 din Codul penal nu se menţionează dacă „actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit, reținând că situaţia premisă este cea a obligaţiei îndeplinirii unui act licit (”atribuţia de serviciu/îndatorirea pe care funcţionarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate”), Curtea, observând că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, a apreciat că „vătămarea drepturilor sau intereselor legitime presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege”, că ”vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor … la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară”.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Curtea a reţinut că astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care face parte, este o infracţiune asimilată celor de corupţie, ”constituind prin modul în care a fost incriminată, o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu  care trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie”.

În continuare, Curtea a apreciat că prin infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, ”legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu şi atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispoziţiile Codului penal, subiectul activ al infracţiunii obţine pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Referitor la sintagma „a obţinut”, Curtea observă că aceasta are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de „a primit”, „a dobândit”, „a realizat”. În ceea ce priveşte folosul obţinut din săvârşirea infracţiunii, Curtea apreciază că acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. Expresia „pentru sine ori pentru altul” se referă la destinaţia foloaselor, prin sintagma „pentru altul” legiuitorul înţelegând să incrimineze şi o destinaţie colaterală, deviată a foloaselor obţinute din săvârşirea acestei infracţiuni de către funcţionarul public (…), esenţială fiind dobândirea de către o persoană (funcţionar public sau terţ) a unui folos necuvenit”.

III.3.6. Prin DECIZIA nr. 392 din 6 iunie 2017 (publicată în M. Of.504/ 30.06.2017) Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.248 Cod penal din 1969 (în dosarul nr. 171D/2016), cu care a fost sesizată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția penală (prin Încheierea din 28.03.2016, în dosarul nr. 2.628/ 1/ 2016) și a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii„), și a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor  art. 297 alin.1 Cod penal, respectiv ca neîntemeiată excepţia de neconstitu-ţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

      În motivarea acestei decizii  se reține, relevant, că:

”(…)  26. Cu privire la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, …, instanța constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în  măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din  cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. De asemenea, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, constatând că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate la acea dată. Ca urmare a deciziei pronunțate, dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare și continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale.  (…).

37.  În concluzie, în materie penală, principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament – prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție – sau Guvern – prin adoptarea de ordonanțe și ordonanțe de urgență, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție. Astfel, Curtea a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“ (paragraf 62).
38.  Toate aceste argumente sunt pe deplin aplicabile și în cazul dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969, prin urmare Curtea va admite excepția și va constata constituționalitatea acestora numai în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“.(…).
39.  Pe de altă parte, Curtea a reținut că, în exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit (alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat), iar nu ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică. Mai mult, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru  între interesul public și cel individual. (…).
40. În concluzie, Curtea a constatat că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind „abuzul în serviciu“ ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare (Ministerul Public și instanțele judecătorești).   (…)
41. Mai mult, în acord cu jurisprudența sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 16/26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, …, autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Prin sintagma  considerente pe care dispozitivul deciziei Curții se sprijină se înțelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază  soluția pronunțată de Curte. Astfel, argumente autonome, de sine-stătătoare, sau argumente multiple, coroborate, pot determina o construcție logico-juridică după structura premisă-demonstrație-concluzie. Cu alte cuvinte, considerentele unei decizii a Curții Constituționale cuprind analiza comparativă dintre textul legal criticat și norma constituțională, procesul logic pornind de la situația premisă (care implică, pe de o parte, analiza textului legal, și, pe de altă parte, analiza textului constituțional), realizând legături corelante, inferențiale (analiza raportului dintre cele două norme) din care derivă o concluzie, consecința analizei (soluția pronunțată de Curte). Această structură este una unitară, coerentă, întregul ansamblu argumentativ constituind fundamentul concluziei finale, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conținutul unei decizii a Curții ar putea exista considerente independente de raționamentul juridic care converge la soluția pronunțată și implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicțional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea constată că autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei.”

       NOTĂ :

Din paragraful 49 al Decziei 392/2017 rezultă că dacă organele judiciare (judecători și procurori) se conformează celor statuate de Curtea C. în considerentele unei decizii astfel redactate încât să suțină dispozitivul ei, așa cum a fost Decizia 297/2018, pe care pe parcursul a peste 3 ani de zile au aplicat-o conform considerentelor și dispozitivului ei, nu pot fi ”condamnate” de Curte ca arogându-și atribuții de organ legiuitor (precum s-a afirmat in Decizia 358/2022)!

Este de menționat aici că în definirea noțiunii de ”INTERES”, și de ”VĂTĂMARE a INTERESELOR LEGALE ale unei persoane” Curtea a dat explicații pertinente și a clarificat acesti termeni după ce a apelat la explicațiile Dicţionarului explicativ al limbii române, reţinând că, potrivit acestuia, „interes reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor  nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă”-n.n.

IV.Analiză comparativă a deciziilor CCR in materie de prescripția răspunderii penale

Pentru a putea avea o imagine decentă cu privire la ”schimbarea bruscă de directie” lansată de Curtea Constituțională prin decizia nr. 358/2022 publicată în 9 iunie 2022, voi prezenta, cu trimitere și la ”Memoriul către ÎCCJ” și la ”Scrisoarea unui fost procuror către CSM” sus-invocate, o analiză comparativă a jurisprudenței Curții înainte de a fi pronunțată această decizie, după cum urmează:

IV.1. Etapa deciziilor Curții Constituționale nr.443/2017, nr.297/ 2018, nr. 650/2018, nr.466/2019

        IV.1.a) Decizia nr.443 din 22 iunie 2017 (publicată în M.Of. nr.839/24 octombrie 2017)

    Prin Decizia simplă/extremă nr.443 din 22 iunie 2017, Plenul Curții Constituționale, cu unanimitate de voturi (exprimate de judecătorii Valer Dorneanu-președinte, Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea-Ștefan Minea, Daniel-Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Simona-Maya Teodoroiu, Livia-Doina Stanciu și Varga Attila) luând act și de concluziile procurorului de ședință și de punctele de vedere formulate în cauză în același sens de Guvern și Avocatul Poprului, a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art 155 alin. 3 Cod penal (având următorul cuprins: „Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei“), excepție care a format obiectul dosarului Curții Constituționale nr. 1.420 D/2016 din 29.07.2016 și cu care Curtea a fost sesizată prin Încheierea din 21 iulie 2016 a Curții de Apel Iași-Secția penală, ridicată de numitul G.S. în Dosarul nr. 8.056/ 99/ 2015/a1.

      În practicaua Deciziei nr.443/2017 (paragrafele 1-13), Curtea Constituțională a făcut prezentarea cauzei, a părților, a poziției, temeiului și motivelor invocate de semnatarul excepției precum și a punctelor de vedere privind excepția de neconstituționalitate, exprimate de Curtea de Apel Iași-Secția penală (”opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată… că instituția prescripției răspunderii penale vizează infracțiunea în materialitatea sa și produce efecte in rem…), de Guvern (apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată…) și de Avocatul Poporului (apreciază că ”dispozițiile criticate sunt constituționale,…că prevederile art. 155 alin.3 din Codul penal nu creează discriminare între diferitele categorii de participanți la săvârșirea infracțiunii, ci constituie o reflectare a dispozițiilor art. 16 alin.1 din Constituție, …că infracțiunea este unică și este rezultatul contribuțiilor tuturor făptuitorilor, constituind temeiul răspunderii lor penale, …”).

Începând cu paragrafele 14-16 ale Deciziei nr. 443/2017  Curtea Constituțională a trecut la redactarea motivării/considerentelor, arătând obiectul exceptiei de neconstituționalitate (prevederile art. 155 alin. 3 Cod penal) și temeiul ei juridic invocat de autorul excepției.

În paragraful 17 al Deciziei nr.443/2017 Curtea a început examinarea excepției de neconsti-tuționalitate, astfel că în cuprinsul paragrafelor 17-20, Curtea a definit corect, temeinic și consecvent cu practica sa anterioară, principiile aplicabile speței, și anume că ”17…răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal…”, pe baza principiului legalității incriminării și a pedepsei (”prevăzut la art. 23 alin.12 din Constituție și art.1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor sunt prevăzute de legea penală…și la art. 15 alin. 2 din Codul penal, conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”), completat cu principiul caracterului personal al acesteia conform căruia ”răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârșit o infracțiune și la participanții la comiterea acesteia”, precum și cu ”un alt principiu aplicabil răspunderii penale, cel al prescriptibilității răspunderii penale” (18), în temeiul căruia ”dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp…,…”(19), astfel că ”…pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale…la art. 153-156 din Codul penal… și constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescriptie… reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică” (20).

În paragrafele 21-26 ale Deciziei nr.443/2017, Curtea a motivat prin raționamente directe clar argumentate juridic și necontestate de nimeni hotărârea sa de a declara constituționale prevederile art. 155 al.3 Cod penal (prin raportare la alineatul 1 al aceluiași articol 155 din Codul penal, care prevedea: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“).

Întrucât Decizia nr. 443/2017 este definitivă și obligatorie față de toți (erga omnes) din data de 24 octombrie 2017 când a fost publicată și până în prezent, rezultă că atât anterior deciziei cât și ulterior publicării ei, art.155 alin 3 Cod penal produce aceleași efecte de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în toate procesele penale cu infracțiunea comisă în participație, aflate în faza de judecată pe rolul Instanțelor judecătorești sau în faza de urmărire penală la Parchetele din România (ca părți ale Autorității Judecătorești), deoarece considerentele proprii, de sine stătătoare, ale Deciziei (incluzând paragrafele 21-26 sus-indicate) – prin care se reține că există instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și că întreruperea se produce in rem față de toți participanții la săvârșirea infracțiunii, prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, indiferent dacă acel act de procedură îl privește doar pe unul dintre ei ( prin trimitere, se invocă textul art.155 alin. 1 Cod penal în forma lui de la data pronunțării deciziei) sau pe toți – nu au fost niciodată modificate sau desființate! Iar cum aceste considerente în baza cărora Curtea Constituțională a dispus respingerea excepției de neconstituționalitate a art.155 alin 3 Cod penal sunt obligatorii împreună cu dispozitivul pe care îl susțin, așa cum Curtea a statuat in deciziile sale anterioare sus-indicate și cum a invocat în decizia sa ulterioară nr. 650/25.10.2018 (publicată în M. Of. nr.97 din 7.02.2019 la care vom face referire mai jos), nimeni –nici măcar cei 7 judecători constituționali –nu poate pretinde în niciun caz, în condițiile în care Curtea nu a dispus schimbarea acestei jurisprudențe, încetarea sau modificarea implicită a efectelor deciziei nr.443/2017! Fac precizarea că numai în cazul legilor există posibilitatea modificării implicite a legii vechi printr-o lege nouă, în timp ce deciziile Curții C. nefiind legi, nu pot fi modificate implicit printr-o altă decizie ci doar explicit și expres motivat, printr-o așa-numită ”decizie de schimbare a jurisprudenței”.  (Pentru analiză și comentarii mai pe larg a se vedea Memoriul din 21 octombrie 2022 adresat de subsemnatul către ÎCCJ, punctul 5.1 subpunctele 5.1.a.-5.1.d., paginile 11-16).

        IV.1.b) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată in M.Of. nr. 518 din 25 iunie 2018

        Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, Curtea Constitutională, cu majoritate de 6 voturi pentru (exprimate de judecătorii Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea-Ștefan Minea, Daniel-Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru și Varga Attila) și 3 contra (opinii contrare exprimate de președintele Valer Dorneanu și judecătorii Simona-Maya Teodoroiu și Livia-Doina Stanciu), pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a art.155 alin.1 Cod penal ce a făcut obiectul dosarului nr. 1.162 D/2017 din 24.03.2017 ( în paragraful 11 al deciziei se arată că Obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 155 alin. 1 din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“), cu care Curtea a fost sesizată prin Încheierea din 16 martie 2017 a Curtii de Apel Oradea, fără a ține cont de concluziile procurorului de ședință nici de punctele de vedere formulate de instanța de sesizare, de Guvern și de Avocatul Poporului, prin interpretarea textului art. 155 alin.1 Cod penal într-un sens restrâns față de cel stabilit prin decizia 443/2017, argumentat în paragrafele nr. 24-33 și sintetizat de Curte în paragraful nr.34 al deciziei, a dispus că ”Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicată de inculpații C.S. și N.M.S în dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curtii de Apel Oradea-Secția penală și pentru cauze cu minori, și constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin.(1) din Codul penal, este neconstituțională”.

Este important de menționat aici că dosarul Curții Constituționale nr. 1.162D/2017 (conținând sesizarea făcută de Curtea de Apel Oradea, înregistrat la 24.03.2017 și soluționat prin Decizia nr.297/2018), s-a suprapus, ”a fost contemporan”, la Curtea Constituțională, o perioadă de cca 90 zile (în care potrivit Regulamentului Curții ar fi trebuit să fie emis raportul întocmit de judecătorul-raportor) cu dosarul nr. 1.420 D/2016 conținând sesizarea făcută de Curte de Apel Iași, în care a fost pronunțată decizia 443/2017, fără ca al doilea dosar, mai nou, să fie conexat la cel dintâi, mai vechi, deși între cele două exista o strânsă legătură în sensul art. 31 al.2 din legea nr.47/1992 republicată și exista o practică a Curții de a conexa dosarele care aveau legătură între ele. Această situație de suprapunere a celor două sesizări (între care exista o strânsă legătură) timp de peste 90 zile la Curte (88 zile până în data de 22 iunie 2017 și 210 zile până la publicarea deciziei 443/2017 în 24.10.2017, fără analizarea și menționarea existenței/inexistenței unei legături între cele două sesizari (în sensul prevăzut de art.31 alin.2 din L.47/1992, care prevede că ”în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”), cu consecința fie a conexării dosarului mai nou la dosarul mai vechi, fie a neconexării, care i-a permis Curții ca peste 10 luni de zile, la data de 26 aprilie 2018, să pronunțe o decizie în contradicție cu cea dintâi privind aceeași problemă a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, ridică semne serioase de întrebare privind regulile de funcționare a Curții, care necesită intervenția unei reglementări care să nu mai permită repetarea unei situații similare. 

In esență, în motivarea/considerentele Deciziei nr. 297 /2018, după practicaua din paragrafele 1-9 și aspectele introductive din paragrafele 10-12 privind obiectul exceptiei de neconstituționalitate (”dispozițiile art. 155 al.1 Cod penal…” ) și temeiul ei juridic din Constituție ( art. 1 alin.5, art. 11 alin.1, art. 20, art. 21 alin.3), cei 6 judecători ai Curtii Constituționale – cărora eu le-am spus ”completul special de 6 judecători” – au trecut în revistă, în paragrafele nr.13-17, practica cea mai recentă a Curții în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, citând Decizia nr.443/2017 (prin redarea rezumativă a paragrafelor introductive nr.17-20 ale acestei din urmă decizii).   Mai departe, începând cu paragrafele nr.22-23 ale considerentelor Deciziei nr. 297/2018, cei 6 judecători constituționali majoritari, au construit o argumentație teoretică diferită partial de principiile consacrate în unanimitate prin Decizia nr.443/2017 cu câteva luni de zile în urmă de plenul Curții Constituționale (obligatorie și pentru ei la fel ca pentru orice cetățean roman!), arătând că ”analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă …pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își poate exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 Cod procedură penală… iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială”, care le-a permis ca în pargraful 24 să statueze că ”…întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale”.

În continuare, după ce în paragraful 26 al deciziei 297/2018 cei 6 judecători majoritari ai Curții au punctat că ”…instituția prescripției răspunderii penale al cărei mecanism juridic este suspus acelorași cerințe ale principiului legalității și ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistența în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârșit”, în paragraful 28 al deciziei ei au concluzionat că ”…se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție”, statuând în paragraful 30 al deciziei că ”…dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite.” respectiv în paragraful 31 că ”…prevederile art.155 al.1 Cod penal sunt lipsite de previzibilitate si, totodată, contrare principiului legalitătii incriminării, intrucat sintagma «oricarui act de procedură» din cuprinsul acestora are in vedere si acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul intreruperii cursului prescriptiei si al inceperii unui nou termen de prescriptie a raspunderii sale penale”.

         În final, ca o încoronare a tuturor considerentelor deciziei (argumente și statuări expuse în paragrafele sus-indicate și în paragrafele 29-33 din decizia 297/2018, inclusiv prin invocarea faptului că ”…în țări precum Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia și Spania, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale se realizează prin acte procesuale care sunt comunicate suspectului sau inculpatului ori care presupun prezența acestuia în fața organelor judiciare sau prin acte care vizează, în mod direct, soluționarea raportului juridic penal de conflict”), cei 6 judecători constituționali majoritari au constatat în paragraful 34, interpretativ-manipulativ, contrar argumentelor celor 3 judecători care s-au opus adoptării deciziei, că ”…soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”.

 

Analizând logic și teleologic Decizia 297/2018, rezultă că dacă judecătorii majoritari ai Curții, sesizați cu excepția de neconstituționalitate a întregului art.155 alin.1 Cod penal, nu ar fi dorit ca decizia emisă de ei să fie o decizie interpretativă a textului art.155 al.1 Cod penal, prin care acesta să fie menținut activ în fondul legislativ (”Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea”) dar cu ”adaptarea” condițiilor de aplicare a acestuia ( prin schimbarea soluției legislative a ”oricărui act de procedură în cauză” în sens restrictiv, cu ”soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969” deoarece ”îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”), atunci cei 6 judecători nu s-ar fi limitat la declararea ca neconstituțională a soluției legislative conținute în alineatul 1 al 155 al.1 Cod penal ci, definindu-și în mod expres hotărârea lor ca  ”decizie simplă/extremă”, ar fi declarat ca neconstituțional acest alineat în întregime, așa cum invers, prin decizia simplă/extremă cu nr. 443/2017, a fost declarat constitutional alin. 3 al art. 155 Cod penal prin votul unanim al judecătorilor Curții.

Practic, dupa cum rezultă intrinsec din Decizia 297/2018, cei 6 judecători majoritari ai Curtii C. au considerat că textul art.155 al.1 Cod penal, valid constitutional raportat la instituția juridică reglementată, conține o omisiune legislativă de restricționare a condițiilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale care determină ca soluția legislativă a „oricărui act de procedură în cauză” existentă în textul legal să fie neconstituțională  (”întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale”- paragraf 31), iar acestă omisiune legislativă, de natură constitutională și nu doar legală, trebuie corectată de îndată chiar de către Curte, prin interpretarea  textului de lege al art. 155 al.1 Cod penal într-un sens restrâns, argumentat în paragrafele  22-33 și sintetizat de Curte în paragraful nr.34 al Deciziei 297/ 2018(sus-citat).

       În concluzie, în ceea ce privește natura juridică a Deciziei Curții Constituționale nr.297/2018, pe care aceasta nu a definit-o nicăieri în considerente, chiar dacă dispozitivul ei este atipic și chiar dacă nu conține exprimarea folosită de obicei de Curte în alte decizii de interpretare, de genul că ”textul este contituțional în măsura în care se interpretează că…”, întrucât dispozitivul nu se poate interpreta decât prin prisma considerentelor deciziei – care indică soluția pentru a remedia situația ”de neconstituțio-nalitate” în limitele interpretării date de cei 6 judecători ai Curții articolului 155 alin. 1 Cod penal – iar acestă interpretare permite aplicarea deciziei în mod independent și uniform pentru cazuri similare, deci previzibil, chiar și în lipsa unei intervenții a legiuitorului, rezultă că aceasta are natura juridică a unei decizii de interpretare (interpretativă), obligatorie pentru toți cetățenii români (inclusiv magistrati) nu doar pentru cei din Puterea Legislativă nicidecum a unei decizii simple/extreme, de simplă declarare a unui articol de lege ca neconstituțional!

      Majoritatea covârșitoare a celor care s-au aflat în postura de a respecta și aplica această Decizie nr.297/2018 a Curții Constituționale, începând de la magistrați (care lucrează pe baza convingerii proprii izvorâte din conștiința juridică și printre care m-am numărat și subsemnatul în caliate de procuror până la 1 septembrie 2019) și până la teoreticienii dreptului (printre care se numărau titularii catedrelor de drept penal ale prestigioaselor facultăți de drept din cadrul Universității Babes-Bolyai din Cluj Napoca, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și din cadrul Universității de Vest din Timișoara, dar și autori de cursuri de drept precum Mihail Udroiu în ”Sinteze de drept penal. Partea generală, Editura CH Beck, Buxcurești 2020, pag.910-912) au perceput și atribuit Deciziei nr.297/2018 această natură juridică de decizie cu rezervă de interpretare pe baza propriei lor convingeri, independent unii de alții, iar apoi si-au asumat deschis și motivat această interpretare a legii, aplicând-o în soluțiile pe care le-au dat în dosarele penale, ori în lucrările pe care le-au scris.

Menționez aici că deși am subscris întru totul la raționamentele și argumentele logico-juridice din Opiniile separate contrare, exprimate de cei 3 judecători constitutionali în considerentelor Deciziei nr.297/2018, întrucât în spatele lor am simțit prezența și forța acelei bune-credințe specifice unor judecători experimentați, corecți, imparțiali și consecvenți pe care oricât ai vrea și ai încerca ”să-i duci cu preșul” nu ai reuși indiferent de cantitatea de baliverne aruncată ”ca provocare” pentru a le șubrezi  concepția, în final, ca magistrate care aplică legea în vigoare, mi-am asumat să aplic și am aplicat Decizia 297/2018 potrivit considerentelor sale, cu o natură juridică de decizie interpretativă!

 

Pe de altă parte este de menționat aici că, admițând că Decizia 297/2018 ar fi fost una simplă/extremă, atunci, după expirarea celor 45 zile de la publicarea ei în Monitorul oficial de suspendare a aplicării art.155 alin.1 Cod penal, în cazul neintervenției legiuitorului pentru a adapta textul legal la decizia Curții Constituționale, pentru aplicarea în continuare a acestuia întrucât nu era abrogat, ar fi devenit obligatorie aplicarea deciziei conform dispozitivului și considerentelor, din care rezulta că întreruperea cursului prescripției se poate face potrivit soluției legislative cuprinse în art.123 alin.1 din vechiul cod penal din 1969 doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia  comunicat  suspectului sau inculpatului, considerente care nu ofereau magistratului judecător sau procuror posibilitatea de a susține că nu mai există/operează niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

(Pentru analiză și comentarii mai pe larg a se vedea Memoriul din 21 octombrie 2022 adresat de subsemnatul către ÎCCJ, punctul 5.2 subpunctele 5.2.a.-5.2.d., paginile 16-28).

IV.1.c) DECIZIA nr. 650/25 octombrie 2018, publicată în M. Of. nr.97 din 7 februarie 2019

      Această nouă concepție ”interpretativă” a Curții Constituționale privind articolul 155 alin.1din Codul penal exprimată în Decizia nr.297/2018, rezultând din considerentele ei, a fost reconfirmată de Curte la exact 4 luni de zile de la publicarea deciziei 297/2018 (8 august 2018), prin Decizia nr. 650/ 25 octombrie 2018, o decizie nu doar importantă ci chiar de referință a Curții în ceea ce privește concepția asupra instituției întreruperii cursului prescripției răspunderii penale în baza căreia a întors la Parlament un proiect de lege de modificare a Codului penal, prin care Curtea s-a pronunțat și în ceea ce privește imposibilitatea asimilării, considerării sau confundării deciziilor sale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate a unui text de lege cu legea penală mai favorabilă, deoarece asimilarea lor cu legea penală mai favorabilă ”echivalează cu preluarea de către Curtea Constituțională a unor atribuții de natură legislativă”, după cum urmează:

IV.1.c).1. Prin DECIZIA nr. 650/25 octombrie 2018 (publicată la 7.02.2019) privind excepțiile de neconstituționalitate formulate de 110 deputați (înregistrată la Curtea C. cu nr. 5.358/ 5.07.2018 devenită obiect al Dosarului nr. 1.050A/2018, paragrafele 1-39), de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite [Dosar nr. 1.051A/2018, paragrafele 40-66] și de Președintele României [Dosar nr. 1.192A/2018, paragrafele 67-98], depuse anterior promulgării conform art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 … pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2)],… pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], (se înțelege, toate din Codul penal), respectiv a respins ca neîntemeiată, obiecția de neconstituți-onalitate a Art. I pct. 6 … pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], ș.a. din proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, adoptat de Senat la data de 3 iulie 2018 și de Camera Deputaților la data de 4 iulie 2018.

IV.1.c).1.1.  În capitolul (4.10) al Deciziei nr. 650/2018, intitulat ”Criticile de neconstitu-ționalitate a dispozițiilor art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) și art. 16 alin.(1) și (2) din Constituție”, conținând paragrafele 414-423, Curtea Constituțională, a examinat și s-a pronunțat asupra criticilor cu privire la problema efectelor întreruperii cursului termenului de prescripție în situația comiterii unei infracțiuni în participație (de către două sau mai multe persoane), pe care Parlamentul a încercat ”să o rezolve” în proiectul de lege votat în 3 și 4 iulie 2018 supus controlului de constituționalitate în sensul că întreruperea cursului prescripției se raportează la persoană, în forma redată în paragraful 414 {” Art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege are următorul cuprins: (2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou  termen de prescripție față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură.”}, prin modificarea textului art. 155 alin.2 și 3 Cod penal în vigoare, redat în paragraful 415 {”Art. 155 alin. (2) și (3) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.”}.

  În paragraful 416  Curtea a prezentat criticile de neconstituționalitate prin care autorii suțineau că  ”(…)în  esență, textul  propus modifică  în mod  radical principiul de drept penal consfințit în legislația românească, potrivit căruia întreruperea cursului prescripției trebuie să producă efecte față de toți participanții la săvârșirea unei infracțiuni”, iar în paragraful 417 a constatat că soluția legislativă preconizată la art. 155 alin.2 Cod penal schimbă concepția existentă până la acel moment în codul penal astfel: ”{…acesta, pe de o parte, preia în conținutul său  normativ prevederile actuale ale art. 155 alin. (2) din Codul penal, iar  pe de altă parte, modifică soluția legislativă cuprinsă în alineatul (3) al aceluiași articol, optând  pentru  o soluție legislativă contrară acestuia. Prin înglobarea  celor  două ipoteze  normative, soluția legislativă preconizată la art. 155 alin. (2) din Codul penal  stabilește  o  nouă  concepție  asupra curgerii termenului de prescripție  după  fiecare întrerupere. O atare reconfigurare  normativă  este  însă  contrară art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 147 alin. (4) din Constituție.}”.

În argumentarea acestei concluzii, care stat la baza admiterii excepției de neconsti-tuționalitate a Art.I pct. 27 din proiectul de lege [cu referire la art. 155 alin. (2)] cod penal, Curtea Constituțională a invocat din nou, în paragrafele următoare 418-420 ale Deciziei nr.650/2018, Decizia sa simplă (și de bază) în materie de întrerupere a prescriptiei, cu nr. 443 din 22 iunie 2017, citând și rezumând paragrafele 22-25 ale acestei din urmă decizii, căreia i-a recunoscut forța statuărilor și i-a reconfirmat valabilitatea argumentelor de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin.3 Cod penal și de constatare a constituționalității acestuia – desigur prin raportare la alineatul 1 al aceluiași articol –  paragrafe pe care le redau în scurt extras, mai jos:

”{418. Prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, … paragrafele 22-25, Curtea a reținut, cu privire la problema efectelor întreruperii termenului de prescripție în situația comiterii unei infracțiuni, în participație, de către mai multe persoane, că, potrivit textului în vigoare al art. 155 alin. (3) din Codul penal, „întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre aceștia“.

419.  Soluția juridică anterior menționată este determinată de însăși natura instituției prescripției, care, […], semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății. […] termenul de prescripție reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare își pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, și nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat. Așa fiind, este firesc ca îndeplinirea  oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la  ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea sau infracțiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracțiuni au fost săvârșite în participație, același efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau își aduc aportul la săvârșirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.
420. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicație a acestora în domeniul dreptului penal substantial.}“.  

În continuare, în paragrafele 421-423 ale Deciziei 650/25.10.2018, rămânând consecventă principiilor și statuărilor din Decizia nr.443/22.06.2017 privind întreruperea cursului prescripției în cazul infracțiunilor comise în participație penală și respectându-le, fără a modifica, preciza sau completa după un an de zile textul acestei decizii (precum s-a întâmplat în 26 mai 2022 cu o decizie din 2018!), Curtea Constituțională a constatat că instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale în cazul infracțiunilor comise în participație penală, prevăzută de art.155 alin.3 Cod penal, era în vigoare, era activă – astfel că implicit și cauza de întrerupere conținută în dispozițiile art.155 alin.1 Cod penal era activă – și, întrucât reglementarea în vigoare era mai bună decât cea propusă prin proiectul de lege, trebuia apărată în forma prevăzută de Codul penal în vigoare – ceea ce denotă că, evident, concepția Curții era ”de a recunoaște” dispozițiile art.155 alin.1 Cod penal ca fiind în vigoare (în forma interpretată prin Decizia sa nr.297/2018!), paragrafe pe care le redau în citat după cum urmează:  

”{421.Din cele de mai sus rezultă că instanța constituțională a constatat că, prin natura  sa, prescripția semnifică  diminuarea  rezonanței  sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății, ceea ce înseamnă că ea produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. Or, textul legal criticat nu face decât să altereze natura juridică a prescripției, înlocuind semnificația instituției prescripției răspunderii  penale în ipoteza comiterii unei infracțiuni în participație cu unul dintre efectele acesteia. Prin urmare, întreruperea  cursului prescripției trebuie să producă efecte față de toți participanții la săvârșirea unei infracțiuni, și nu cu privire numai față de persoana  în favoarea căreia curge  prescripția de la momentul  la care s-a comunicat actul de procedură. Prin urmare, întrucât, prin prisma instituției prescripției răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanții la săvârșirea infracțiunii semnifică o menținere a rezonanței sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată și este în atenția societății, efectul acesteia vizează fapta, și nu persoanele. Prin urmare, întreruperea  termenului de prescripție, cu consecința  curgerii unui nou termen de prescripție, nu poate fi raportată  la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ține de natura prescripției.

422. Nesocotirea acestei exigențe constituționale derivate din art. 1 alin. (3) din Constituție și obiectivizată în decizia anterior menționată a Curții Constituționale (DECIZIA nr.443/2017– n.n.), pe de o parte, alterează instituția prescripției, iar, pe de altă parte, ignoră efectul general obligatoriu al deciziei  instanței constituționale. Mai mult, soluția legislativă preconizată, întrucât nu ține cont de un criteriu intrinsec asociat naturii juridice a prescripției, consacră situații de evidentă discriminare, cu consecința încălcării art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție. Astfel, două persoane aflate în situații similare, care au, spre exemplu, calitatea de coautori ai unei infracțiuni, pot fi supuse unor consecințe juridice diferite, dacă organul judiciar comunică un act de procedură doar uneia dintre ele.
423. Având în vedere cele expuse, Curtea reține încălcarea art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 147 alin. (4) din Constituție.}”.

      Din paragrafele 414-423 citate mai sus, rezultă că prin Decizia 650/2018 – adoptată la 4 luni de zile și publicată la 7 luni și jumătate după publicarea Deciziei sale nr 297/2018 – Curtea Constituțională a analizat, a criticat, a constatat și a declarat neconstituțional textul proiectului de lege votat de Parlament în majoritatea PSD+ALDE de a modifica (prin încălcarea principiilor constituționale privind egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor), natura juridică a instituției întreruperii cursului prescripției dintr-una obiectivă, ce ține de faptă ( cum era la acea dată și este și în prezent și astfel produce efecte față de toți participanții la săvârșirea unei infracțiuni), într-una subiectivă, adică ce ține de persoana infractorului, astfel încât prin actul de procedură îndeplinit față de unul dintre participanții la comiterea faptei și comunicat acestuia, întreruperea cursului prescripției să opereze doar față de acea  persoană căreia i s-a comunicat acel act de procedură iar nu față de toți participanții la săvârșirea infracțiunii!

      Din aceste paragrafe ale Deciziei 650/2018 mai rezultă că deși legiuitorul parlamentar a încercat să modifice textul art. 155 alin. 2 și 3 Cod penal ținând cont și de cerința comunicării actelor de procedură către suspect/inculpat pentru a întrerupe cursul prescripției în cazul infracțiunilor comise în participație, cu scopul de a se conforma partial Deciziei 297/2018 (prin care soluția legislativă conținută în art.155 alin.1 Cod penal declarată neconstituțională a fost înlocuită cu cea enunțată în paragraful 34 al deciziei), judecătorii Curții Constituționale care au adoptat Decizia 650/2018, au constatat că parlamentarii, în momentul în care au votat textul de modificare în forma ”După fiecare întrerupere începe să curgă un nou  termen de prescripție față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul  la care s-a comunicat actul de procedură”, amestecând prevederile art.155 alin 2 cu cele ale alin.3 Cod penal în vigoare și adăugând referirea la ”persoana în favoarea căreia curge prescripția”, parlamentarii au greșit deoarece ”au personalizat” instituția întreruperii cursului prescripției!

 

     Astfel,  Prin Decizia nr.650/25.10.2018, în care a citat dispozițiile art. 155 alin.2 și alin.3 Cod penal în vigoare, Curtea Constituțională a constatat expres ca fiind în vigoare și activă instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale – și pe cale de consecință și operarea termenelor de prescriptie specială – în cazul infracțiunilor comise în participație penală (”421.întreruperea  termenului de prescripție, cu consecința  curgerii unui nou termen de prescripție, nu poate fi raportată  la persoană, ci la faptă”) și a înțeles în mod evident să o apere – chiar dacă ”mijloacele”/cazurile de întrerupere deveniseră începând cu data de 25 iunie 2018 ”mai restrânse”, limitate doar la actele întocmite în cauzele penale care potrivit legii trebuiau comunicate suspectului/ inculpatului, ca urmare a interpretării date de Curte prevederilor art. 155 alin.1 Cod penal prin Decizia 297/2018,– astfel că a admis excepția invocată și a respins ca neconstituțional textul din proiectul de lege care prevedea modificarea art. 155 alin. 2 și 3 Cod penal. 

      După cum rezultă din conținutul paragrafelor 421-423 ale Deciziei 650/25.10.2018, Curtea Constituțională nu a simțit deloc nevoia, nici la data de 25 octombrie 2018 (a adoptării)  nici la data de 07 februarie 2019-a publicării deciziei, că ar trebui să aducă vreo completare sau precizare, cu efect retroactiv pe 4 (sau, după caz, 7) luni de zile, Deciziei sale anterioare nr. 297/2018 prin explicarea și precizarea că aceasta ar avea natura juridică de decizie simplă/ extremă ( care lipsea din conținutul acelei Decizii!) – așa cum au făcut, cu rea credință și efect retroactiv de peste 2 ani și jumătate, cei 7 judecători care au adoptat Decizia 358/ 26.05.2022! Din contră, Curtea, recunoscând implicit că dispozițiile art.155 alin.1 Cod penal (interpretat prin Decizia 297/2018) erau în vigoare – deoarece doar acestea prevedeau cauza de întrerupere a cursului prescripției (constând în întocmirea oricărui act care potrivit legii trebuia comunicat suspectului/ inculpatului!) și asigurau ”operarea” în fiecare dosar penal aflat pe rolul organelor judiciare a instituției întreruperii cursului prescripției răspunderii penale în forma interpretată, s-a limitat doar la a concluziona și a statua că textul Art.I pct. 27 din proiectul de lege votat de Parlament, de modificare a dispozițiilor art.155 alin.2 și 3 Cod penal este neconstituțional pentru că ”(…) pe de o parte, alterează instituția prescripției, iar  pe de altă parte, ignoră efectul general obligatoriu al deciziei  instanței constituționale” (-adică al Deciziei nr.443/2017, se subînțelege-n.n!) și” consacră situații de evidentă discriminare”.

IV.1.c).1.2. În capitolul (4.11) al Deciziei nr.650/2018, conținând paragrafele 424-433, Curtea Constituțională a examinat și s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate ridicate de cei 110 deputați (redată în paragraful 22) cu privire la problema modificării termenelor de prescripție a răspunderii penale, modificare pe care Parlamentul a introdus-o în proiectul de lege votat de Camera Deputaților (camera decizională) la 4 iulie 2018 prin reducerea semnificativă a termenelor generale de prescriptie precum și prin reducerea (înjumătățirea) termenelor de prescripție specială, conform prevederilor Art. I pct. 26 și 27  ”{[cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c) și art. 155 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) și art. 124 alin.(3) (din Constituție-n.n.), după cum rezultă din aceste paragrafe: 

”{424. Art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c)] din legea criticată are următorul cuprins:(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: […]b) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;c) 6 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; – Art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din legea criticată are următorul cuprins:(3) Prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 154 este depășit cu încă jumătate.

425. Art. 154 alin. (1) lit. b) și c) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: […]b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani– Art. 155 alin. (4) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins: Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni}”.

 

Deși prin exceptia de neconstituționalitate ridicată, autorii ei suțineau că ”426…în esență, diminuarea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiuni cu pericol social ridicat, concomitent cu reducerea termenelor speciale de prescripție a răspunderii penale pune la îndoială aptitudinea  sancțiunilor  penale de a-și atinge scopul preventiv”, Curtea Constituțională a respins excepția prin  argumentele expuse în paragrafele 427-433 din Decizia 650/2018, astfel:

        ”{427…legiuitorul a redus, pe de o parte, durata termenelor de prescripție a răspunderii penale, respectiv în privința infracțiunilor cu maximul special mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani, precum și în privința  infracțiunilor cu maximul special mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani, iar, pe de altă parte, durata  termenului prescripției speciale, astfel că dacă termenele de prescripție a răspunderii penale au fost depășite cu jumătate [și nu încă o dată] vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

428. Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în M.Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, paragrafele 15-17, Curtea a reținut că prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. În acest sens, termenele de prescripție  sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică. De asemenea, Curtea a reținut că, pentru a avea ca efect înlăturarea  răspunderii penale, termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția vreunui act de natură a readuce în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție. (…).
429. Prin aceeași decizie, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, paragrafele 22-23, Curtea a mai reținut că instituția  prescripției  răspunderii penale  se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, (…). Astfel, prescripția răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale și, prin urmare, a acțiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată și justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societății de tragere la răspundere penală. (…). Așa fiind, analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își poate exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului  sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale.
430. În aceste condiții, reducerea termenelor de prescripție a răspunderii penale, prin art. I pct. 26 din lege, denotă o reapreciere de către legiuitor a intervalului de timp în care se consideră că are loc uitarea  de către  societate a faptelor de natură penală  pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani și, respectiv a celor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani. Totodată, prin modificarea adoptată, legiuitorul a prevăzut  reducerea termenelor la împlinirea cărora intervine decăderea organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni din categoriile anterior menționate.
431. Curtea reține însă că prescripția răspunderii penale este o instituție de drept penal substanțial, a cărei reglementare este expresia politicii penale a statului. Pentru acest motiv, modificarea  termenelor de prescripție  a răspunderii penale mai sus analizate nu constituie o problemă de constituționalitate, ea fiind de competența  exclusivă  a Parlamentului, în calitatea acestuia de unică autoritate legiuitoare a țării, reglementată la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere prevăzută de acestea.
432. Pentru aceste motive, Curtea conchide că art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c)] din lege nu sunt contrare art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție.
433. Cu privire la criticile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din lege, Curtea reține că reducerea termenului prescripției speciale la termenele  prevăzute  la art. 154 din Codul penal plus  încă  jumătate din acestea, față de actuala reglementare, de la art. 155 alin. (4) din Codul penal, conform  căreia termenul de prescripție specială este egal cu dublul termenelor de prescripție prevăzute la art. 154 din Codul penal, constituie o opțiune a legiuitorului, exprimată în acord cu politica penală a a statului și în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție. Așa fiind, Curtea constată că prevederile art. I pct. 27 din lege nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorii sesizării. De altfel, Curtea constată că aceeași soluție legislativă a fost prevăzută și la art. 124 din Codul penal din 1969, conform căruia „prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție […] este depășit cu încă jumătate.}”.

Rezultă din motivarea expusă în paragraful 433 că, exprimându-se la timpul prezent – adică 7 februarie 2019 când a publicat Decizia nr.650/2018 – Curtea Constituțională, fără a pune măcar în discuție nicidecum în a lua în considerare ieșirea din uz a dispozițiilor art.155 alin.1 Cod penal începând cu data de 9 august 2018  (a expirării termenului de 45 zile de suspendare după publicarea Deciziei 297/2018) – și pe cale de consecință fără a lua în calcul că s-a produs ”vreo dispariție misterioasă” a cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale – Curtea a constatat prin Decizia 650/2018, excluzând dispariția acestor cazuri de întrerupere ulterior datei de 25 iunie 2018, fără de care nu s-ar fi putut ajunge la împlinirea ”termenului de prescriptie specială”, că propunerea legislativă de reducere a termenelor de prescriptie este constitutională și astfel sunt admisibile noile modificări legislative care reduc termenele generale de prescriptie (paragr.430) și implicit termenele prescriptiei speciale, oricâte întreruperi ar interveni, de la dublul termenului general (cât prevede Codul penal în vigoare), la doar încă jumătate din termenul general de prescriptie!

 

Lăsând la o parte discuția despre oportunitatea sau inoportunitatea adoptării de către Parlament, la 4 iulie 2018, a unei legi de reducere a termenelor de prescriptie generală comentate de Curtea Constituțională în paragrafele 427-433 ale Deciziei nr.650/ 2018 – care includ citarea în paragrafele 428-429 a rezumatului mai multor pasaje ale Deciziei nr.297/2018 (paragrafele 15-17 și 22-23), care confirmă validitatea ei ca decizie intermediară/cu rezervă de interpretare iar nu ca decizie simplă/extremă – și văzând exprimarea clară formulată de Curte în paragraful 433 al Deciziei nr. 650/2018 (”…Curtea  reține  că reducerea termenului prescripției speciale la  termenele  prevăzute  la art. 154 din Codul penal plus  încă jumătate  din acestea, față de actuala reglementare, de la  art.155 alin. 4 din Codul penal… constituie o opțiune a legiuitorului..”), rezultă fără niciun dubiu că atât la data de 25 octombrie 2018 (a adoptării deciziei 650/2018), cât și la data de 7 februarie 2019 (a publicării ei), Curtea Constituțională a reținut și constatat expres (la mult timp după data de 8 august 2018, la care s-ar fi împlinit termenul de suspendare a dispozițiilor art.155 alin.1 Cod penal, de 45 zile de la data publicării în M. Of. a Deciziei nr.297/2018, dacă ea ar fi avut natura juridică de decizie simplă/extremă), că în actuala reglementare termenele prescripției speciale de 20 ani (ca dublu al termenului general de 10 ani prevăzut de art.154 lit.b Cod penal) și de 16 de ani (ca dublu al termenului general de 8 ani prevăzut de art.154 lit.c Cod penal) nu erau îmbolnăvite mortal de Decizia 297/2018 (încât să le scoată din uz) ci operau fără nicio problemă și, implicit că instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale având ca bază cazul de întrerupere reglementat de dispozițiile art. 155 alin.1 Cod penal (în forma interpretată de paragr.34 al Deciziei 297/2018) era în vigoare și funcționa tot fără probleme, fiind cea care cu fiecare act valabil îndeplinit ce trebuia comunicat suspectului/inculpatului, întrerupea cursul prescripției și, prin începerea curgerii unui nou termen general, transforma termenele de prescriptie generală în termene de prescriptie specială!   

      De asemenea, mai rezultă că nicăieri în considerentele Deciziei nr.650/2018 Curtea Constituțională nu a emis vreo afirmație, vreo argumentație sau vreo statuare privind ieșirea din uz, începând cu data de 25 iunie 2018 (sau 9 august 2018), ca urmare a publicării Deciziei nr.297/2018, a oricărui caz/criteriu de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale din conținutul art. 155 alin.1 Cod penal – cu consecința dispariției termenelor speciale de prescriptie – și nici cu privire la transformarea peste noapte a acestui articol, într-o lege penală mai favorabilă !  Și, foarte important, Curtea nu a imputat Legiuitorului nicio ”pasivitate” pentru că nu a intervenit legislativ pentru modificarea acestui articol în concordanță cu pretențiile Curții în intervalul celor 45 de zile în care aplicarea lui ar fi fost suspendată! Ba chiar din contra, Curtea a recunoscut și reținut, la data publicării Deciziei 650/2018, că există termene speciale de prescriptie – care se puteau forma doar în condițiile în care opera art.155 alin.1 Cod penal ca normă de reglementare legală aflată în vigoare (desigur în forma interpretată deja prin decizia 297/2018) – și că instituția întreruperii cursului termenului de prescripție a răspunderii penale își exercita funcția sa activă, Curtea excluzând  implicit dar categoric ieșirea din vigoare a dispozițiilor art. 155 alin. 1 Cod penal!

Astfel, deși în motivarea Deciziei 650/ 2018 instanța constitutională s-a referit și a citat mai multe paragrafe din Decizia nr.297/2018, totuși nu a constatat că aceasta ar avea natura juridică de decizie simplă/ extremă, care datorită pasivității legiuitorului în a interveni pentru reglementarea cazurilor de întrerupere a prescripției, ar fi lipsit de înțeles și de efecte dispozițiile art.155 alin.1 Cod penal – cu consecința direct a dispariției oricărui caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale începând cu data de 9 august 2018 și implicit a dispariției, odată cu aceasta, a termenelor de prescriptie specială și rămânerea în vigoare doar a termenelor de prescriptie generală prevăzute de art. 154 alin.1 Cod penal ! Rezultă astfel că în cazul în care Curtea ar fi avut de făcut o asemenea constatare, pentru a nu risca să se facă de râs că se pronunță asupra unui text de lege ieșit din vigoare ca și cum ar fi unul activ, Curtea s-ar fi simțit obligată să facă acea constatare și să o invoce, iar dacă nu a făcut-o, s-a datorat faptului că, în concepția sa, dispozițiile art.155 alin.1 Cod penal (conținând soluția legislativă interpretată prin paragraful 34 al Deciziei 297/2018) erau în vigoare în acel moment, iar logic, nu ar fi ales, nicidecum, să aștepte apariția unei alte ocazii într-un viitor îndepărtat- cum ar fi cea din 26 mai 2022 când s-a votat Decizia 358/2022 cu majoritate de 7 la 2!

 

        Rezultă, per a contrario, că dacă în Decizia nr.650/2018 concepția Curții nu ar fi fost aceasta, expusă mai sus, atunci în considerentele deciziei, pe de o parte judecătorii Curții nu ar fi folosit în argumentație citate din Decizia 297/ 2018 ca și citate explicative ( ca de ex. cel în care se afirmă că ”analiza dispozițiilor legale ce reglementează  întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă… ”) iar pe de o parte nu ar fi statuat că ”reducerea termenului prescripției speciale la termenele prevăzute la art. 154 din Codul penal plus încă jumătate din acestea, față de actuala reglementare, constituie o opțiune a legiuitorului…”, ci, dacă ar fi considerat decizia 297/2018 ca având natura juridică de decizie simplă, judecătorii ar fi trebuit să tragă aceeași concluzie perfidă și de rea credință pe care au construit-o cei 7 care au votat și redactat 2 ani și jumătate mai târziu, cu pretenție de retroactivitate, paragraful 73 al Deciziei nr. 358/2022 (în care s-a afirmat că: ”în condițiile stabilirii  naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, și în absența intervenției active a legiuitorului, …, pe perioada  cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”)!

 

Este de precizat aici că această concepție a Curții Constituționale redată în considerentele Deciziei 650/2018 (publicată la peste 7 luni de zile după publicarea Deciziei nr.297/2018) prin care a fost constatată activă instituția întreruperii cursului termenului de prescripție a răspunderii penale – desigur ca urmare a operării dispozițiilor art.155 alin.1 Cod penal conținând soluția legislativă interpretată din Decizia 297/2018 (care astfel nu putea fi o decizie simplă/extremă!) rezultă nu numai din expunerea făcută de către judecătorii care au adoptat Decizia 650/2018 { cu majoritate de voturi în privința art. I pct. 6, pct. 11, pct. 13 pct.21, pct. 22, pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 28, pct. 40, pct. 43, pct. 47, pct. 50, pct. 53, pct. 54 și art. III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii, în ansamblul său, și cu unanimitate de voturi în privința celorlalte dispoziții legale}, ci și din expunerea făcută de către judecătorii Daniel Marius Morar și Mona Maria Pivniceru în ”Opinia separată în acord cu soluția pronunțată de Curte în ceea ce privește motivele de neconstituționalitate intrinsecă” – deoarece niciunul dintre ei, deveniți în 26 mai 2022 votanți ai Deciziei nr.358/2022, nu au avut de făcut vreo obiecție sau observație nici cu privire obligativitatea erga omnes a aplicării Deciziei nr.443/2017 și nici cu privire la vreo pretinsă natură juridică de decizie simplă/extremă a Deciziei 297/2018 deși au existat referiri exprese la aceste decizii, și nici nu au avut nimic de pomenit despre vreo pretinsă încetare a efectelor art.155 alin.1 Cod penal și, implicit a alin. 3 Cod penal, ci, fiind de accord cu constatările ”pe fond” (intrinseci) ale Deciziei 650/2018, s-au limitat la a critica aspecte de procedură ținând de modul de adoptare a proiectului de lege, arătând doar că ei considerau că ”obiecția de neconstituționalitate trebuia admisă și constatată neconstituționalitatea dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în ansamblul său, pentru două motive care vizează neconstituționalitatea extrinsecă a actului normativ”, deoarece ” Prin decizia de care ne delimităm  prin prezenta opinie separată, sub pretextul „înzestrării cu instrumente și proceduri care să o facă funcțională și eficientă“, Curtea conferă unei comisii parlamentare puteri mai mari decât Parlamentului însuși, statuând, în plus, că aceasta poate decide dacă și când devin incidente norme constituționale cu caracter imperativ, ceea ce este inadmisibil.”.

De asemenea, și din Opinia separată contrară, parte a considerentelor Deciziei nr. 650/2018, exprimată de judecătoarea Livia Doina Stanciu, prin care la punctul nr.II.6 autoarea critica intenția majorității parlamentare PSD+ALDE de a reduce unele termene de prescriptie generală precum și de a reduce la jumătate termenele de prescriptie specială – opinând că ”sesizările de neconstituționalitate formulate de Președintele României, de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și de un număr de 110 deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, Grupului parlamentar al Partidului Mișcarea Populară, Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România și deputați neafiliați, se impuneau a fi admise atât cu privire la criticile de neconstituționalitate  extrinsecă cât și cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă a art. I pct. 6… art. I pct. 26 și 27 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c) și art. 155 alin. (3)] din lege” – rezultă că viabilitatea și puterea dispozițiilor art. 155 alin.1 și alin.3 Cod penal de a produce efecte întreruptive de prescripție nu era pusă la îndoială de către doamna judecător sau de vreun coleg de-al ei și că instituția întreruperii cursului termenului de prescripție a răspunderii penale funcționa și după data publicării Deciziei nr.297/2018, după cum urmează:

”II.6…

     Examinând  criticile de neconstituționalitate privind art. I pct. 26 și 27 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c) și art. 155 alin. (3)] din lege, constatăm  că legiuitorul a redus, pe de o parte, durata  termenelor de prescripție a răspunderii penale, respectiv în privința infracțiunilor cu maximul special mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 de ani, precum și în privința infracțiunilor cu maximul special mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani, iar, pe de altă parte, durata termenului prescripției speciale, astfel că dacă termenele de prescripție a răspunderii penale au fost depășite cu jumătate [și nu încă o dată], vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

Reducerea semnificativă a termenelor de prescripție reprezintă o soluție legislativă care contravine jurisprudenței Curții Constituționale și afectează echilibrul între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, răspunzând unui interes general, și drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale. (…)

Maximul special al celor mai multe infracțiuni reglementate prin Codul penal partea specială este cuprins în intervalul 5-20 de ani închisoare. Prin urmare, art. I pct. 26 din lege vizează majoritatea infracțiunilor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a limitat dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a comis o faptă penală.

     Prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragrafele 18-21, Curtea a statuat că „dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanță […] principiul legalității incriminării și a pedepsei, …iar un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale. (…) În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică“.

”Fixarea unor termene scurte pentru prescrierea răspunderii penale afectează tocmai rațiunea instituirii prescripției, întrucât, pe de o parte, afectează sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite și încrederea în autoritatea legii, iar, pe de altă parte, nu permite diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii iar în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii este discutabil dacă autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fiind mai degrabă încurajat în activitatea sa infracțională.

Mai mult, reducerea termenului de prescripție specială, coroborată cu reducerea termenului de prescripție a răspunderii penale, duce la înjumătățirea termenului de prescripție specială – exempli gratia – tâlhăria va avea termen de prescripție a răspunderii penale de 6 ani, iar termenul de prescripție specială de 9 ani; în prezent, aceste termene sunt de 8, respectiv 16 ani, iar în condițiile Codului penal din 1969, aceste termene erau de 15 ani, respectiv 22,5/30 de ani [înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012]. Se ajunge la îngreunarea  sau împiedicarea anchetării unor cauze penale, în special  a celor complexe, privind fapte care au produs prejudicii foarte mari, pentru care împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale va conduce la imposibilitatea sancționării făptuitorilor, fiindu-le creată astfel o situație mai favorabilă.

 Prin urmare, apreciem că o asemenea reducere a termenelor de prescripție a răspunderii penale și a celui de prescripție specială este în contradicție cu politica penală declarată a statului, respectiv reprimarea fenomenului infracțional.

Având în vedere cele arătate, coroborate cu faptul că modificarea operată este una de structură, care pune în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale victimelor, dar și ale celorlalte persoane, constatăm  că art. I pct. 26 și 27 contravine  prevederilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept, care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (…) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia Curții Constituționale nr. 44 din 16 februarie 2016]”.

IV.1.c).2.  Un alt aspect foarte important ce a făcut obiectul statuărilor adoptate cu unanumitate de voturi prin DECIZIA nr.650/25.10.2018 este cel expus în capitolul (4.13) al deciziei, conținând paragrafele 441-455, prin care Curtea Constituțională, a admis excepția și criticile de neconstituționalitate formulate prin Hotărârea nr. 8 din 5 iulie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite (înregistrată la Curtea C. sub nr. 5.360/6.07.2018, în Dosarul nr. 1051A/ 2018) cu privire la efectele actelor emise de Curtea Constituțională, pe care Parlamentul a încercat prin proiectul de lege din iulie 2018 suspus controlului anterior de constituționalitate, să le modifice în sensul ”asimilării lor cu legea penală mai favorabilă”– conform prevederilor art. I  pct. 29  ”{ [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5) ] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (4) din Constituție. 441. Art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)] din lege are următorul cuprins:(2) Sunt  asimilate legii în sensul alin. (1) [legii penale – s.n.] și deciziile Curții Constituționale care au caracter general obligatoriu.(3) Obligativitatea aplicării deciziilor Curții Constituționale  ca lege penală mai favorabilă, prevăzute la alin. (2), se referă atât la dispozitiv, cât și la considerentele  acestora.( …) “} .

Excepția de neconstituționalitate prin care autorii au suținut că ”443…în esență, pe de o parte, asimilarea deciziilor Curții Constituționale cu legea penală este contrară art. 147 alin. (4) din Constituție, iar, pe de altă parte, că formula redacțională preconizată în privința art. 173 alin. (4) și (5) din Codul penal încalcă principiul securității raporturilor juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituție”, critici expuse pe larg  în paragrafele nr. 55 și 65 ale Deciziei – la care facem trimitere, a fost admisă în totalitate de Curtea Constituțională care a constatat că ”444…legiuitorul, în mod eronat, asimilează decizia Curții Constituționale cu legea penală.}”!

În argumentarea acestei concluzii, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a Art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5) ] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea Constituțională a emis mai multe statuări în paragrafele 445-455, din care rezultă că deciziile sale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate a unui text de lege – care niciodată nu intră în vigoare, precum actele normative, ci produc efecte juridice doar pentru viitor, de la data publicării lor în Monitorul Oficial –  nu sunt și nu pot fi considerate sau confundate cu legea penală mai favorabilă, iar asimilarea lor cu legea penală ”echivalează cu preluarea de către Curtea Constituțională a unor atribuții de natură legislativă”, după cum urmează:

”{445. Curtea reține că o lege penală presupune o activitate de creare și generare de norme, or, decizia Curții Constituționale nu numai că nu generează norme, nici civile, nici penale ori de altă natură, ci elimină din fondul activ al legislației normele legale neconstituționale. Prin numeroase decizii (Decizia nr. 949 din 12 iulie 2011, …. sau Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014… paragraful 27), Curtea a stabilit faptul că rolul său este cel al unui legiuitor negativ sau cvasinegativ, ceea ce înseamnă că nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ; ea poate doar să constate incompatibilitatea care, eventual, ar exista între o normă de reglementare primară și Legea fundamentală.

446. Normele de reglementare primară, în accepțiunea Constituției, sunt legile și ordonanțele, iar, în ceea ce privește materia penală numai legea organică și ordonanța de urgență. Numai Parlamentul și Guvernul, ca legiuitor delegat, pot reglementa norme juridice. Faptul că printr-o decizie Curtea C. constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare sau constituționalitatea numai a unui înțeles al acesteia, cu consecința eliminării din legislație a înțelesului neconstituțional, nu înseamnă că decizia se confundă cu o lege penală.
447. În jurisprudența sa, Curtea a subliniat că deciziile sale nu intră în vigoare, precum actele normative, ci produc efecte juridice de la data publicării lor …. în Monitorul Oficial al României, Constituția consacrând expres efectele pe care le produce publicarea acestora, și anume obligativitatea erga omnes și puterea numai pentru viitor“.
448. Rațiunea art. 173 din Codul penal este aceea de a defini noțiunea de lege penală. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 47, Curtea a statuat că „art. 1 alin. (1) din Codul penal stabilește că «Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni», motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. (…..)“.
449. Așadar, rațiunea acestui text legal este aceea de a indica actele normative care cuprind dispoziții cu caracter penal. Reglementarea unei dispoziții cu caracter penal presupune, în mod axiomatic, o activitate generatoare de norme, așadar, de legislator pozitiv. Faptul că un act jurisdicțional, prin efectele sale, duce la încetarea de drept a normei juridice nu înseamnă că acest act este unul normativ, din contră, reprezintă o expresie a dimensiunii atributive de competență a Constituției  în  accepțiunea căreia actul unei autorități poate duce la încetarea actului unei alte autorități, fără însă a se substitui acesteia. Constituția, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului și a autorităților publice fundamentale, și, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea și definirea atribuțiilor/competențelor autorităților publice antereferite [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în M.Of. nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 66]. A asimila o decizie a Curții C. cu o lege penală echivalează cu preluarea de către Curtea Constituțională a unor atribuții de natură legislativă (…).
450. Curtea constată că, în realitate, textul criticat reconfigurează rolul instituțional al Curții Constituționale în arhitectura Constituției, care, prin decizia pronunțată, preia o competență a legiuitorului [originar/delegat]. În aceste condiții, înseamnă că treptat Curtea Constituțională, prin competența sa de verificare a constituționalității legilor, se transformă într-un corp legiuitor, ceea ce contravine însăși ideii de jurisdicție constituțională.
451. Or, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992], cu plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor sale. Prin urmare, actul său are caracter jurisdicțional, și nu legislativ. Evident, decizia Curții C. face parte din ordinea juridică normativă [a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. 605/ 14 august 2008], fără a se identifica, în sens formal, cu norma juridică. Totodată, întrucât nu poate fi separată de efectele de drept constituțional pe care aceasta le produce, decizia se prezintă ca un tot unitar sub aspectul naturii și efectelor sale juridice. În acest context, Curtea subliniază că deciziile simple (sau extreme) de admitere a sesizărilor de neconstituționalitate sau cele sub rezervă de interpretare constituie un izvor formal distinct al dreptului constituțional, preiau forța juridică a normelor constituționale pe care le interpretează și se adresează tuturor subiectelor de drept. Prin urmare, deși are caracter jurisdicțional, art. 147 alin. (4) din Constituție conferă deciziei antereferite forța normelor constituționale, pe care nu o limitează la cazul dat, ci îi atribuie un caracter erga omnes, ceea ce înseamnă că ea trebuie respectată și aplicată de către toate subiectele de drept cărora li se adresează. De aceea, Curtea apreciază că, deși decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare acestuia, astfel că, prin intermediul acestora, decizia stabilește reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului.
452. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)] din lege încalcă art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție.
453. În privința art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (3)] din lege, Curtea constată că acest text este redactat în considerarea și dezvoltarea alineatului (2) al art. 173, ceea ce ab initio atrage neconstituționalitatea acestora. Astfel, odată stabilit faptul că decizia Curții Constituționale nu poate fi asimilată cu o lege penală, este evident că nicio parte a deciziei, așadar, a actului jurisdicțional nu poate fi considerată lege.
454. În privința art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (4)-(5)] din lege, Curtea reține că acesta este redactat într-un mod lipsit de claritate, întrucât nu se poate determina natura juridică a „analizării din oficiu“ a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în baza unei norme penale supuse controlului de constituționalitate. Destinatarul normei nu poate determina dacă în cauză este vorba de o contestație la executare, o formă atipică de acțiune de înlăturare/modificare a pedepsei sau doar de o simplă analiză. De asemenea, Curtea observă că introducerea obligației instanțelor de a analiza din oficiu hotărârile judecătorești definitive, pronunțate în baza unor norme penale supuse controlului de constituționalitate, prevăzută de noul art. 173 alin. (4) din Codul penal, nu este însoțită de nicio normă de procedură corespunzătoare și nu este reglementată nicio modalitate concretă în care instanțele judecătorești ar putea realiza o asemenea verificare. În consecință, o asemenea omisiune de reglementare conduce la imposibilitatea aplicării textului legal analizat și este contrară standardelor de previzibilitate a legii. (…).
455. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (3)-(5)] din lege încalcă, pe lângă art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție, și art. 1 alin. (5) din aceasta, în componenta sa de claritate a legilor.}”.

Ca urmare a Deciziei nr. 650/2018, proiectul de lege privind modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, declarat neconstituțional, s-a reîntors la Parlament pentru reexaminare și punerea în accord cu considerentele acestei deciziei a Curții Constituționale, iar noua formă a acestui proiect de lege votat de Legiuitor în luna aprilie 2019 a făcut din nou obiectul controlului de constituționalitate în vara anului 2019, la care mă voi referi în continuare.

     IV.1.d). DECIZIA nr. 466 din 29 iulie 2019 (publicată în  M. Of. nr. 862 din 25 octombrie 2019)

 

După publicarea motivării Deciziei Curții Constituționale nr. 650/2018 în Monitorul Oficial, la data de 7 februarie 2019,  Parlamentul României a reluat în primavara anului 2019 dezbaterile la proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal precum și a Legii nr.78/2000, care a fost adoptat în procedura de reexaminare mai întâi de Senat în ziua de 23 aprilie 2019 și apoi de plenul Camerei Deputaților în calitate de Cameră decizională, în ziua de 24 aprilie 2019.

 

IV.1.d).1. Prin DECIZIA simplă/extremă nr. 466 din 29 iulie 2019 (publicată la 25.10.2019) Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi,  a admis obiecțiile de neconstituționalitate a proiectului Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal  precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, formulate de 78 de deputați [Dosar nr. 1.134A/2019], respectiv de Președintele României [Dosar nr. 1.306A/2019], și menținând aceeași concepție privind operarea instituției întreruperii cursului prescriptiei răspunderii penale exprimată prin Decizia 650/2018, a constatat că Legea este, în ansamblul ei, neconstituțională – deci inclusiv acele dispoziții privind prescripția răspunderii penale din Art. I …pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c) (Cod penal)] și pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)-(3) (Cod penal)], care aveau următorul cuprins:

– ”Art. I pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c): (1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: […]b) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;c) 6 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani];
– Art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)-(3): (1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe pentru fiecare faptă și persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat  suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal. (2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție. (3) Prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut la art. 154 este depășit cu încă jumătate.]”(paragr.124).

          În concret, prin Decizia nr.466 din 29 iulie 2019 –care potrivit paragrafului 451 din Decizia 650/2018 ”nu poate fi separată de efectele de drept constituțional pe care aceasta le produce” – Curtea Constituțională a sancționat Parlamentul cu admiterea exceptiei de neconstituționalitate a proiectului legii de modificare a Codului penal în vigoare, adoptat în procedura de reexaminare la 24 aprilie 2019, din cauză că deși anterior, prin Decizia nr. 650/25.10.2018, i-a atras atenția că soluția legislativă din proiectul initial al legii de modificare a Codului penal votat la 4 iulie 2018, potrivit căreia curgerea unui nou termen de prescripție se raportează ”la persoană” iar nu ”la faptă” nu este corectă deoarece ”alterează instituția prescripției și ignoră efectul general obligatoriu al unei decizii a instanței constituționale” – și anume al Deciziei nr. 443/22.06.2017 citată de Curte, prin care aceasta statuase că întreruperea cursului prescripției produce efecte in rem, adică față de faptă nu față de persoană, astfel că aceste efecte se produc față de toți participanții la săvârșirea infracțiunii, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei, potrivit art. 155 alin.3 Cod penal –  Parlamentul nu s-a conformat Deciziei Curții nr.650/2018 și a votat din nou, în data de 24 aprilie 2019, contrar statuărilor din aceste decizii! Astfel, deși a încercat să adapteze textul art.155 alin.1 Cod penal la interpretarea dată prin Decizia nr.297/2018 (care recunoștea forța deciziei nr.443 /2017), Parlamentul s-a încăpățânat să mențină în Art. I pct. 19  – cu referire la art. 155 alin. (1) și (2) Cod penal din proiectul de lege – prevederea întreruperii prescripției răspunderii penale nu doar prin raportarea la faptă ci și prin raportarea la persoană, după cum urmează:  ”(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se  întrerupe  pentru  fiecare  faptă și persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză  care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal.”.

 

Din cuprinsul considerentelor Deciziei CCR nr. 466/2019 rezultă că instanta constituțională a analizat obiecțiile de neconstituționalitate cu privire la aceste articole de lege în paragrafele nr.140-150, nr.165-168 și nr.178-182 ale Deciziei, pe care le voi reda în citat pentru a elimina orice dubiu legat de o posibilă răstălmăcire a motivării.

       Din argumentația Curții rezultă că în mod cert, neechivoc, indubitabil, atât la data de 29 iulie 2019 cât și la data de 25 octombrie 2019 (a pronunțării respectiv a publicării Deciziei nr.466/2019), Curtea Constituțională s-a referit și s-a raportat în toată această analiză amănunțită a fiecărei formulări din conținutul Art. I  pct. 18 și pct. 19 al proiectului de lege, adoptat la 24 aprilie 2019 de Parlament, la fel ca și în motivarea deciziei sale anterioare nr.650/2018, la o instituție a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale vie, operantă și activă, având ca temei juridic dispozițiile art. 155 alin.1 Cod penal interpretat în ceea ce privește soluția legislativă a ”oricărui act de procedură în cauză” în sensul paragrafulului nr.34 al Deciziei 297/2018, adică ”prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului”!

Este de precizat că nicăieri în conținutul pargrafelor sus-indicate ale Deciziei nr.466/2019, Curtea nu s-a referit la o instituție a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale care nu mai era în vigoare și nu mai opera de la data de 25 iunie 2018 (sau 9 august??) 2018 pe motiv că articolul 155 alin.1 Cod penal ar fi pierdut orice caz de întrerupere a cursului acestei prescripții ca urmare a pierderii înțelesului său prin declararea ca neconstituțională a soluției legislative a ”oricărui act de procedură în cauză” și a neintervenției Legiuitorului (titular sau delegat) în termen 45 de zile de la publicarea Deciziei nr.297/2018 a Curtii pentru a completa/remedia extirparea acestei soluții legislative din conținutul art.155 alin.1 Cod penal făcută de Curte prin acea decizie din 2018 – precum aveau să pretindă fals și cu rea-credință, prin încălcarea voită a deciziei nr.466/2019, peste aproape 3 ani, la 09 iunie 2022, dar cu efect retroactiv reîntors în timp până la 25 iunie 2018, cei 7 judecători care au adoptat Decizia 358/26 mai 2022, motivați de judecătorul raportor Daniel Marius Morar, în care au susținut că Decizia nr. 297/2018 a Curtii, ”aplicând criteriile tradiționale/clasice, nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare” ci ar fi trebuit considerarată ca având natura juridică de”decizie simplă/extremă”, deși nicăieri în considerentele acestei decizii nu se preciza în 2018 acest aspect iar deciziile CCR nu pot produce efecte decât pentru viitor!

 

Dintre paragrafele Deciziei nr.466/2019 sus-invocate, redau în citat, integral ori în extras, în esență, următoarele:

”{140. ..soluțiile legislative cuprinse în art. I pct. 2 [cu referire la art. 16 alin. (3) lit. a)] și pct. 32 [cu referire la art. 292 alin. (2)] din lege, identice cu cele din forma inițială a legii, nu au fost contestate în niciun fel în termenul legal, imediat după adoptarea legii în data de 4 iulie 2018, astfel că nu pot fi contestate în această fază a procedurii  constituționale, respectiv controlul de constituționalitate al legii reexaminate. În schimb, soluțiile legislative cuprinse în pct. 9 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 11 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 15 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a), alin. (2)-(6)], pct. 18 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c)], pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 269 alin. (4)], pct. 31 [cu referire la art. 290 alin. (3)] și pct. 33 [cu referire la abrogarea art. 298]  au  făcut  obiectul  controlului de  constituționalitate, însă,  prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, au fost constatate ca fiind constituționale, astfel că nici acestea nu pot fi contestate în această fază a procedurii constituționale, respectiv controlul de constituționalitate al legii reexaminate (……….…).
    165. În procedura de reexaminare a legii, Parlamentul, fiind ținut să respecte limitele trasate de Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018, trebuia să opereze modificarea acelor norme declarate în mod expres ca fiind neconstituționale în tot sau în parte. (….).

167. Din această perspectivă, reexaminarea unei legi în condițiile art. 147 alin. (2) din Constituție se distinge fundamental de reexaminarea în condițiile art. 77 alin. (2) din Constituție, această diferență fiind expresia rolului constituțional al Curții Constituționale. Astfel, dacă în cazul unei reexaminări cerute de Președintele României marja de apreciere a Parlamentului cu privire la conținutul normativ al normei a cărei reanalizare s-a solicitat este deplină, singura limitare fiind cea legată de imposibilitatea de a interveni pe alte texte decât cele care au făcut obiectul cererii de reexaminare, în cazul reexaminării întemeiate pe art. 147 alin. (2) din Constituție marja de apreciere a Parlamentului este limitată, acesta fiind obligat să reanalizeze conținutul normativ exclusiv prin raportare la decizia Curții Constituționale, iar soluțiile de modificare, completare sau eliminare/abrogare trebuie să fie în acord cu considerentele deciziei.   (…)
168. Critica de neconstituționalitate. Se susține că în forma legii rezultată în procedura punerii de acord cu decizia Curții Constituționale, dispozițiile art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)] din lege nu au fost corelate cu cele ale alin. (2) – care făceau  referire la persoană, și nu la faptă, contrar Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 414-423. În acest sens, se consideră că termenul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ce trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, fără a mai fi necesară referirea la persoană. De asemenea, se consideră că art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege nu respectă normele de tehnică legislativă, care impun ca, în situația în care textele rezultate în urma punerii de acord cu decizia Curții sunt identice cu cele în vigoare, Parlamentul să elimine din conținutul normativ al legii respectivele intervenții. În consecință, se apreciază că menținerea acestor dispoziții redundante contrare și normelor de tehnică legislativă ar echivala cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) și ale art. 147 alin. (2) din Constituție.
169. Examinând critica de neconstituționalitate formulată, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, în sensul că art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)] din lege contravine art. 1 alin. (5) din Constituție.
170. Art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1) și (2)] din lege prevede că(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se  întrerupe  pentru  fiecare  faptă și  persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză  care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal. (2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.
171. Alineatul (2) în forma inițială a legii din 4 iulie 2018 prevedea că „(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură“ și a înglobat practic alin. (2) și (3) din textul în vigoare al art. 155 din Codul penal, iar noua soluție legislativă a fost, în consecință, corelată cu art. 155 alin. (1) din Codul penal. Finalitatea comasării în forma inițială a legii criticate a celor două alineate în vigoare a avut în vedere faptul că întreruperea termenului de prescripție produce drept consecință curgerea unui nou termen de prescripție prin raportare la persoană, și nu la faptă, aspect corelat prin modificarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din cod. Or, Curtea, prin Decizia nr. 650/25 octombrie 2018, a constatat că o atare soluție legislativă, potrivit căreia curgerea unui nou termen de prescripție se raportează la persoană, și nu la faptă, alterează instituția prescripției și ignoră efectul general obligatoriu al unei decizii a instanței constituționale [Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în M.Of. nr. 839/24 octombrie 2017] și, prin urmare, a constatat-o ca fiind neconstituțională.  Legiuitorul, în procedura de reexaminare, a revenit la forma în vigoare a legii, respectând Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, însă a omis să realizeze corelația necesară cu alin. (1) din art. 155. Deși Curtea Constituțională nu a constatat, eventual, prin aplicarea art. 18 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, neconstituționalitatea sintagmei „și persoană“ din cuprinsul art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (1)] din legea în forma inițială, legiuitorul avea îndatorirea să elimine soluția legislativă neconstituțională introdusă chiar pentru rațiuni tehnico-legislative în alin. (1) al art. 155, astfel cum s-a arătat la paragraful 149 al prezentei decizii.
172. Curtea reține că soluția legislativă din art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)] este contrară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 mai ales prin prisma faptului că noul alineat (2) are o reglementare generală – necircumscrisă la faptă – și prin coroborare cu alineatul (1) s-ar înțelege că există posibilitatea întreruperii termenului de prescripție pentru fiecare faptă și persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal. Se mai reține că soluția legislativă în vigoare din art. 155 alin. (1), deși nu se referă la faptă în mod expres, se corelează cu alin. (3) în vigoare, care prevede că „(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei“. Prin urmare, din economia textului în vigoare se înțelege că prescripția produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte; astfel, întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la săvârșirea unei infracțiuni, și nu cu privire numai față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură. }”.

Din cuprinsul acestor paragrafe ale Deciziei Curții Constituționale nr. 466/ 2019, și în mod special al celor cu nr.179-182, rezultă că instanta constituțională a considerat și constatat articolul 155 alin. 1 Cod penal ca fiind în vigoare (desigur în forma interpretată prin decizia sa nr.297 din 26.04.2018) – în care întreruperea cursului prescripției penale se producea doar prin orice act întocmit în timpul procesului penal (fie el procesual sau procedural) care trebuia să fie comunicat, potrivit legii,  suspectului sau inculpatului – și chiar a procedat la efectuarea unei comparatii din punct de vedere constitutional între continutul art. 155 alin. (1) și (2) Cod penal din proiectul de lege (care în procedura punerii de acord cu decizia Curții C. nr. 650/2018, a fost modificat în sensul că dispozițiile art. 155 alin. 1 din lege nu au fost corelate cu cele ale alin. 2-care făceau  referire la persoană, și nu la faptă!) și prevederile art.155 alin.1 Cod penal ”în vigoare”.  Excluzând orice posibilitate ca acest din urmă text de lege să fi ieșit din vigoare încă din data de 25 iunie 2018 sau 9 august 2018 – ca urmare a neintervenției legiuitorului în termenul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr.297/ 26 aprilie 2018 – însăși Curtea ne-a administrat dovada irefutabilă că nu i-a atribuit nicio clipă acestei decizii natura juridică de decizie simplă/extremă!

După cum lesne se poate vedea, din criticile formulate de Curtea Constituțională în paragraful 181 al Deciziei CCR nr. 466/2019  textului de lege al Art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1) și (2) Cod penal] indicat anterior în întregime în paragraful 180 (”Legiuitorul, în procedura de reexaminare, a revenit la forma în vigoare a legii,  respectând Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018,  însă a omis să realizeze corelația necesară cu alin. 1 din art. 155”),  astfel că dacă în textul nou-votat și adaptat al art.155 alin 1 Cod penal din proiectul de lege aflat în procedura reexaminării nu ar fi fost inserată exprimarea ”și persoana”, ci ar fi rămas doar formularea ”se întrerupe pentru fiecare faptă”, (deci în forma ”Cursul termenului prescripției răspunderii penale se  întrerupe  pentru  fiecare  faptă prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză  care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal.”)  el ar fi corespuns cerințelor de constitutionalitate impuse de Curte! !

Dar, după cum rezultă din paragraful nr.182, pentru că Legiuitorul a adoptat ”soluția legislativă din art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (1)] care este contrară Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 mai ales prin prisma faptului că noul alineat (2) are o reglementare generală necircumscrisă la faptă”, Curtea a reținut că ”soluția legislativă în vigoare din art. 155 alin. (1), deși nu se referă la faptă în mod expres, se corelează cu alin. (3) în vigoare, care prevede că (3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei” și, în consecință, în ultima frază a paragrafului Curtea a concluzionat și statuat că ”Prin urmare, din economia textului în vigoare se înțelege  că prescripția  produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte; astfel, întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la săvârșirea unei infracțiuni, și nu cu privire numai față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură”.

Din toate aceste argumente clare ale Plenului Curții Constituționale, adoptate în unanimitate și expuse în paragrafele nr.140-150, nr.165-168, nr.178-182 ale Deciziei simple/extreme nr. 466/2019 precum și față de concluzia și statuarea emise în ultima frază a paragrafului 182 al deciziei (sus-citată), rezultă că instanta constitutională a exclus categoric atât la data de 29 iulie 2019 ( a adoptării) cât și la data de 25 octombrie 2019 ( a publicării deciziei) orice posibilitate de referire la dispozițiile art. 155 alin.1 și alin.3 din Codul penal ca la niște texte de lege ieșite din vigoare ori rămase fără conținut, precum și orice posibilitate de a reconsidera și redefini natura juridică a Deciziei nr.297/2018 dintr-o atipică decizie intermediară/cu rezervă de interpretare (așa cum majoritar a fost considerată de doctrina și practica judiciară!) într-o tipică decizie simplă/ extremă – care mai întâi, începând cu 25 iunie 2018 ar fi suspendat dispozițiile art. 155 alin. 1 Cod penal iar apoi, datorită neintervenției Legiuitorului timp de 45 zile, ar fi scos din vigoare începând cu 9 august 2018 soluția legislativă a ”oricărui act de procedură în cauză” lasând acest text de lege fără înțeles – deoarece Curtea a statuat expres și clar că dispozițiile art. 155 alin.1 și alin.3 din Codul penal erau în vigoare!

Ca urmare, întrucât la data de 25 octombrie 2019 Curtea Constituțională nu doar că opina/considera ci statua în mod expres, ca un corolar și definitiv,  în paragraful 182 al Deciziei simple/extreme nr.466/2019 (care corespundea principiilor și statuărilor din Decizia nr.443 /2017  pe care o respecta), că ”soluția legislativă în vigoare din art. 155 alin. (1) Cod penal  deși nu se referă la faptă în mod expres, se corelează cu alin. (3) în vigoare, care prevede că „(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei“, nimeni nu mai poate pretinde în mod rational și cinstit juridic, fără a cădea în absurd ori ridicol, sau fără a deveni abuziv, că în toate analizele, raționamentele și statuările din deciziile nr.650/25.10.2018 și nr.466/29.07.2019 Curtea Constituțională a avut în vedere o instituție a ”întreruperii cursului prescripției răspunderii penale” inexistentă, moartă încă din 9 august 2018 pe motivul pasivității Legiuitorului pentru adaptarea acestui articol din Codul penal la cerințele Deciziei nr.297/2018, pentru că este evident că judecătorii constituționali nu au fost atât de absurzi sau de proști încât să statueze ”ca fiind în vigoare” dispozițiile art.155 alin.1 și alin.3 Cod penal și să le apere dacă acestea ar fi fost scoase din uz, inoperante sau abrogate!

 

În concluzie, se poate afirma fără greș că atât la data pronunțării Deciziei nr. 466/2019 (29 iulie 2019) cât și la data publicării ei (25 octombrie 2019), fiecare dintre cei 9 judecători ai Curtii Constituționale care au adoptat această decizie, a cunoscut și a recunoscut expres”ca fiind în vigoare” atât dispozițiile art.155 alin.1 Cod penal (conținând ”soluția legislativă rezultată din interpretarea dată de Curte prin Decizia 297/2018-n.n) cât și dispozițiile art.155 alin.3 Cod penal – și pe cale de consecință a recunoscut ca fiind ACTIVĂ instituția ”întreruperii cursului prescripției răspunderii penale”atât în cazul infracțiunilor comise de un singur autor cât și a celor comise de doi sau mai multi autori în participație penală, în condițiile în care dispozițiile art.155 alin.3 Cod penal fuseseră deja declarate constituționale prin Decizia simplă nr.443/2017!

 

IV.1.d).2.  Referitor la contextul faptic în care a fost adoptată de către CCR Decizia nr.466/ 29.07.2019, publicată la 25 octombrie 2019, sunt de menționat cel puțin următoarele aspecte:

–încă din data de 14 martie 2019 CCR era sesizată în dosarul nr.555D/2019 prin Decizia penală nr. 151 din 08 martie 2019, emisă de un complet de judecată din cadrul Înaltei Curti de Casație și Justiție–Secția penală, cu excepția de neconstiutuționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe” din conținutul acestui articol in forma de după emiterea Deciziei Curții C.nr. 297/2018, (ridicată de N.V.S. într-un recurs declarat împotriva unei incheieri penale din dosarul penal nr. 316/197/2018 al Curtii de Apel Brasov) iar până la data de 29 iulie 2019, dacă la CCR ar fi existat un spirit de respect față de propria lege de organizare și funcționare  nr. 47/1992 (republicată) și față de Regulamentul de aplicare al acesteia, judecătorul-raportor ce trebuia desemnat de președintele V.Dorneanu imediat după înregistrarea dosarului nr.555D/2019 ar fi avut suficient timp, desigur cu respectarea termenului de maxim 90 zile de la desemnare, să întocmească și să depună Raportul după care, prin implicarea președintelui Curții, s-ar fi putut trece la etapa următoare, a termenelor de judecată de minim 30 zile! Astfel, până la data de 25 octombrie 2019 când Curtea a publicat Decizia nr.466/2019, dosarul putea să fie judecat de Curte și în hotărârea adoptată să se regăsească aceeași ”concepție a funcționalității” art.155 alin.1 și 3 Cod penal exprimată în 29.07.2019 de Curte prin Decizia nr. 466/2019, fără a mai putea să dea vina pe legiuitor că nu a intervenit să modifice aceste texte de lege, din moment ce tocmai Curtea a decis că încercarea legiuitorului de a modifica aceste dispoziții legale în perioada 04 iulie 2018-24 aprilie 2019 a fost una nereușită;

–încă din data de 27 mai 2019 CCR era sesizată în Dosarul nr. 1.533D/2019, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal, excepție ridicată de A.D. în Dosarul nr. 11.799/63/2017 al Tribunalului Dolj – Secția penală. Si în acest acest dosar s-ar fi putut ajunge, până la data de 25 octombrie 2019, ca și în cazul de mai sus,cu respectarea întocmai a Legii nr. 47/1992 (republicată) și a Regulamentului de aplicare a acesteia, în condiții de seriozitate și rigurozitate a judecătorului raportor și de implicare a presedintelui Curții, cel puțin la faza primului sau celui de-al doilea termen de judecată, iar dacă nu s-ar fi mers pe idea de conexare la dosarul nr. nr.555D/2019, s-ar fi ajuns la pronunțarea unei decizii de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate;

– din data de 8 iulie 2019 CCR era sesizată în Dosarul nr. 2.083D/2019, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal, ridicată de S.C.A., C.A., P.I.D. și P.D. în Dosarul nr. 610/32/2018/a8 al Curții de Apel Bacău – Secția penală, dosar care până la data de 25 octombrie 2019 ar fi putut ajunge în faza depunerii Raportului de către judecătorul raportor;

– din data de 18 iulie 2019 CCR era sesizată în Dosarul nr. 2.207D/2019, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal, excepție ridicată de A.G.(fost T.) în Dosarul nr. 1.167/186/2013 al Curții de Apel Cluj – Secția penală, care ar fi putut ajunge până 25.10.2019 în faza desemnării judecătorului raportor.

–încă din data de 15 mai 2019 era deja publicată (în  M.Of. nr. 381/15.05.2019) Decizia ÎCCJ nr. 5 din 21 martie 2019 prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curti de Casație și Justiție a respins ca inadmisibile cele două sesizari prin care se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a două chestiunii de drept privind aplicarea deciziei CCR nr 297/2018, formulate de Curtea de Apel Constanța prin Încheierea din data de 14 decembrie 2018 (pronunțată în Dosarul nr. 18.348/212/2016) și de Curtea de Apel Cluj prin Încheierea penală nr. 1.522/2018 din 19 decembrie 2018 (pronunțată în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2), astfel că în judecarea primei sesizări înregistrarate în dosarul nr.555D/14.03.2019 Curtea Constituțională ar fi putut constata că Decizia ÎCCJ nr. 5/21.03.2019 a avut drept consecință uniformizarea practicii instanțelor de judecată în problema aplicării Deciziei nr.297/2018 ca decizie interpretativă și a întreruperii cursului prescripției în baza aceluiași unic criteriu (stabilit de CCR în paragrafele  26-33 și sintetizat în paragraful nr.34 al deciziei), iar nu în baza unor criterii imprecise și aleatorii, stabilite după bunul plac de judecătorii instanțelor de judecată ”prin analogie”, cu încălcarea limitelor puterii legale și constituționale pe care o aveau și a violării drepturilor puterii legiuitoare!

 

Este de mentionat aici că dacă vreunul dintre judecătorii care au votat pentru adoptarea Deciziei nr.466/29.07.2019 ar fi considerat că Decizia 297/2018 din 26 aprilie 2018 avea natura juridică de decizie simplă/extremă iar nu de decizie intermediară /cu rezervă de interpretare, foarte probabil că s-ar fi pronunțat chiar cu ocazia adoptării Deciziei 466/2019, prin formularea unei Opinii contrare, în care să semnaleze și să atragă atenția în mod argumentat direct și clar colegilor săi judecători, Legiuitorului, magistratilor, funcționarilor publici și tuturor cetățenilor țării, asupra acestui aspect!  De aceea, este cu totul improbabil ca, în condițiile în care la CCR se știa deja de peste 4 luni de zile de sesizarea făcută de ÎCCJ prin Decizia penală nr.151/ 08.03.2019 înregistrată în dosarul nr.555D/14.03.2019, vreunul dintre judecătorii constituționali care la 29 iulie 2019 a votat Decizia 466/2019 deși ar fi considerat Decizia 297/2018 ca având natură juridică de decizie simplă/extremă, să nu se fi exprimat ci să-și țină ascunsă această ”părere constituțională” încă 2 ani și 10 luni de zile, până în data de 26 mai 2022, când, apărând ocazia adoptării deciziei nr.358/2022, dintr-o dată, profitând de poziția dominantă, chiar intangibilă, în care judecătorul constituțional se afla, să ia hotărârea de a-și spune părerea cea ascunsă până atunci!

Astfel, nici măcar cazul transformării suferite ca printr-o revelație, în primavara anului 2022, de către dl. presedinte ”oportunist de ocazie” Valer Dorneanu, devenit din ”opozant” hotărât (votase împotriva Decizie 297/2018!)  în susținător fervent al ideii de declarare ”ca suprimată” a soluției legislative conținute în art.155 alin.1 Cod penal (în 26 mai 2022 a votat pentru adoptarea deciziei 358/2022), nu ne poate face să credem că atunci când dl. judecător Daniel Morar sau oricare dintre ceilalți 5 colegi de-ai săi a votat mai întâi Decizia nr. 650/ 2018 și apoi și Decizia nr.466/2019, ar fi ținut ascunsă în ei convingerea că adevărata natură juridică a Deciziei 297/2018 era aceea de ”decizie simplă/extremă” încă de la data adoptării ei, adică retroactiv pe 4 ani, iar noi toti ceilalți suntem vinovați că nu am fost în stare să ghicim ce-au avut ei în cap, ce au gândit și nu au spus în considerentele Deciziei 297/2018!

 

21. V. Etapa deciziilor ÎCCJ- Completul DCD nr. 5/21.03.2019 publicată în M.Of. nr. 381 din 15 mai 2019 și Decizia ÎCCJ-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii,25 din 11 noiembrie 2019 publicată în M.of. nr.86 din 6 februarie 2020

     V.1 Prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019 (la puțin timp, de cca o lună și jumătate după publicarea Deciziei CCR nr. 650/2018), la care m-am referit pe larg la punctual 7 din Memoriul pe care l-am depus la ÎCCJ în data de 21 octombrie 2022 și la care fac trimitere, ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins ca inadmisibile sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția penală în Dosarul nr. 18.348/212/2016 (prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1. „Dacă, în interpretarea art. 155 alin.1 din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză își produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal“. 2. „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale, cu respectarea art. 155 alin.1 din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în cauzele aflate pe rol.“) respectiv sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secția penală și de minori în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 (prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1. „Dacă termenul de prescripție se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau  acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripției“. 2. „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 își produc efectele și ulterior acestei decizii“).

 

Consider că deloc întîmplător ci legal și temeinic, în considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 5/21.03.2019, după ce s-au luat punctele de vedere (cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare s-a solicitat) ale instanțelor care au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ale procurorului (de ședință) și ale părților, ale  instanțelor de judecată care au răspuns solicitării de a emite puncte de vedere, ale specialistilor în drept de la Facultatile de Drept din cadrul Universităților Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași,  „Nicolae Titulescu“ din București,  Universității de Vest din Timișoara ș.a,s-au reținut, printre altele, următoarele:

„(…) fiind învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept prin care instanțele de trimitere au solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească natura, caracterul și efectele unei decizii a Curții Constituționale, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în jurisprudența sa (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, …; Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, …, și Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, …) a statuat, pe de o parte, că efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie. Prin urmare, instanțele judecătorești nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecății.”

Pe de altă parte, s-a reținut că a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziții constatate, în parte, neconstituțională, pe motivul inexistenței unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanței supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituție. În exercitarea competenței sale constituționale, Înalta Curte poate asigura doar interpretarea și aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanțele judecătorești, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului – primar or delegat (…)

În sensul celor statuate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este și jurisprudența Curții Constituționale,(…).

În plus, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat cu valoare de principiu că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care aceasta se sprijină (…), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.

Raportând aceste principii jurisprudențiale la circumstanțele prezentei cauze, se apreciază că sesizările cu soluționarea cărora a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt inadmisibile, întrucât nici prima și nici cea de-a doua întrebare din dispozitivul încheierilor de sesizare nu ridică veritabile chestiuni de drept.

Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile prin care Curtea Constituțională declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale, indiferent de tipul acestora (simple, interpretative sau manipulatorii) sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

De asemenea, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că toate deciziile Curții Constituționale  au ca efect obligația organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica prevederile constatate neconstituționale, iar, în cazul celor interpretative, aceste organe trebuie să își adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanța de contencios constituțional.

În privința efectelor Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluția se regăsește în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 51/2016, …, Decizia nr. 190 din 14 martie 2016; Decizia nr. 126/2016, publicată la…11 martie 2016; Decizia nr. 651/2018, publicată la… 20 decembrie 2018) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 21/2014, publicată la…13 noiembrie 2014).”

       NOTĂ:

        Precizez aici că în mod evident consecința directă a emiterii Deciziei ÎCCJ nr.5/ 21.03.2019, obligatorie până în 28 noiembrie 2022 (când a fost publicată Decizia nr.67/25.10.2022) a fost  aceea că în relativ scurt timp după publicarea Deciziei ÎCCJ nr.5/21.03.2019 la data de 15 mai 2019 nu s-au mai pronunțat hotărâri judecătorești definitive de către Instanțele judecătorești prin care să se genereze practică contradictorie privind interpretarea și aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, care să le afecteze activitatea lor și a Parchetelor de pe lângă acestea, practica judecătorească majoritară aplicând această decizie conform dispozitivului și considerentelor sale, prin care art.155 alin.1 Cod penal era interpretat în sensul că  ”întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se  poate face în cadrul procesului penal doar prin  îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului.”!

 

V.2. Prin Decizia ÎCCJ-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, nr.25/11.11.2019 (la care de asemenea m-am referit pe larg la punctual 7 din Memoriul pe care l-am depus la ÎCCJ la 21 octombrie 2022 și la care fac trimitere) a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care acesta a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018“.

În motivarea hotărârii pronunțate, după ce a indicat practica instanței supreme făcând trimitere la Decizia ÎCCJ nr. 5/21.03.2019 instanta supremă a constatat  că ”în cauză  nu este întrunită condiția de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci stabilirea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 asupra acestui text de lege.”

 

1. Etapa Deciziilor CCR nr. 314 din 9 iunie 2020 publicată în  M.Of. nr. 1168 din 3 decembrie 2020 și nr.682 din 30 septembrie 2020

VI.1.Prin DECIZIA nr. 314 din 9 iunie 2020, reiterând conceptia exprimată ultima dată prin Decizia nr. 466/ 2019 publicată la 25.10.2019, de a constata în vigoare dispozițiile art. 155 alin.1 Cod penal (conținând soluția legislativă interpretată prin Decizia 298/2018!), Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. 4 Cod penal și ale art. 245 pct. 18 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ridicată de L.C.S. în Dosarul nr. 6.808/180/2016 al Judecătoriei Bacău-Secția penală (pronunțată în dosarul nr. 333 D/2018), fără a formula nicio afirmație sau pretenție că Decizia 298/2018 ar fi o decizie simplă/extremă, care începând cu 25 iunie 2018 ar fi scos din uz soluția legislativă a”oricărui act de procedură în cauză” din conținutul art.155 alin. 1 Cod penal, pe care astfel l-ar fi lăsat fără niciun înțeles și, datorită neintervenției Legiuitorului până în luna iunie 2020, s-ar fi ajuns la inaplicabilitatea art.155 alin. 1 (și implicit și a alin. 3) Cod penal și la inexistența oricărui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința dispariției termenelor de prescriptie specială.  

      Potrivit paragrafului nr.10, obiectul excepției de neconstituționalitate l-a constituit dispozițiile art. 155 alin. 4 Cod penal (care prevede că „Termenele prevăzute la art.154, dacă  au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite  oricâte întreruperi  ar interveni“) și ale art. 245 pct. 18 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede că: „La articolul 155, alineatul (4) se modifică și va avea următorul cuprins:  «(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.»“.

În paragraful nr.12 al Deciziei nr.314/9.06.2020, trecând la examinarea excepției, Curtea a constatat că ”prevederile art. 155 alin.4 Cod penal au mai făcut obiectul unor excepții de neconstituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțată, în acest sens, Decizia nr. 147 din 12 martie 2015, publicată în M.Of. nr.328 /14 mai 2015, prin care a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate invocate”, făcând trimitere pentru argumentare, în paragraful 13 și 16-21 ale Deciziei nr.314/9.06.2020 la paragrafele 16-26 ale Deciziei nr. 147 /12.03.2015, pe care le-a și citat , din care redau următoarele:

”13. Prin Decizia nr. 147 din 12 martie 2015, precitată, paragrafele 16-26, Curtea a reținut că dispozițiile art. 155 alin. (4) din Codul penal reglementează prescripția specială, fiind identice cu prevederile art. 124 din Codul penal din 1969, așa cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal…, care au schimbat termenul prescripției speciale, prevăzut la art. 124 din Codul penal din 1969, de la o dată și jumătate la dublul termenului de prescripție prevăzut la art. 122 din Codul penal din 1969. (…)

16.  În continuare, prin Decizia nr. 147 din 12 martie 2015, Curtea a constatat că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noțiunea de lege penală ca fiind „orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege“, ceea ce nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia, și că, prin urmare, Codul penal constituie o lege unitară, (…). Având în vedere aceste argumente, Curtea a considerat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate
17.  Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că împrejurarea că, anterior apariției noului Cod penal, Curtea Constituțională a sancționat punctual un înțeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituții de drept penal material (…) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiași act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. (…) Situația este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opțiunea puterii legislative cu privire la însăși filosofia politicii penale. Această nouă concepție nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispozițiilor celor două legi pentru a obține o a treia lege (lex tertia).
18.   Totodată, Curtea a constatat că, de fapt, critica de neconstituționalitate a dispozițiilor care reglementează întreruperea cursului prescripției speciale vizează aplicarea acesteia de către instanțele judecătorești, prin prisma principiului legii penale mai favorabile(…).
19.  Curtea a reținut, de asemenea, că, în timp ce neconstituționalitatea dispozițiilor art. 124 din Codul penal din 1969 a avut în vedere aplicarea acestora în timp, în urma modificării lor prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, iar această operațiune legislativă a fost realizată în cadrul aceluiași act normativ, respectiv Codul penal din 1969, actuala critică privește aplicarea succesivă a dispozițiilor din două legi penale diferite, respectiv Codul penal din 1969 și Codul penal în vigoare. În acest din urmă caz, instanțele sunt chemate să facă aplicarea celor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 și să procedeze la determinarea legii penale mai favorabile în ansamblu. Astfel, în fiecare situație tranzitorie în parte, instanțele competente sunt obligate să aleagă dintre cele două acte normative anterior referite legea mai favorabilă pentru persoanele trimise în judecată în cauzele deduse judecății. Dacă instanțele apreciază că este mai favorabil Codul penal din 1969, atunci Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 este aplicabilă în ceea ce privește prescripția specială. Dacă însă este considerat ca fiind mai favorabil Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014, atunci vor fi aplicate prevederile art. 155 alin. (4) din acest cod, ce nu pot fi disociate de reglementarea de ansamblu.
20.    (…). Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze“ (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, …).
21.  Prin urmare, Curtea reține că, în realitate, critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (4) din Codul penal are  în vedere aplicarea legii  penale  mai favorabile de către instanțele  de judecată și, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale  în materie,  potrivit căreia  acest aspect  excedează competenței Curții,  fiind atributul  exclusiv al instanțelor judecătorești,  excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (….)”.

În continuare, în paragrafele 22-23 ale Deciziei nr.314/2020, Curtea Constituțională a constatat că ”22.întrucât nu au  intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză” respectiv că ”23.argumentele reținute prin decizia mai sus invocată  (nr. 147/ 12.03.2015-n.n.) sunt aplicabile și prevederilor art. 245 pct. 18 din Legea nr. 187/2012, prin  care  dispozițiile  art. 155 alin. (4) din Codul penal au fost modificate, în sensul extinderii termenului de prescripție specială de la o dată și jumătate, la dublul termenului de prescripție prevăzut la art. 154 din Codul penal”, și în baza lor a hotărât cu unanimitate de voturi respingerea excepției ca inadmisibilă.

Întrucât  Curtea Constituțională a înțeles în data de 9 iunie 2020, a pronunțării Deciziei 314/2020, să respingă excepția de neconstitutionalitate a textului art.155 alin 4 Cod penal care prevede că „Termenele prevăzute la art.154, dacă  au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite  oricâte întreruperi  ar interveni“, statuând că acesta este constitutional, înseamnă că din nou Curtea a analizat, a concluzionat și a stabilit, la data publicării acestei decizii (de 3 decembrie 2020-deci la peste 2 ani și jumătate după emiterea deciziei 297/2018!), că instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale există și operează, adică ”este activă” și în vigoare, pentru că fără întreruperea termenului general de prescriptie prin îndeplinirea  în cadrul procesului penal doar a unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, cu reluarea curgerii unui nou termen de prescriptie de la data întocmirii acelui act valid ș.a.m.d., nu ar fi fost posibil să se ajungă ”la dublul termenului de prescripție  prevăzut la art. 154 din Codul penal” (ca urmare a ”extinderii termenului de prescripție specială  de la o dată și jumătate” –prevăzut în vechiul Cod penal, ”la dublul termenului de prescripție prevăzut la art. 154 din Codul penal” stabilit de art. 245 pct. 18 din Legea nr. 187/2012)!

Din considerentele Deciziei nr.314 din 9.06.2020 (incluzând trimiterile la paragrafele 16-26 ale Deciziei nr. 147 /12.03.2015), rezultă că la data de 9 iunie 2020 (a adoptării) și de 3 decembrie 2020 (a publicării deciziei), Curtea Constituțională, statuând  că art.155 alin.4 Cod penal este constitutional și deci în vigoare, recunoștea și ne impunea tuturor să acceptăm că instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale opera în toate procesele penale”doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de suspect sau inculpat” – conform formei interpretate prin considerentele Deciziei nr.297/2018 și care corespundea criteriilor de claritate, precizie și previzibilitate stabilite de Curte, respectând atât cerințele de previzibilitate a legii cât și principiul legalității incriminării – conform constatărilor din considerentele Deciziei sale simple/extreme nr. 466/2019!

Din nou, nicio vorbă din partea judecătorilor Daniel Morar, Valer Dorneanu, Varga Attila, Mona Pivniceru, Marian Enache, Cristian Deliorga și Gheorghe Stan despre dispariția din legislația penală română a oricărui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale după data de 25 iunie 2018! Rezultă astfel și din această decizie nr.314/2020 că toți cei 9 judecători ai CCR care au votat-o, au considerat că începând cu data de 25 iunie 2018 termenele generale de prescripție s-au întrerupt și au început să curgă din nou cu fiecare act valabil întocmit ce trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, după care ”intrau în funcțiune” termenele speciale de prescripție,care au prelungit și prelungesc dincolo de termenele generale de prescriptie durata de timp în care organele judiciare au dreptul să tragă la răspundere penală pe infractori, în condițiile în care nu se produce uitarea faptei penale comise, limitat totuși prin astfel de prelungiri repetate până la ”dublarea” termenului de prescripție generală, care înseamnă și împlinirea termenului de prescriptie specială!

 

VI.2. Prin  DECIZIA nr.682 din 30 septembrie 2020  (publicată în Monitorul Oficial nr.971 din 21.10.2020) Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.1 și 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și pentru modificarea art.223 alin.(2) din Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală,  obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul art.146 lit.a) teza întâi din Constituție și al art.11 alin.(1) lit.A.a) și al art.15 din Legea nr.47/1992,( prin care a arătat că ”prin pct.1 și 2 ale art.I din legea adoptată se modifică dispozițiile art.153 privind prescripția răspunderii penale din Codul penal și cele ale art.154 privind termenele de prescripție a răspunderii penale, în sensul instituirii imprescriptibilității răspunderii penale pentru faptele de viol -art.218 din Codul penal și act sexual cu un minor -art.220 din Codul penal”)  sesizare care a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr.3966 din 13 iulie 2020 și a facut obiectul Dosarului nr.967A/2020, Curtea reținând printre altele următoarele:

”25. Analizând criticile de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul obiecției de neconstituționalitate apreciază că reglementarea ca infracțiuni imprescriptibile doar a celor prevăzute de art.218 și art.220 din Codul penal, iar nu și a celorlalte infracțiuni de aceeași gravitate, sau a celor din același capitol al codului, determină încălcarea principiului nediscriminării.

26. În acest context, Curtea observă că, prin Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018 (…) a constatat că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal, fapt ce dă naștere unui raport juridic de constrângere ( ..). Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată. Curtea a reținut că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanță din perspectiva prezentei analize principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art.23 alin.(12) din Constituție și art.1 din Codul penal,(…) . Principiul legalității răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, (…). În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp.(. ….) Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripția răspunderii penale este reglementată la art.153-156 din Codul penal. (..).
27. Pe de altă parte, prin Decizia nr.473 din 12 iulie 2018,.., pronunțându-se asupra soluției legislative potrivit căreia prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul săvârșirii infracțiunilor de omor (simplu și calificat) și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, Curtea a reținut că gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea acestor fapte reclamă o reacție fermă din partea statului, întrucât nevoia de dreptate nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârșirii lor.
28. Prin urmare, Curtea Constituțională a apreciat că, în contextul preeminenţei dreptului la viață, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept, fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu acordă prevalență, fără a interveni arbitrar și ținând seama de valorile protejate.  Curtea a constatat că opțiunea legiuitorului nu are drept consecință un prejudiciu constituțional relevant, astfel că reglementarea nu încalcă Constituția, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale. (…)
29. În acest context, Curtea observă că autorul obiecției de neconstituționalitate invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art.16. Cu privire la principiul egalității în drepturi, Curtea a reținut că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. … Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994 (…)
30. Or, Curtea, prin Decizia nr.443 din 22 iunie 2017, … a statuat că instituția prescripției semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârșirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură să afecteze însăși substanța instituției prescripției,…, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. Astfel, Curtea a constatat că, în cazul infracțiunilor săvârșite în participație, o astfel de soluție ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privința acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză.( …)
31. Din jurisprudența anterior citată, precum și din modalitatea de reglementare, rezultă că prescripția răspunderii penale este analizată și produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite. Cu alte cuvinte, pentru a analiza incidența prescripției răspunderii penale se va analiza fapta săvârșită, iar nu persoana infractorului. (…).
32. Așa fiind, în cazul reglementării prescripției răspunderii penale, legiuitorul trebuie să se abțină de la a adopta reglementări ce ar produce efecte diferite prin raportare la aceeași infracțiune, plasând astfel persoane ce au săvârșit aceeași faptă de natură penală și care se află în aceeași situație juridică în situații discriminatorii. Cu alte cuvinte, atât timp cât reglementarea prescripției răspunderii penale se referă la o anumită infracțiune, producând efecte juridice față de toate persoanele ce au săvârșit acea infracțiune, legiuitorul se regăsește în marja sa de apreciere, fără a fi încălcat principiul nediscriminării.
33. Or, în cazul dedus controlului de constituționalitate, legiuitorul a reglementat imprescriptibilitatea infracțiunilor prevăzute de art.218 (violul) și art.220 (actul sexual cu un minor) din Codul penal, fără a realiza vreo distincție referitoare la persoanele ce săvârșesc aceste fapte penale. Cu alte cuvinte, efectul imprescriptibilității va fi analizat și va produce efecte in rem, prin raportare la infracțiunile reglementate de art.218 și de art.220 din Codul penal, producând efecte juridice față de toate persoanele ce au săvârșit aceste infracțiuni. (…)
34. Astfel, Curtea apreciază că sunt aplicabile mutatis mutandis cele reținute prin Decizia nr.293 din 28 aprilie 2015, …, paragraful 21, în sensul că nu poate reține existența unei discriminări între persoanele care săvârșesc infracțiunea de furt și care beneficiază de posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, și persoanele care săvârșesc infracțiunea de furt de arbori, prevăzută la art.110 din Legea nr.46/2008, întrucât acestea se află în situații diferite, iar tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor în privința acestora are la bază criteriul obiectiv al importanței valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare, fondul forestier național constituind bun de interes național. (…)
35. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că prin adoptarea reglementării criticate Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, fără a încălca principiul nediscriminării, fiind opțiunea legiuitorului să aprecieze, în funcție de politica sa penală, instituția prescripției răspunderii penale. (…)”

 

Am indicat această decizie din practica CCR premergătoare pronuntării Deciziei 358/2022, chiar dacă ea nu se referă în mod expres și exclusiv la articolul 155 alin. 1 Cod penal și la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale ci doar indirect, ca parte a instituției prescripției răspunderii penale reglementată în ansamblu de prevederile art. 153-156 Cod penal, deoarece din considerente rezultă că pentru motivarea ei, Curtea s-a bazat temeinic pe Deciziile sale nr.443/2017 și nr.297/2018, fără a o invoca pe aceasta din urmă nici expres nici indirect ca fiind o decizie simplă/extremă ce ar fi determinat prin pasivitatea legiuitorului urmarea ieșirii din vigoare a art.155 alin.1 Cod penal după 45 zile de la publicarea deciziei!

În concret, în Decizia 682/2020 Curtea a analizat instituția prescripției răspunderii penale ca fiind reglementată în ansamblu de prevederile art. 153-156 Cod penal – incluzând deci printre ele și prevederile art.155 alin.1-4 Cod penal privind instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale – și, considerând în vigoare toate aceste dispoziții legale, fără nicio excepție, i-a recunoscut legiuitorului dreptul de a considera, declara și stabili că, pentru protejarea valorilor ce se tind a fi ocrotite (în speță drepturile minorilor la integritate sexuală, fizică și psihică și, uneori, chiar la viață, ca valori supreme în ierarhia drepturilor omului), sunt insuficiente duratele actuale cumulate ale termenelor generale de prescripție (stabilite de art.154 Cod penal) și a termenelor speciale de precripție pentru cele două infracțiuni (care se împlinesc conform art. 155 alin.4 Cod penal, oricâte întreruperi ar interveni, atunci când se ajunge la depășirea cu încă o dată a termenelor generale de prescriptie!), și că este corespunzător Constituției să se stabilească/instituie drept imprescriptibilă, răspunderea penală în cazul comiterii celor două infracțiuni ( de viol-art.218 din Codul penal și de act sexual cu un minor-art.220 din Codul penal), deoarece acestea ”reprezintă chestiuni ce țin de politica penală a statului”  și nu încalcă prevederile constituționale ale art.16 ”cu privire la principiul egalității în drepturi”.

Rezultă că dacă și-ar fi considerat Decizia nr.297/2018 ca o decizie simplă/extremă care ar fi dus la suspendarea pe 45 zile și apoi la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal începând cu data de 9 august 2018 ca urmare a neadaptării de către Legiuitor a  textului la cerința potrivit căreia ”cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea în cauză a unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”(paragr.34 din decizie), Curtea C. nu ar mai fi vorbit de prevederile art. 153-156 Cod penal în ansamblul lor, ca norme în vigoare care reglementează prescripția răspunderii penale, ci ar fi fost nevoită să dezvolte o adevărată teorie despre natura juridica a Deciziei 297/2018 ca fiind una simplă extremă prin care să excludă din vedere dispozițiile art. 155 alin.1 și 3 Cod penal și pe cale de consecință să se refere separat și exclusiv la eventuala inactivitate a acestora și la operarea doar a termenelor generale de prescriptie reglementate de art. 154 Cod penal, să justifice că aceste termene generale nu puteau asigura în mod multumitor protecția valorii sociale țintite, iar în final ar fi fost obligată să constate chiar prin Decizia 682/2020 că începând cu data de 25 iunie 2018 nu mai exista și nu mai opera niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, cu consecința existenței doar a termenelor de prescripție generală!

Or, Curtea nu numai că nu a constatat ”dispariția” termenelor speciale de prescriptie din fondul activ al legislației noastre penale și existența doar a termenelor generale de prescripție a răspunderii penale, cu consecința imediată și obligatorie a enunțării unei proclamatii de genul celei ce va fi făcută peste mai mult de 1 an și jumătate în paragraful nr. 73 al Deciziei nr.358/2022 (text redat în citat mai sus și care nu poate fi decât un abuz de drept!), dar din contra, păstrând concepția exprimată recent prin Decizia nr.466/29.07.2019, a constatat că noua reglementare prin care se prevede imprescriptibilitatea pentru cele două infracțiuni (de viol-art.218 din Codul penal și de act sexual cu un minor-art.220 din Codul penal) respectă cerințele de constituționalitate la fel ca și reglementarea de ansamblu conținută în articolele 153-156 din Codul penal în care  se încadrează și se integrează, și că respectă principiile enunțate în Decizia 443/2017(prin care s-a statuat că ”prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte”) și în Decizia 297/2018 prin care  ”Curtea  a constatat că, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale… la art.153-156 din Codul penal” !  

 

    VI.3. Reluând în discuție contextul în care au fost adoptate și publicate de către CCR Deciziile nr.314/2020 și nr.682/2020, sunt de menționat cel puțin următoarele aspecte:

– deși în dosarul nr.555D/ 14.03.2019 CCR era sesizată de ÎCCJ cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe” încă din data de 14 martie 2019, nu a făcut nimic ci a lăsat pur și simplu dosarul în nelucrare timp de peste un an și jumătate, iar asta a fost posibil deoarece nici vorbă să pună cineva de acolo problema respectarii normelor Legii nr. 47/1992(republicată) și a Regulamentului de aplicare a acesteia în privința obligațiilor de serviciu și a termenelor de îndeplinire a actelor pentru soluționarea cauzelor, chiar sub amenințarea aplicării de sancțiuni disciplinare dacă ar fi fost nevoie! Este de precizat aici că dacă instanta constitutională nu ar fi fost indiferentă față de soarta acestui dosar și l-ar fi soluționat în condiții normale într-un interval de timp de cca 7-8 luni de zile, tranșând problema ce făcea obiectul excepției, nu s-ar mai fi putut ridica aceeași excepție în fața instanțelor judecătorești și pe cale de consecință nu ar mai fi venit noi sesizări la CCR!

-deși în dosarul nr. 1.533D/2019 CCR era sesizată de Tribunalul Dolj încă din data de 27 mai 2019 cu aceeași excepție de neconstituționalitate, nu a făcut nimic ci l-a lăsat în nelucrare timp de peste 1 (un) an și 3 luni de zile, rezultând, la fel ca și în cazul primului dosar că, în lipsă de implicare, seriozitate și rigurozitate din partea judecătorului raportor și a presedintelui Curții, nu exista nicio reglementare, niciun mecanism intern care după un anumit interval de timp de la data sesizării să atenționeze asupra dosarelor care se învecheau uitate prin sertare și care să determine activarea urgentă a acestora;

-deși în dosarele nr.2.083D/2019 și nr.2.207D/2019 CCR era sesizată de Curtea de Apel Bacău încă din data de 8 iulie 2019 respectiv de Curtea de Apel Cluj încă din data de 18 iulie 2019 cu aceeași excepție de neconstituționalitate, și aceste dosare, la fel ca și cele anterioare, datorită acelorași defecte și deficiențe de organizare și funcționare ale Curții Constituționale arătate mai sus, au fost lăsate timp de peste un an în nelucrare;

-deși CCR a continuat începând cu jumătatea lunii septembrie 2019 și până la 29 iulie 2020 să înregistreze noi sesizări având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate  a art.155 alin.1 Cod penal cu care era deja sesizată din 14 martie 2019, provenite de la mai multe instanțe de judecată din țară, în dosarele nr.2429D/2019 din 18.09.2019, nr. 2.549D/2019 din 27.09.2019, nr.2.663D/2019 din 10.10.2019, nr.2741D/2019 din 18.10.2019, nr.2743D/2019 din 18.10.2019, nr.2744D/2019 din 18.10.2019, nr.2981D/2019 din 07.11.2019, nr.3129D/2019 din 25.11.2019, nr. 160D/2020 din 29.01.2020, nr. 584D/2020 din 12.05.2020, nr. 706D/2020 din 11.06.2020, nr. 793D/2020 din 24.06.2020 și nr. 838D/2020 din 24.06.2020, care ar fi trebuit să alarmeze cel puțin pe președintele Curții Constituționale și să-l determine să ia măsuri pentru urgentarea soluționării primelor 4 dosare cu care era sesizată având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe (prin îndeplinirea)”, președintele Valer Dorneanu nu s-a implicat și nu a pus în mișcare aparatul birocratic uriaș  pe care îl conducea, astfel încât chiar și primele 4 dosare ”mai vechi” din perioada 14.03.-18.07.2019 au fost lăsate în paragină!

Dar și mai grav este faptul că deși începând cu anul 2021 au reînceput să vină la CCR noi sesizări având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe (prin îndeplinirea)”, înregistrându-se dosarele cu nr.81D/2021 din 14.01.2021, nr.1.090D/2021 din 29.03.2021, nr.1.408D/2021 din 20.04.2021, nr. 1.547D/2021 din 04.05.2021, nr. 2.107D/2021 din 18.06.2021 și nr. 2.569D/2021 din 30.07.2021, nimeni de la CCR nu s-a preocupat în primul rând de situația primelor 4 dosare ce aveau același obiect si care între timp trecuseră de 2 ani vechime, iar apoi nici de situația celorlalte dosare înregistarte în anul 2019 și la începutul anului 2020, astfel încât până la data de 3 decembrie 2020 când a fost motivată și publicată Decizia nr.314/ 2020 să fi fost soluționate!

Este de neînțeles și cu totul inexplicabil cum a fost posibilă această lipsă de responsabilitate, această indifernță și delăsare de la Curtea Constituțională în primul rând față de dispozițiile propriei legi de organizare și funcționare și ale Regulamentului de aplicare a acesteia, apoi în aldoilea rând față de instanțele judecătorești care au făcut sesizările și părțile din acele dosare și în al treilea rând față de  România și cetățenii ei care asigurau și alimentau lunar bugetul CCR cu sumele de bani necesare pentru plata indemnizațiilor și salariilor și a tuturor celorlalte cheltuieli necesare bunei funcționări a Curții, manifestate prin lăsarea în nelucrare atât de mult timp a atâtor dosare vechi, care cereau lămurirea unei probleme atât de importante!

     La fel de neînțeles este și Legiuitorul român care a reglementat atât de deficitar și netransparent organizarea și funcționarea CCR încât să fie posibilă producerea acestei situații care nu s-a oprit aici, nici la 3 decembrie 2020 și nici măcar în decembrie 2021, ci a continuat parțial până în 26 mai 2022 când a fost adoptată Decizia 358/2022 și parțial chiar până în 17 noiembrie 2022 când a fost adoptată Decizia 551/2022!

 

VII). Etapa Deciziei Curții Constituționale nr.358/26.05.2022 publicată in M.Of.nr.565 din 9 iunie 2022

VII.a). Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 publicată la 9 iunie 2022, pronunțată cu majoritate de 7 (judecătorii Valer Dorneanu-președinte, Cristian Deliorga, Marian Enache, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Gheorghe Stan și Varga Attila) contra 2 (judecătorii Livia Doina Stanciu și Simina-Elena Tănăsescu) în dosarul nr 2.741D/2019, Curtea Constitutională a admis exceptia de neconstitutionalitate înregistrate la CCR în dosarele nr 2.741D/2019, nr.2.743D/2019, nr. 2.744D/2019, nr. 2.981D/2019, nr. 3.129D/2019, nr. 160D/2020, nr. 584D/2020, nr. 706D/2020, nr. 793D/2020 și nr. 838D/2020 (ultimele 9 fiind conexate la cel dintâi cu nr. 2741D/2019) – ridicate de R.L.S. în dosarul nr. 2.380/63/2016 al Tribunalului Dolj, de I.C.A. în dosarul nr. 1.867/85/2016 al Tribunalului Sibiu, de M.G.S. în dosarul nr. 6.010/215/2018 al Judecătoriei Craiova, de A.S. în dosarul nr. 458/104/2019/a1 al Tribunalului Olt, de I.H. în dosarul nr. 11.649/197/2018/a4 al Judecătoriei Brașov, de M.G.S. în dosarul nr. 1.070/54/2019 al Curții de Apel Craiova, de V.D. în dosarul nr. 9.928/279/2016 al Curții de Apel Bacău, de M.A.M. în dosarul nr. 5.997/63/2016 al Curții de Apel Craiova, de Ș.E.M. în dosarul nr. 46.638/3/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și de R.V. în dosarul nr. 4.708/101/2013 al Curții de Apel Craiova, , si a constatat ca dispozitiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstitutionale in ansamblul lor.

 

Pentru a înțelege cum a fost posibilă emiterea unei asemnea decizii, în cele ce urmează voi proceda la o analiză succintă a conținutului deciziei (cu trimitere pentru analiză și comentarii mai pe larg la punctul 9, paginile 57-76 din Memoriul pe care l-am adresat către ÎCCJ la 21 octombrie 2022 ca amicus curiae) astfel:

În practicaua Deciziei nr.358/2022, paragrafele nr.1-12 Curtea Constituțională  a prezentat modul în care a a fost sesizată și în care a soluționat dosarul, apoi în paragrafele nr.13-17 a prezentat motivele invocate de către autorii excepției, iar în paragrafele 18-36 a prezentat punctele de vedere privind excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, exprimate de instanțele care au făcut sesizările (paragrafele 18-28), de Guvern (paragrafele 30-33) și de Avocatul Poporului (paragrafele 34-36).

Începând cu paragrafele 38-40 ale Deciziei nr. 358/2022  Curtea Constituțională a trecut la redactarea considerentelor propriu-zise, mai întâi verificându-și și stabilindu-și competența (paragraf 38) și apoi precizând în paragraful 39 că ”obiectul exceptiei de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 155 al.1 Cod penal cu următorul conținut: Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“, după care a prezentat în paragraful 40  temeiurile de drept ale  excepției de neconstituționalitate astfel cum au fost indicate de autorii care au criticat-o.

(NOTA: –Se poate vedea clar că exceptia avea exact același obiect cu cel  al Deciziei nr. 297/2018, după cum rezultă din paragraful 11 al acesteia!).

În paragrafele următoare din considerentele Deciziei nr. 358/2022, nr.41-44,  Curtea a trecut la analiza excepției, începând prin a prezenta în sinteză Decizia nr. 297/26.04.2018 ca decizie de referință, fără a aminti și fără a face nicio trimitere la Deciziile sale nr.443/2017, nr.650/24.10.2018, nr.466/29.07.2019, ca decizii din practica sa recentă cu privire la dispozițiile legale ce reglementează prescripția răspunderii penale și în mod special materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și termenele de prescriptie specială.

Apoi, după ce în paragraful nr. 45, Curtea Constituțională a observat care sunt susținerile făcute de autorii excepției de neconstituționalitate (”…că după publicarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, legiuitorul nu a intervenit, potrivit art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile Constituției și reglementării cazurilor și situațiilor în care poate interveni întreruperea prescripției răspunderii penale, fapt ce a determinat lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal”), în paragrafele 46-48 Curtea a trecut în revistă  Decizia nr. 5 din 21 martie 2019 a Înaltei Curti de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (observând că acest Complet ”a respins ca inadmisibile sesizările formulate, prin care se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu” a 4 chestiuni de drept privind interpretarea art. 155 alin.1 Cod penal, actele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale anterior și ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale și efectele lor ulterior acestei decizii), precum și Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curti de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorii constituționali reținând că acest Complet ”a constatat că practica judiciară referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. 1 din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial… a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, este neunitară” iar din analiza celor două decizii ”rezultă conturarea a două opinii ce plasează decizia anterior amintită fie în categoria deciziilor de admitere simple/extreme, fie în categoria deciziilor de admitere interpretative/cu rezervă de interpretare”.  

      NOTA :

     Este de observat aici că pentru a-și putea motiva Decizia nr.358 din 26 mai 2022 de admitere a excepției de neconstituționalitate a art.155 alin. 1 Cod penal în ciuda faptului că judecătorii constituționali se aflau într-o situație de inadmisibilitate creată prin pronunțatarea pe același text de lege al art.155 alin. 1 Cod penal în condițiile în care deja era pronunțată o decizie anterioară de admitere a exceptiei de neconstituționalitate pe același text de lege, respectiv decizia 297/2018 ( prin care soluția legislativă din conținutul art.155 alin. 1 Cod penal a fost interpretată), acești judecători au trecut la punerea în discuție a unor teme false!

 Prima temă falsă introdusă de Daniel Morar susținut de fostul președinte Valer Dorneanu și ceilalți 5 judecători CCR a fost cea din exprimarea dubioasă prin care au plasat la timpul prezent constatarea ÎCCJ despre practica judiciară, făcută cu 2 ani și 6 luni în urmă, la 25 noiembrie 2019, folosind formula ”este neunitară”, în loc să spună că ”ÎCCJ a constatat că la data de 25 noiembrie 2019 practica judiciară era neunitară”- n.n.

      De asemenea este de menționat aici faptul că judecătorii constituționali, deși se pregăteau  să vină cu o soluție ”de senzație”, au trecut pur și simplu sub tăcere, au evitat în mod rușinos orice analiză a conținutului ”Punctului de vedere al facultății de drept-Catedra de drept penal din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca”, transmis la ÎCCJ și expus la punctul 7.1 din Decizia nr.25/2019, ca fiind acela că ”ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, cursul termenului prescripției răspunderii penale se va considera întrerupt prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal”.

În susținerea acestui punct de vedere, foarte frumos argumentat juridic, s-a arătat că în calificarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 trebuie pornit de la realitatea că ”de dată mai recentă, jurisprudența Curții a consacrat o a treia categorie de decizii, respectiv cele prin care se constată neconstituționalitatea unei soluții legislative”, care ”nu se suprapune cu cea a deciziilor interpretative stricto sensu” dar care ”nu pot fi calificate nici ca decizii prin care se constată neconstituționalitatea propriu-zisă, dat fiind că în acest caz dispozitivul nu face referire la neconstituționalitatea unui articol de lege”, iar prin acest procedeu ”Curtea Constituțională vrea să evite tocmai efectele prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, a căror intervenție ar fi contrară scopului urmărit prin decizie”, două exemple fiind edificatoare sub acest aspect: ”Prin Decizia nr. 224/2017 Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituțională. A recunoaște acestei decizii efectele prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție ar conduce la dezincriminarea faptei de a conduce fără permis și alte categorii de vehicule, soluție ce ar contraveni însăși rațiunii ce a stat la baza deciziei Curții, întrucât ar lipsi și mai mult de protecție valori importante protejate constituțional. Tot astfel, prin Decizia nr. 67/2015, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002, care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din aceeași lege, și care nu a comis o infracțiune gravă, este neconstituțională. Efectul acestei decizii nu a fost în niciun caz cel prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia ar fi urmat ca dispoziția din art. 19 din Legea nr. 682/2002 să își înceteze aplicabilitatea – cu consecința pierderii pentru viitor a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor pedepsei aplicabile martorului ce a comis o infracțiune gravă. Dimpotrivă, așa cum arată chiar Curtea în considerentele deciziei evocate, neconstituționalitatea discriminării astfel constatate are ca rezultat acordarea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege și martorilor care au săvârșit infracțiuni ce excedează definiției din art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002.  Așa fiind, deciziile de constatare a neconstituționalității unei soluții legislative se înscriu în categoria denumită în doctrină a deciziilor manipulative, care determină o reformulare a conținutului normei, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale. Un examen de jurisprudență arată, fără echivoc, faptul că în marea majoritate a situațiilor, cu sau fără o precizare în acest sens în considerentele deciziei Curții Constituționale, instanțele și parchetele au recurs de îndată la interpretarea și aplicarea textului vizat prin prisma deciziei Curții, chiar dacă acest lucru a însemnat de facto o modificare implicită a normei în cauză.”

În același mod rușinos și inadmisibil, cei 7 judecători CCR au evitat să combată, dacă ar fi avut argumente, și Punctul de vedere al Facultății de Drept – Catedra de drept penal din cadrul Universității de Vest din Timișoara transmis la ÎCCJ, similar celui anterior, expus la punctul 7.2 din Decizia nr.25/2019, în susținerea căruia s-au precizat următoarele: ”Curtea a arătat că structura actuală a textului art. 155 alin. 1 din Codul penal are un înțeles contrar Constituției, acesta nemaiputând fi aplicat în această formă, dar în același timp a indicat, în considerentele deciziei, și care este înțelesul constituțional al normei, impunând ca numai acest înțeles să poată fi avut în vedere de instanțele de judecată.Așadar, Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este una cu caracter de interpretare.” -n.n.

 

În paragraful nr.49 al considerentelor Deciziei nr. 358/2022, Curtea Constituțională a observat că urmare a calificarii Deciziei nr.297/2018 fie ca ”simplă/extremă”, fie ca interpretativă de către instanțele de judecată, ”a determinat și asocierea anumitor efecte acestui act al instanței de contencios constituțional, cu  consecința apariției unei practici judiciare neunitare” și a reținut că acceptă clasificarea deciziilor sale făcută de literatura de specialitate în două categorii, și anume decizii simple (numite și „decizii extreme“- prin care se constată fie constituționalitatea fie neconstituționalitatea dispoziției legale criticate) și decizii intermediare (–în care sunt incluse deciziile interpretative -”acele decizii în al căror dispozitiv regăsim sintagmele „în măsura în care“, „dacă și în condițiile în care“ și deciziile manipulative -”acele decizii care sunt mai mult decât deciziile de interpretare, ele propunându-și să transforme semnificația legii, pentru a nu lăsa un „vid juridic“ cu „consecințe păgubitoare“).

 

În paragrafele nr.50-52 al Deciziei, Curtea Constituțională a analizat cât de importantă este atât pentru practica judiciară cât și pentru literatura de specialitate stabilirea naturii/tipologiei deciziilor sale, de care este indisolubil legată stabilirea efectelor lor, apoi a constatat că în jurisprudența sa constantă a reținut că „51. atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiecților de drept..”, după care a observat că ”52. evocarea obligativității atât a dispozitivului, cât și a considerentelor reprezintă o metodă utilizată de instanța de contencios constituțional nu doar în ceea ce privește așa-zisa categorie a deciziilor interpretative/cu  rezervă de interpretare, ci în ceea ce privește toate deciziile pronunțate de către aceasta” (deci inclusiv în cazul Deciziei 297/2018!)  iar apoi a  subliniat că ”deși în anumite cazuri o decizie a Curții Constituționale poate fi aplicată la speța dedusă judecății într-un mod conform considerentelor sale, demers pe deplin posibil independent de intervenția legiuitorului, aceasta nu presupune o înlăturare a obligației acestuia din urmă de a interveni legislativ inclusiv în cazul deciziilor interpretative/cu  rezervă de interpretare”.

     NOTĂ:

    Aceasta este a doua temă falsă de discuție – de parcă cineva ar fi afirmat că legiuitorul este scutit de a interveni legislativ în cazul deciziilor interpretative/cu  rezervă de interpretare! Această temă a fost introdusă nejustificat în analiza și discuția despre constituționalitatea prevederilor art. 155 alin.1 Cod penal deoarece nu are nicio legătură cu textul de lege invocat, cu scopul de a lega prezenta Decizie nr.358/2022 de anterioara Decizie nr. 297/2018!

       Deși era evident și demonstrat că Decizia nr. 297/2018 a putut și poate fi aplicată fără nicio problemă ”într-un mod conform considerentelor sale, demers  pe deplin posibil independent de intervenția legiuitorului” – astfel că pe bună dreptate a fost considerată de marea majoritate a specialistilor în drept, a doctrinei juridice și a magistraților ca fiind o decizie interpretativă/cu rezervă de interpretare (ce poate fi și trebuie considerată și în prezent tot așa!) – cei 7 judecători CCR nu au mai putut „înghiți” statuărilor anterioare ale Curții și au trecut la pregătirea terenului pentru a proclama că organele judiciare nu aveau dreptul, în lipsa intervenției legiuitorului pentru a modifica textul de lege al art.155alin.1 Cod penal – să aplice aceste dispoziții legale în interpretarea ce rezulta din ansamblul ”dispozitiv-considerente” obligatorii ale Deciziei nr.297/2018, iar dacă ar fi făcut-o pentru a nu încălca prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr.303/2004 și ale art.5 alin.2 Cod procedură civilă sus-citate la pct.II.1.d) și II.1.e)  care prevăd că ”niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară și incompletă”, atunci și-au depășit nu numai atribuțiile ci și limitele puterii judecătorești!-Aceasta în contradicție totală cu statuările Curții din Decizia 186/18.11.1999, redată anterior la pct.III.3.1, prin care îi obliga pe judecătorii de la toate instanțele judecătorești să aplice direct Constituția atunci când nu există reglementare legală sau când a fost constată neconstituționalitatea reglementării legale existente! –n.n.

 

       În paragrafele nr. 53-54, Curtea, folosindu-se de aducerea nejustificată în discuție în paragraful anterior a obligativității intervenției legislative a legiuitorului inclusiv în cazul deciziilor interpretative, a lansat o afirmație în termeni pur generali cum că: ”53…lipsa de intervenție a legiuitorului în cazul pronunțării unor decizii de admitere (indiferent de tipologia acestora) și implicațiile acestei pasivități, îndeosebi în materie penală, au determinat nașterea unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluții de suplinire a competențelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ și aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie, la cazul dat. Astfel, încercarea organelor judiciare, justificată de neîndeplinirea de către legiuitor a obligației constituționale prevăzute de art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, de a da un efect normei în forma rămasă după pronunțarea deciziei Curții Constituționale duce de multe ori la o aplicare neunitară a acestei norme”, și după ce a apreciat că ”54…un element esențial în astfel de situații este stabilirea naturii deciziei pronunțate de Curtea Constituțională, în sensul încadrării sale fie în categoria deciziilor simple/extreme, fie în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare”, Curtea a concluzionat că ”este important a stabili în ce măsură norma sancționată prin decizia pronunțată de către instanța de contencios constituțional este aptă să funcționeze fără intervenția ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferențiată de la caz la caz”, respectiv că ”trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele și dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivității legiuitorului”.

    NOTĂ:

    Aceasta este a treia temă falsă, prin care Daniel Morar și echipa sa de 6, conduși de presedintele Dorneanu, și-au legat prezenta decizie nr.358/2022 de Decizia nr.297/2018, și a fost introdusă cu scopul de a argumenta că datorită pasivității legiuitorului și neintervenției asupra textului art.155 alin.1 Cod penal pretins lăsat fără soluția legislativă a ”oricărui act de procedură în cauză” de decizia 297/2018, instanțele judecătorești, încercând să dea un efect normei/textului legal rămas incomplet sau fără înțeles, au creat ulterior pronunțării deciziei 297/2018 și creează și în prezent (adică ulterior publicării deciziei ÎCCJ nr.5/21.03.2019 și până la 26 mai 2022) o practică judiciară neuniformă, bazată pe analogie ”ce tinde  la adoptarea unei soluții de suplinire a competențelor legiuitorului” și astfel legiferează prin hotărârile judecăto-rești pronunțate!

        În fapt, aceasta era o afirmație contrară realității unei practici judiciare uniformizate în ultimii peste 2 ani și jumătate a instanțelor judecătorești, prin care acestea aplicau unitar Decizia 297/2018 conform considerentelor sale care au restabilit previzibilitatea și au dat ”un efect” constituțional normei de lege conținute de art. 155 alin. 1 Cod penal, încât aceasta a rămas în vigoare interpretată, precum însăși Curtea a constatat expres prin Decizia nr.466/29.07.2019- decizie care nu este o glumă ci înseamnă Constituție, în baza căreia a fost respins un important proiect de lege!  Consider că această afirmație contrară realității, din data de 26 mai 2022, a fost de natură a descalifica activitatea instanțelor judecătorești din domeniul dreptului penal și de a sancționa imediat organele judiciare (judecătorii și procurorii din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea) prin declararea activității lor de aplicare a art.155 alin. 1 și 3 Cod penal ca fiind contrară Constituției pe motivul pueril al arogării de către magistrati a unor competențe aparținând altei puteri a statului, cu inducerea unui sentiment de vinovăție magistraților care să-i determine să abandoneze rapid vechea lor concepție despre Decizia nr. 297/2018 ca având natura juridica ”de decizie interpretativă” și să adopte noua calificare proclamată de Curte prin Decizia nr.358/2022 cum că de fapt decizia 297/2018 ar fi o decizie simplă/extremă!-n.n.

 

      Începând cu paragraful nr. 55 al considerentelor Deciziei 358/2022 s-a trecut la atacul direct asupra Constituției prin proclamarea unei alte naturi și a unei alte semnificații pentru Decizia nr. 297/2018 decât cele care rezultau din considerentele sale ”coroborate” cu celelalte decizii ale CCR incidente în materie , astfel: ”Plecând de la aceste premise, Curtea reține că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează soluția legislativă pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, aplicând criteriile tradiționale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.”.

    NOTĂ:

     Se poate ușor observa din exprimarea folosită că cei 7 judecători constituționali nu aveau în vedere anul 2018 ci doar ca pe viitor, începând din 9 iunie 2022, această decizie nr.297/2018 să nu mai fie calificată drept interpretativă/cu rezervă de interpretare așa cum a fost până atunci, pentru că altfel ar fi spus că ”nu a fost decizie interpretativă/cu rezervă de interpretare” nicidecum că ”nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative /cu rezervă de interpretare” ! În schimb, autorul și semnatarul considerentelor s-au coborât atât de jos în motivarea acestei ”întorsături ca la Ploiești” din decizia 358/2022 încât, negând-si propriile lor afirmații din paragraful anterior, au scris în ultima frază a paragrafului 55 că ”De altfel, dispozitivul deciziei nici nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabilește interpretarea constituțională a normei”!

Rezultă, în ce ne privește, că pentru a-i stabili natura juridică Deciziei 297/2018 nu trebuie deloc să aplicăm criteriile clasice ci, în mod obligatoriu ”trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele și dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil”- lucru pe care cu certitudine l-au făcut judecătorii ÎCCJ-Completul DCD care au pronunțat Decizia HP nr.5/21.03.2019 privind efectele Deciziei 297/2018 din moment ce au statuat și  îndrumat prin aceasta instanțele judecătorești în sensul că ”nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecății” deoarece ”Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că toate deciziile Curții Constituționale au ca efect obligația organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica prevederile constatate neconstituționale, iar, în cazul celor interpretative, aceste organe trebuie să își adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanța de contencios constitutional”.

 

      În continuare, în paragrafele 56-60, folosindu-se de temele false deja lansate în paragrafele anterioare, concretizate în exprimarea ”Plecând de la aceste premise” din paragraful 55, Curtea și-a pregătit terenul pentru a interveni explicativ, completator, asupra conținutului deciziei 297/201, lucru pe care l-a și făcut în mod direct dar inadmisibil în paragraful nr.61, prin afirmația ”Curtea constată că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând  neconstituți-onalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau”.   Se observă din modul de exprimare al autorului motivării cum ”constatarea” că ”Decizia 297/2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme” se face în prezent pentru viitor, nicidecum pentru trecut, deoarece a evitat să afirme ca natura juridică a deciziei 279/2018 a fost de decizie simplă/extremă încă de la început, de la data publicării ei, de 25 iunie 2018 !

Cât despre exprimările deficitare, ambigue, imprecise din acest paragraf 61, de genul că ”prin efectele pe care le produce Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii extreme” (cum vine asta, ori are natura juridică de decizie simplă ori doar o împrumută pentru puțin timp și apoi o restiuie imediat încât după scurt timp revine la natura juridică de decizie cu rezervă de interpretare așa cum am perceput-o și înțeles-o majoritatea dintre noi!!??) și de genul că ”constatând  neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului de prescripție …” (să înțelegem că totuși există și fapte constituționale din moment ce acestui fapt –al întreruperii cursului termenului de prescripție – i s-a constatat deja neconstituționalitatea?? – Doamne, cum să constați neconstituționalitatea unui fapt??), am mai scris și comentat pe larg și în Memoriul adresat ÎCCj sus-citat.

 

În paragrafele 62-67 ale Deciziei 358/2022 Curtea Constituțională,  după ce a observat că ”atât o parte a practicii judiciare, cât și o parte a literaturii de specialitate, plecând de la conținutul paragrafului 34 al deciziei anterior menționate, au apreciat, prin analogie cu dispozițiile din vechiul Cod penal,că, în ceea ce privește cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, aceasta își produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal(62)”, a făcut comparații între prevederile incidente ale vechiului și noului Cod de procedură penală observând că ”modalitatea de reglementare a structurii procesului penal este diferită în cele două coduri de procedură penală”, pentru ca, revenind în paragraful 67 la Decizia 297/2018 pe care a rezumat-o, să concluzioneze în final că ”instituția prescripției răspunderii penale are, în egală măsură, rolul de a împiedica tergiversarea realizării urmăririi penale și a desfășurării procesului penal cu consecința tragerii la răspundere penală a persoanelor ce se fac vinovate de săvârșirea faptelor penale.”

 

       În paragraful 68 al motivarii Deciziei nr. 358/2022 Curtea Constituțională  a făcut o altă completare dubioasă Deciziei nr. 297/2018 deoarece după ce ”a constat că în paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018 a evidențiat faptul că soluția legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”, pentru a diminua forța statuării din paragraful 34 a introdus o altă temă falsă, a tezei că nu a impus ca toate actele ce se comunică suspectului/inculpatului să fie apte să întrerupă cursul prescripției, temă care nu își avea locul din moment ce discuția era și s-a acceptat deja de către toți că întreruperea cursului presripției răspunderii penale se putea face prin indeplinirea doar a unui ”act ce trebuia comunicat suspectului/inculpatului” iar nu a oricărui act ce se comunică acestuia! Astfel, Curtea a proclamat că ”indicarea soluției legislative din actul normativ  anterior a avut rol orientativ  și, în niciun  caz  nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării  adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de Codul penal din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deși a sancționat soluția legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripției prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau  prin prezența acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional”.

După ce în paragraful 69 al considerentelor Deciziei nr. 358/2022 Curtea Constituțională a vorbit despre Parlament în sensul că ”este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării”, în paragraful 70, Curtea, uitând de cele spuse în paragraful nr.51 al deciziei („atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiecților de drept”) la fel ca în foarte multe dintre deciziile sale anterioare (Decizia nr.1/1995 ș.a) și-a completat din nou decizia 297/2018, arătând, incredibil, că prin aceasta a stabilit o prioritate în rândul celor care trebuie să o aplice, în care primul era parlamentul cel care trebuia să-și însușească obligația, iar nu organele judiciare  (care, culmea, nu mai erau la fel de obligate, deveneau mai puțin obligate să respecte și să aplice decizia conform considerentelor sale!), astfel:  ”Tocmai având în vedere sfera de competență a legiuitorului, Curtea constată că în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidențiat reperele comportamentului constituțional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligația să și-l însușească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale”.

         NOTĂ:

Afirmația Curții este însă incorectă și tendențioasă, deoarece în realitate, prin interpretarea dată articolului 155 alin.1 Cod penal în paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018, Curtea a obligat nu doar legiuitorul (ales sau delegat) să se conformeze acestei interpretări (minimal, dacă ar fi să acceptăm că ea nu era una absolută), ci în egală măsură i-a obligat și pe magistrații din cadrul Autorității judecătorești – ca organe judiciare chemate la aplicarea legii conform atribuțiilor lor constituționale și legale – și pe ceilalți functionari ai Statului român, să o aplice conform considerentelor sale . Iar respectarea și aplicarea articolului 155 alin.1 Cod penal conform Deciziei nr. 297/2018 (ca un tot unitar, dispozitiv+considerente), de către toți în egală măsură, asigura ca până la intervenția legislativă a puterii legiuitoare, prin care să se stabilească toate cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale nu doar cel minimal impus de Curte, cerința previzibilității textului să fie îndeplinită! Dovadă de necombătut în acest sens stă Decizia Curții Constituționale nr.466/29.07.2019, în care a spus expres că art.155 alin.1 (incluzând soluția legislativă interpretată și stabilită prin decizia 297/2018) și alin. 3 Cod penal erau în vigoare și corespundeau Constituției iar proiectul de lege de modificare a acestora a fost respins întrucât nu corespundea Constituției!

 

În paragraful 71 al considerentelor Deciziei nr.358/2022, Curtea Constituțională, folosind temele false din paragrafele 51-54 și reproșând politicienilor din Parlament că au stat pasiv și nu au intervenit legislativ pentru modificarea art.155 alin. 1 Cod penal conform celor statuate prin decizia 297/2018 (deși cel puțin pentru anii 2018 și 2019 era neadevărat, proiectele de lege adoptate fiind respinse de CCR prin deciziile nr. 650/2018 și nr.466/2019!), a construit o argumentație generalizantă și hiperbolizantă de tip cascadă, mincinoasă prin omisiunea datelor concrete privind atât numărul hotărârilor judecătorești contradictorii -raportat la numărul total al hotărilor emise de instanțele penale și a perioadei lor de emitere (dat fiind că după publicarea la data de 15 mai 2019 a Deciziei HP a ÎCCJ nr.5/ 21.03.2019 acestea au devenit pe cale de dispariție!)- cât și a elementelor concrete pe baza cărora s-a putut stabili că aplicarea art.155 alin.1 și 3 Cod penal s-a realizat prin analogie, argumentație, bazată în mod ridicol și extrem de limitat pe trimiterea făcută la ”constatarea  de către Înalta Curte de Casație  și Justiție  a existenței unei practici neunitare” (prima astfel de ”constatare” a avut loc prin decizia HP nr.5/21.03.2019 iar ultima a avut loc prin decizia RIL  nr.25 din 11 noiembrie 2019), care a fost folosită pentru a a firma următoarele:

”Or, Curtea observă că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea  diferită  la situații similare  a dispozițiilor criticate (fapt  confirmat  prin constatarea  de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Or, Curtea a statuat constant, în jurisprudența sa, că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“ (…) Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese, să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale (…)”.

 Din pasajul citat al deciziei se poate usor observa că baza acestei argumentații strâmbe și contradictorii, Curtea Constituțională a reținut că organele judiciare, nevoite din cauza pasivității legiuitorului să identifice ele însele cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, s-au substituit legiuitorului și, interpretând prin analogie cum au vrut ele textul legal al art.155 alin.1 Cod penal, au creat o practică judiciară neunitară, care în fapt nu mai exista de multă vreme, din vara anului 2019, și cu atât mai puțin la data de 26 mai 2022.

 

În paragrafele nr.72 -74 ale Deciziei nr. 358/2022, continuând din acest punct de cumpănă în care Daniel Morar – alături de președintele Valer Dorneanu și de ceilalți 5 judecători de la Curtea Constituțională care au adoptat-o – și-a tot construit fundația de nisip prin folosirea de teme false și argumente forțate ori fără legătură cu cauza sau chiar false, nu a  mai avut nevoie decât de doi-trei pași până la finalizarea deciziei de revizuire a Deciziei nr.297/2018, de completare și de interpretare a acesteia, în care și-a dezlănțuit furia contra Constituției, a policienilor, a magistratilor și a cetățenilor români, astfel:

– primul, în paragraful 72, în care Curtea a constatat că ”ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale”;

–al doilea, în paragraful 73 în care Curtea a constatat că ”în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”;

–al treilea, în paragraful 74 în care Curtea, deși a declarat solemn că ”rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal la exigențele constituționale”, totuși, nu a putut să se abțină de la aceasta, să se oprească din misiunea sa nobilă de ”aliniere a dispozițiilor art. 155 alin. 1 din Codul penal la exigențele constituționale” împiedicându-se de ciotul instituției întreruperii cursului prescripției, și, cu prețul nesocotirii și încălcarii constatărilor și statuărilor din deciziile sale anterioare nr.443/2017, nr.297/2018, nr.650/25.09.2018,  nr.466/29.07.2019 ș.a., dar mânată de o generozitate de nedescris față de unele instituții de drept penal, care i-a permis să ne indice că nu le-a distrus sau făcut inaplicabile chiar pe toate (precum dispozițiile art.155 alin.1- 4 Cod penal) ci a lăsat neafectate prevederile art.154 Cod penal (”observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din Codul penal nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale”), în cele din urmă, Curtea a constatat, lipsit de orice moralitate (întrucât manifestase o pasivitate concurentă cu a puterii legiuitoare de peste 2 ani și jumătate în soluționarea dosarului nr.2741D/2019 și de peste 3 ani și două luni de zile de la înregistrarea dosarului nr.555D/14.03.2019, în care zăcea neatinsă prima excepție de neconstituționalitate având același obiect!), că ”o astfel de consecință este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligațiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale și a pasivității sale, chiar și în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenției legislative”.

 

NOTĂ:

Se poate vedea în aceste paragrafe cum, cu fățișă rea-credință, autorii considerentelor Deciziei CCR nr.358/2022 induce idea falsă că prin considerentele deciziei 297/2018, atunci când ”a făcut trimitere la vechea reglementare” (adică la textul art.123 alin. 1 din codul penal anterior),Curtea C. s-a adresat doar legiuitorului, pentru i-a indica ”reperele unui comportament constituțional pe care avea obligația să și-l însușească” în adoptarea noii norme de stabilire a cazurilor de întrerupere a cursului termenului prescriptiei răspunderii penale, și că nu s-a adresat deloc și organelor judiciare, astfel că sub nicio formă ”acest fapt” (al ”trimiterii la  vechea  reglementare”) nu putea fi interpretat de organele judiciare ”ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale”!

În primul rând, reaua-credință a autorului/autorilor acestor paragrafe din considerentele Deciziei CCR nr.358/ 2022 rezultă din împrejurarea că în Decizia nr. 298/2018 Curtea nu a făcut o simplă oarecare trimitere fără însemnătate la o normă din vechiul cod penal ci, din contră, după ce în mai multe paragrafe a analizat, a comparat și a punctat distincția dintre textul art.155 alin.1 din Codul penal în vigoare și reglementarea similară din vechiul cod penal (art.123 alin.1), constatând că în soluția legislativă actuală (”a oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin.1 Cod penal) legiuitorul a extins în mod greșit ”sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripției (…) la acte care nu trebuie comunicate suspectului/inculpatului”( paragr.21),  în penultimul paragraf al Deciziei 298/2018, cu nr.34, Curtea a constatat cu titlu imperativ că doar ”soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză…”!

Astfel, pentru a trage această concluzie din paragraful 34, Curtea a constat mai întâi în paragraful 30 al deciziei 297/2018 că ”dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite” deoarece nu îndeplinesc condiția ”dublei perspective” pe care Curtea a introdus-o și pretins-o mai înainte în  paragrafele 22 și 23 ale deciziei – dublă perspectivă” din care trebuie privite atât instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale (care ”22. instituie, pe de o parte, un  termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc  infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora”) cât și dispozițiile legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale (”23. reprezentând pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, (…) iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, (…), aduce la cunoștința suspectului  sau  a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale”)!  Apoi, în continuarea raționamentului și a argumentării deciziei 297/2018, în paragraful 31, Curtea a reținut că în forma lor actuală ”prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului  legalității incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale”, iar după ce a mai adus un argument în același sens în paragraful 33 – explicându-ne că ” problema juridică invocată de autorii excepției de neconstituționalitate a făcut obiectul activității de legiferare și al controlului de constituționalitate și de legalitate și în alte state europene” , astfel că ”în țări precum Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia și Spania, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale se realizează prin acte procesuale care sunt comunicate suspectului sau inculpatului ori care presupun  prezența acestuia în fața organelor judiciare(…)” – în final, în paragraful 34, Curtea ne-a prezentat și remediul corespunzător pentru ”tratarea bolii” de care spunea că suferea textul art.155 alin.1 Cod penal, constând în ”soluția legislativă anterioară prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969 (…)”, interpretare care, începând din momentul publicării deciziei, trebuia în mod obligatoriu să înlocuiască actuala soluție legislativă declarată neconstituțională!

 În al doilea rând, reaua-credință a autorilor considerentelor Deciziei nr.358/2022 rezultă din faptul că interpretarea sus-arătată a soluției legislative din conținutul art.155 alin.1 Cod penal făcută de Curtea Constituțională prin decizia 297/2018 nu a constituit pentru organele judiciare din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea nici o permisiune primită de la Curte de a interpreta după lor plac prevederile art.155 alin.1 Cod penal – Curtea neputând, dealtfel, să ofere asemenea ”permisiuni” pentru că nu deținea legal o tolbă cu ”permisiuni constituționale” din care să împartă câte una din când în când ba legiuitorului ba organelor judiciare – și nici un prilej de a se auto-transforma în legiuitor arogându-și puterea de a legifera, de ”a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale”, ci a constituit o obligație de a respecta si de a aplica întocmai Decizia 297/2018 într-un singur fel, cel conform considerentelor sale!

     Iar dacă până la publicarea Deciziei HP nr.5 din 21 martie 2019 emisă de ÎCCJ-Completul DCD, câteva instanțe judecătorești din țară au exprimat opinii divergente cu privire la natura juridică și modul de aplicare a Deciziei 297/2018, susținând că aceasta avea natura juridică de decizie simplă și pronunțând hotărâri de încetare a procesului penal, creând astfel practică neunitară, începând din vara anului 2019 – ulterior publicării Deciziei ÎCCJ nr.5/21.03.2019 la data de 15 mai 2019 și ulterior casării în recurs în casație de către ÎCCJ a celor trei decizii de încetare a procesului penal pe prescriptie emise de Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 1348/A/2018, casată de ÎCCJ prin Decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019) și Curtea de Apel Timișoara (Deciziile penale nr. 1208/2018 și 1209/2018, ambele din 31.10.2018) – hotărârile contradictorii au încetat iar practica judecătorească a devenit unitară. ( A se vedea în acest sens articolul publicat de dl. Adrian Toni Neacșu la data de 9.08.2022 pe site-ul ”Juridice.ro” intitulat ”Justitia penală și depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Partea I –Biopsia unei controverse juridice: prescripția înainte și după Decizia 297/2018”– articol documentat în care autorul constată cu mare părere de rău, chiar îndurerat, uniformizarea practicii judiciare după publicarea deciziei ÎCCJ nr. 5/21.03.2019!)

În al treilea rând, reaua-credință a autorului considerentelor Deciziei nr.358/2022 rezultă și din împrejurarea că în paragraful 74 al deciziei a indus și lăsat să se înțeleagă în numele Curtii Constituționale (prin afirmația că ”deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție semnalau încă din anul 2019 practica  neunitară  rezultată din  lipsa intervenției legislative”), ideea falsă că în toți acești 4 ani trecuți până inclusiv în ziua de 26 mai 2022, instanțele de judecată din țară au continuat să pronunțe hotărâri contradictorii și să producă practică neunitară pe instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, generate de aplicarea prin analogie, cu uzurparea atribuțiilor puterii legiuitoare, a dispozițiilor art. 155 alin.1 Cod penal, dar și contrar Deciziei CCR nr.297/2018 (căreia i s-a stabilit natura juridică de decizie simplă/extremă de-aabia prin analiza și interpretarea făcute în 26 mai 2022, constatare care sub nicio formă nu putea retroactiva!)!

Pornind de la aceleași raționamente, am arătat în Memoriul din 21 octombrie 2022 transmis la ÎCCJ în dosarul nr.1341/1/2022, următoarele:  ”…și-a dat seama Curtea acum, în 26 mai 2022, după peste 2 ani și jumătate de pasivitate raportat la data de 16 septembrie 2019 a primei sesizări cu noua excepție de neconstituționalitate a art.155 alin. 1 Cod penal,  la concurență cu legiuitorul parlamentar inactiv…începând cu data de 25 iunie 2018, că dacă declară exact invers decât a vrut să fie situatia când a emis decizia 297/2018, respectiv că timp de 4 ani nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în țară, decretând pe loc o frază echivalentă legii de amnistie penală, se rezolvă toate problemele!”. Este de precizat că atunci, în 21 octombrie 2022, m-am raportat la data înregistrării dosarului nr.2471D/2019 iar nu la data de 14 martie 2019, când de fapt la Curte a fost înregistrată prima sesizare având același obiect, în dosarul nr.555D/2019, deoarece acesta din urmă nu era soluționat!

 

De-abia în paragrafele nr.75-76, cei 7 judecători ai Curtii Constituționale au încheiat operațiunea de completare a considerentelor Deciziei nr. 297/2018, derulată pe parcursul paragrafelor anterioare, așa cum am prezentat mai sus, și, lăsând în urmă adăugirile și precizările la vechea decizie din 2018, au revenit ”la timpul prezent”- adică să scrie câteva mici și neînsemnate comentarii și cu privire la excepția ce făcea obiectul judecății din data de 26 mai 2022, respectiv actuala excepție de neconstituționalitate (care era de fapt și ea foarte veche, din septembrie 2019), – pretinzând că se luptă pentru ”restabilirea  stării de constituționalitate” cu legiuitorul parlamentar pasiv, leneș și inactiv, dar ignorând propria lor uriașă pasivitate întinsă pe durata a cca 2 ani și 6 luni, au constatat că:

– ”75. situația creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituției. Aceasta, deoarece prevalența Constituției asupra  întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremației Legii fundamentale este însăși Curtea Constituțională, prin deciziile pe care le pronunță, astfel că neglijarea constatărilor și dispozițiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituționale ce trebuie să caracterizeze statul de drept”

– și că: ”76.(…) legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituți-onalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe  prin  îndeplinirea“, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru  restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate”.

 

Iar în finalul deciziei, în paragraful nr.77, invocând ”considerentele expuse mai sus”, și  temeiul juridic (”art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. 4 din Constituție, precum  și ale art. 1-3, al art. 11 alin. 1 lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992”), cu majoritate de voturi, menționând și ”opinia separată a doamnelor judecător Livia Doina Stanciu și Elena-Simina Tănăsescu, în sensul celei formulate la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018...”, cu referire la textul art.155 alin.1 Cod penal în forma „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“ ( citat anterior) Curtea a dispus admiterea excepției de neconstituționalitate a art 155 alin.1 Cod penal.

 

VII.b.) Întrebări

Vă vine să credeti ce citiți în paragraful 75?

Rezultă că dacă autorii neglijării constatărilor și dispozițiilor cuprinse în deciziile CCR sunt politicienii, membrii puterii legiuitoare (titular sau delegat), atunci se produce ”fragilizarea  structurii constituționale ce trebuie să caracterizeze statul de drept” pe când dacă autorii acelorași neglijări sau încălcări ale constatărilor și dispozițiilor cuprinse în deciziile Curtii Constituționale, emise de aceasta în calitate de garant al supremației Legii fundamentale, sunt cei 7 judecători ai Curții care au pronunțat Decizia 358/2022 – care nu respectă ci încalcă deciziile anterioare ale Curții cu nr.443/2017, nr.650/25.09.2018, nr.466/29.07.2019 ș.a – atunci nu se fragilizează nicio structură constitutională a statului care ”trebuie să caracterizeze statul de drept”!

 

      Dar ce vedeți în paragraful 76 vă vine să credeti?

Rezultă din acest paragraf că aceiași 7 judecători CCR majoritari în adoptarea deciziei 358/ 2022, care atunci când au adoptat Decizia nr.466/29.07.2019 au statuat printre altele în paragraful 182 că ”soluția legislativă în vigoare din art. 155 alin. (1),  deși nu se referă la faptă în mod expres, se corelează cu alin. (3) în vigoare, care prevede că (3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei”, s-au metamorfozat cameleonic atât de radical în data de 26 mai 2022 încât, prefacându-se că au uitat ori nu știu ce au spus în 2019, dar în fapt încălcând în mod voit aceste constatări din Decizia nr.466/2019, au proclamat o concluzie opusă, a ieșirii din uz, începând cu data de 25 iunie 2018, a ultimei părți din textul art.155 alin 1 Cod penal conținând soluția legislativă a ”oricărui act de procedură în cauză”, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate prin Decizia 297/2018, ieșire din uz constatată după 4 ani, odată cu precizarea naturii juridice a Deciziei 297/2018 prin Decizia 358/2022 ca fiind una simplă/ extremă iar nu de interpretare, cu efecte similare abrogării unui texte de lege (adică ”un fel de abrogare”-deoarece Curtea Constituțională nu poate abroga norme legale!) însă mai rea decât orice abrogare deoarece efectele nu se produc doar pentru viitor, ca în cazul abrogărilor, ci și retroactiv pe 4 ani în urmă!

În cazul în care excepția de neconstituționalitate ce făcea obiectul dosarului 2741D/2019 ar fi fost soluționată de Curte la timpul său, de ex. pe parcursul a cca 6-7 luni de zile, cum ar mai fi putut susține judecătorii CCR că ”legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 (…)”? Oare prin lăsarea dosarului în nelucrare atât de mult timp, neglijându-și propria culpă, Curtea nu și-a construit în mod imoral un argument în plus contra legiuitorului, pentru a-și justifica decizia?

 

Dar ce pot răspunde cei 7 judecători CCR la întrebarea pe care le-ar pune-o orice parlamentar, de a explica în ce mod, cum ar putea fi posibil ca la examimarea de către CCR a dispozițiilor art. 155 alin 1 Cod penal, la data de 25 octombrie 2019, a publicării Deciziei simple nr.466/29.07.2019, să se constate că acestea erau în vigoare și conțineau o soluție legislativă ce definea și cauza de întrerupere a prescripției răspunderii penale (fapt constatat și statuat expres de Curte prin paragrafele 180-182 ale deciziei), iar  la examimarea din nou a acelorași dispoziții legale de către CCR în 26 mai 2022 prin decizia 358/2022 să se constate că aceluiași articol îi lipsea solutia legislativă dinainte de pronunțarea acestei decizii?

 

O altă întrebare care se pune este de ce ar trebui să creadă cineva că Decizia CCR nr. 358/2018 este prioritară în aplicare față de celelalte decizii anterioare sus-menționate, la care răspunsul este simplu: desigur nu e prioritară!

 

VII.c)  Sinteze și unele Concluzii

Iată cum, pas cu pas, în doar doi pași – primul constând în ”modificarea, interpretarea/precizarea si completarea în mod inadmisibil, printr-o decizie din prezent (Decizia nr.358/2022) a considerentelor unei alte decizii care era definitivă, obligatorie și intrată în puterea lucrului judecat în forma și cu înțelesul pe care le-a avut atunci când a fost publicată în urmă cu 4 ani (Decizia nr.297/2018)”, iar aldoilea constând în ”amestecarea în mod artificial a înțelesului deciziei 358/2022 cu înțelesul deciziei 297/2018, lăsând să parcă că Decizia nr.297/2018 avea nevoie de intervenția modificatoare făcută asupra ei prin decizia 358/2022 pentru a avea un înțeles clar, deși în realitate decizia din 2018 nu numai că nu avea nevoie de nicio intervenție modificatoare ci își păstra intact înțelesul propriu exprimat/avut la momentul publicării ei” – autorul motivării deciziei 358/2022 a creat aparența că decizia mai veche se afla în interdependență față de decizia mai nouă, când în fapt ea avea o existență de sine stătătoare și nu depindea în niciun fel de decizia mai nouă, și când în fapt doar decizia mai nouă nr. 358/2022, era în totalitate dependentă de decizia mai veche nr.297/2018 și de interpretarea, completarea și modificarea acesteia, toate cu efect retroactiv,  deoarece fără acestea decizia 358/2022, care ar fi trebuit să fie foarte simplă, de facto inadmisibilă,  nu putea avea un înțeles propriu clar și nicio existență de sine stătătoare!

In acest mod perfid și prin construirea cu rea-credință a câtorva afirmații și interpretări generalizante, precizări și completări modificatoare aduse în prezent, în 26 mai 2022, deciziei nr.297/2018 dar cu insinuarea unui efect retroactiv necesar, care în realitate nu s-a produs niciodată Curtea Constituțională, și-a construit o temelie de nisip în baza căreia a proclamat fără drept că în România nu a operat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale timp de 4 ani de zile începând cu data de 25 iunie 2018 și astfel a pervertit prescripția răspunderii penale în amnistie, deoarece, prin înlăturarea dintr-o dată a instituției întreruperii prescripției răspunderii penale cu efect retroactiv pe 4 ani în urmă, se putea susține că s-a produs dispariția termenelor prescripției speciale și reducererea termenelor de prescripție doar la termenele generale de prescriptie, iar consecința directă a acestei convertiri artificiale -de fapt pervertire!- este ștergerea, înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită, exact ca în cazul amnistiei!

Astfel, prin ștergerea ”din pix” a 4 ani de prescriptie specială din toate dosarele penale aflate pe rolul Instanțelor de judecată și Parchetelor din țară, chiar dacă ”actele (de procedură- procesuale și procedurale)” au fost valabil-întocmite în aceste dosare, cu respectarea articoleleor nr.97-201 din Titlul IV  (privind ”probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”) și ale articolelor nr.257-279 din Titlul VI (privind ”acte procesuale și procedurale commune”) ale Codului de procedură penală și, în ciuda celor care, multe dintre ele, au fost apte de a întrerupe curgerea termenelor de prescriptie generală cu începerea curgerii a noi termene de prescriptie la data întocmirii fiecăruia dintre ele – și au și interupt curgerea acelor termene deoarece fie au fost comunicate fie trebuiau să fie comunicate suspectilor/inculpaților – fără ca Legiuitorul să  fi adoptat vreo lege de modificare a Codului penal, printr-un artificiu inventat prin Decizia nr. 358/2022, de modificare, completare și recalificare a Deciziei nr.297/2018, Curtea Constituționale a lansat în România ”marea amnistie penală” mascată sub denumirea soluției de încetare a procesului penal prin prescripție!

 

VII.c).1.Prin temele false lansate si prin exprimări generalizante, deficitare, ambigue, imprecise sau contradictorii, pline de rea-credință, precum cele expuse în paragrafele 53, 55, 61 și 71-74 ale Deciziei nr.358/ 2022, în opinia mea nedemne de Constituția României și de statutul de judecător CCR, prin care au adus completări și precizări considerentelor Deciziei nr.297/2018 privind întelesul unor paragrafe din decizie și natura juridică a acesteia (nou-definită, de decizie simplă/extremă), cu atribuirea unei semnificații cu efect retroactiv acestor completări și precizări pe care în fapt ele nu o aveau, efect pretins întins pe durata a cca 4 ani începând cu 25 iunie 2018, respectiv în paragrafele 75-76 ale Deciziei (privind  excepția ”actuală” ce făcea obiectul excepției din dosarul nr.2741D/2019), autorii Deciziei nr.358/26.05.2022 publicată la 9 iunie 2022- semnată de Valer Dorneanu în calitate de presedinte care a trimis decizia la publicare în Monitorul Oficial cu putin înainte de expirarea mandatului său și al judecătorului-raportor Daniel Marius Morar care se pare a fost și autorul motivării/ considerentelor deciziei) – au încalcat însăși Constituția țării și mai multe dintre constatările și statuările de nivel constitutional exprimate de CCR prin mai multe deciziile anterioare (sus-indicate), precum și prevederi din legea nr.47/1992 republicată privind organizarea și funcționarea CCR și din alte legi incidente (indicate la capitolul II din prezenta), apoi în plus și-au atribuit și exercitarea unor atribuții care constitutional și legal aparțin exclusiv organelor judiciare (parte a Autorității judecătorești) subrogându-se acestora, iar în final ne-au mințit în față, făcându-ne ”proști grămadă” pe toți cei care (magistrati de la diferite instanțe și parchete, avocați, juriști, specialisti în drept constitutional, profesori de drept penal ș.a.) nu am ghicit ce au avut ei în cap(!?), ci, în baza unor argumente precum cele expuse mai sus, susțineam și susținem contrariul!

 

Consider că prin Decizia nr.358/2022 Curtea Constituționale aduce atingere gravă atât prevederilor art.1 alin.3 din Constituție, care consacră ca valori supreme garantate Drepturile Cetățenilor și DREPTATEA – valori care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional … cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ (Decizia CCR nr. 44 din 16.02.2016) și care exclud favorizarea suspecților/inculpaților și defavorizarea persoanelor vătămate din procesele penale judecate sau aflate pe rolul organelor judiciare din România – cât și prevederilor art. 147 alin.4 din Constituție privind neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, prin încălcarea vădită a acestor dispozițiilor constituționale care prevăd că ”deciziile sunt definitive și pot dispune doar pentru viitor”.

Astfel, consider că judecătorii Curții Constituționale care au adoptat decizia 358/2022, deși obligați să-și respecte propriile decizii la fel ca noi toți ceilalți, au încălcat constatările și statuările Deciziei nr. 186/18.11.1999 și ale Deciziei nr. 169/1999 prin care au recunoscut instanțelor de judecată dreptul și obligația de a aplica în mod direct Constituția ”în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată  neconstituţionalitatea  prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale”, și prin care au instituit în sarcina fiecărei instanţe de judecată ”obligaţia de a respecta decizia Curţii Constituţionale, asadar are obligaţia ca, după caz: -să nu aplice în acea cauza dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale; –să aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se referă decizia Curţii Constituţionale, dar niciodată în acel înţeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei”.

     Examinând comparativ situația avută în vedere în Decizia C.C. nr.186/1999 (cu trimitere și la decizia 169/1999) cu cea produsă urmare a publicării Deciziei C.C. nr.297/2018 la 25.06.2018, rezultă  exact cazul Deciziei 297/2018 care, prin dispozitiv, a declarat neconstituțională soluția juridică ”a oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin. 1 Cod penal  (deoarece, potrivit paragrafului 31 din considerente ”avea  in vedere  si acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul intreruperii cursului prescriptiei si al inceperii unui nou termen de prescriptie a raspunderii sale penale”) dar care prin considerente a constatat în paragraful 34, interpretativ, că ”…soluția legislativă  anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”!  Această decizie, care era obligatorie și opozabilă erga omnes, trebuia aplicată, potrivit Decizia C.C. nr.186/1999, astfel că în cazul în care legiuitorul nu intervenea pentru modificarea art. 155 alin. 1 Cod penal, ”aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar inceta efectele. Dimpotriva, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, conform art. 51 al acesteia”!

Astfel, practic, până la intervenția Legiuitorului de modificare a textului vizat, locul soluției juridice ”a oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art.155 alin.1 Cod penal declarate neconstituționale prin dispozitiv, a fost luat de ”soluția legislativă  anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969” , care corespundea cerințelor de claritate și previzibilitate a legii impuse de Constituție și care asigura producererea în continuare a efectelor art. 155 alin. 1 Cod penal de întrerupere a cursului prescripției, într-o formă unică și predictibilă, corespunzătoare normelor Constituției, stabilită de Curte, respectiv ”doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de suspect sau inculpat”, iar organele judiciare din România erau obligate să aplice Decizia 297/2018 așa cum era ea, cum rezulta din ansamblul ”dispozitiv+considerente”, neavând posibilitatea să opteze nici pentru aplicarea diferită sau partială a acesteia nici pentru neaplicarea ei! Astfel, nu numai că în acest caz nu se poate vorbi de ”analogie” în aplicarea legii penale – în speță dispozițiile art.155 alin.1 Cod penal – devenită astfel predictibilă, de către instanțele judecătorești ci, din contră, de obligația acestor organe judiciare de a se conforma în activitatea lor de aplicare a legii principiului asigurării supremaţiei Constituţiei cerut de Curtea Constituțională!

Ca urmare, întrucât interpretarea și aplicarea de către instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, ca organe judiciare, a Deciziei C.C. nr.297/2018 s-a făcut în mod obligatoriu iar nu opțional, conform constatărilor și statuărilor aceleiași Curți exprimate în considerentele Deciziilor nr.186/1999 și nr.169/1999 (citate pe larg la pct.III.3.1 din prezenta scrisoare) – necontestate ci recunoscute de toată lumea juridică – rezultă că afirmațiile făcute în paragrafele 70-72 ale Deciziei 358/2022 despre o obligativitate selectivă de respectare a Deciziei 297/2018 (de constatare a neconstituționalității soluției juridice ”a oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art.155 alin.1 Cod penal)  funcție de destinatarul căruia i s-a adresat  (în concret un așa-zis ”destinatar individualizat” sau ”destinatar special” care ar fi fost Legiuitorul) precum și despre interpretarea deciziei 297/2018 de către organelle judiciare ”ca o permisiune primită de la instant de contencios constitutional de a stabili ele-însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale” și asumarea în acest mod de către organele judiciare a rolului de ”mic legiuitor”,  sunt doar niște povești nemuritoare, niște tertipuri ieftine, de care cei 7 judecători ai Curții Constituționale s-au folosit în 26 mai 2022 pentru a repune în discuție și a justifica necesitatea intervenției modificatoare și completatoare asupra Deciziei definitive și obligatorii nr.297/2018 (privind sensul unor fraze sau paragrafe întregi din considerente șia naturii juridice a acesteia) în ciuda inadmisibilității lor evidente din moment ce decizia era intrată în puterea lucrului judecat!

De asemenea consider că prin Decizia 358/2022 se încalcă statuările din paragraful 52 al Deciziei 392/2017 (vezi pc.III.3 din prezenta scrisoare) în care Curtea Constituțională, după ce a explicat și argumentat legătura dintre textul criticat, norma constitutională, considerentele și dispozitivul deciziilor pe care le pronunță, a subliniat că toate deciziile sale, inclusiv considerentele lor, au putere de lucru judecat (”autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta”) – care înseamnă că nu mai pot fi completate, interpretate sau modificate ulterior publicării lor! Rezultă clar că această statuare a fost cu bună-știință nu doar nerespectată ci de-a dreptul încălcată de cei 7 judecători ai Curții care au adoptat decizia 358/2022, deoarece aceștia au adus completări deciziei CCR nr.297/2018 definind-o în 26 mai 2022 ca având natura juridică a unei decizii simple/extreme care nu era destinată organelor judiciare ci era destinată doar Legiuitorului, pentru a stabili reperele constituționale ale unei conduite pe care acesta urma să o adopte!

 

În urma analizei deciziei Curtii Constitușionale nr.358/26.05.2022, rezulta în primul rând că aceasta era evident inadmisibilă, așa cum arăta Avocatul Poporului în punctul de vedere transmis Curții înainte de pronunțare, deoarece încălcă prevederi importante din legea nr.47/1992 republicată – și anume  art. 11 alin.2 și 3 (privind reglementarea deciziilor CCR ca fiind definitive și obligatorii doar pentru viitor) și art. 29 alin.3 privind inadmisibilitatea unei sesizări pentru un text de lege care a făcut obiectul unei decizii de admitere (în speță art.155 alin 1 Cod penal), deoarece operează prezumția absolută că la data emiterii Deciziei 297/2018 Curtea a analizat integral textul de lege care a facut obiectul excepției de neconstituționalitate (pe care l-a și indicat și citat integral în paragraful 11) – iar nu doar partial câtă vreme nu a indicat că a înțeles să adopte o astfel de abordare, ca în Decizia 148/ 2015! În plus, odată ce Curtea a declarat neconstituțională prin decizia 297/2018 doar soluția legislativă din textul art.155 alin.1 Cod penal (cea a ”oricărui act de procedură în cauză”), rămânând neafectat textul principal – care prevedea că „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“ și care în concepția de atunci a Curții nu putea rămâne fără înțeles – soluția legislativă eliminată a fost înlocuită, prin interpretarea dată în considerentele deciziei 297/2018, cu cea indicată în paragraful 34 al Deciziei (”…soluția legislativă  anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969…”) supra-citată, care permitea întreruperea cursului prescripției prin îndeplinirea ”doar a unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit  sau inculpat”, astfel încât textul interpretat al art.155 alin.1 Cod penal s-a reîntregit luând o formă nouă interpretată care corespundea cerințelor de claritate și previzibilitate a legii penale impuse de Curte corespunzător Constituției (devenind, în condițiile în care calitatea de învinuit din vechiul Cod penal era identică cu cea de suspect din Noul Cod penal, aproximativ următorul: ”Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea doar a unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat, în cauza în care persoana vizată are calitatea de suspect  sau inculpat”), rezultă că Decizia 297/2018 a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai putea fi din nou repusă în discuție și interpretată diferit după cca 4 ani!

 

VII.c).2. După publicarea de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 358/2022 în Monitorul Oficial la 9 iunie 2022, coroborând prevederile constituționale și legale la care am făcut referire mai sus, și respectând conținutul Deciziilor nr.443 din 22 iunie 2017 (având ca obiect prevederile art. 155 alin. 3 Cod penal, conform paragrafului nr.15 din decizie), nr.297/26 aprilie 2018 (având ca obiect prevederile art. 155 alin. 1 Cod penal, integral, conform paragrafului 11 din decizie), nr. 650/ 25 octombrie 2018, nr. 466/ 29 iulie 2019 ale acestei Curți, analizându-le comparativ, rezulta că Decizia nr.358/2022, având ca obiect din nou dispozițiile art. 155 alin. 1 Cod penal (citate integral, conform paragrafului nr.39 din decizie), a fost construită, în lipsa unei baze constituționale reale din cauza inadmisibilității evidente raportat la decizia anterioară cu nr. 297/2018, pe o logică juridică relativ simplă a valorificării, prin completare și calificare ca decizie simplă/extremă a vechii decizii nr.279/2018, corelată cu atacarea și imputarea în paralel a pasivității legiuitorului care a permis și a determinat organele judiciare să se subroge haotic atribuțiilor acestei puteri legiuitoare cu toate că prin decizia CCR 297/2018 nu le-a fost acordat acest drept organelor judiciare (ca parte a puterii judecătorești), astfel încât prin interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale prin analogie, după bunul plac, acestea au creat o practică judiciară neuniformă care, prin prelungirea ei în timp, ducea la instabilitate judiciară, apoi legală și în cele din urmă constituțională.

 

        Procedând invers constatărilor și statuărilor din Decizia nr.443/2017 (privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în cazul infracțiunilor comise în prticipație penală) dar și din alte decizii adoptate ulterior în care aceasta a fost invocată ca ”practică-argument” – dintre care prima a fost Decizia 297/2018 – precum și contrar sensului în care apoi aceste două decizii au fost invocate în deciziile nr.650/2018, nr.466/2019 și nr.682/2020, prin Decizia nr.358/2022 (de completare și precizare în mod inadmisibil a Deciziei nr.297/2018 după 4 ani de la data publicării acesteia),Curtea Constituțională a încălcat dintr-o dată, în mod evident și inexplicabil după mai multi ani de practică uniformă, atât mai multe dispoziții legale incidente cât și mai multe dintre constatările și statuările sale de natură constituțională conținute în aceste decizii, inventând un mecanism de înlăturare a termenelor de prescripție specială – prin proclamarea ca inoperante, ca ”șterse” retroactiv pe durata a 4 ani în urmă, a oricăror cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale – mecanism ce părea a fi fost căutat de dată recentă și prin care puteau scăpa de condamnare (după cum era ușor de intuit!), ca și în cazul amnistiei dar fără a mai fi nevoie de ”lege de amnistie”, infractori dovediți din procesele penale aflate pe rolul instanțelor judecătoresti sau judecate definitiv – printre care se aflau desigur și mulți ”infractori speciali” (dintre care câțiva mai cunoscuți au fost menționați în prima parte a scrisorii).!

Având în vedere cele trei importante decizii sus-menționate, cu nr.650/2018, nr.466/ 2019 și 314/2020 din care reiese că si după publicarea deciziei nr.297/2018 Curtea Constituțională ”a considerat” și ”a constatat” în mod implicit respectiv expres, dar in ambele cazuri imperativ, ca fiind în vigoare atât dispozițiile art. 155 alin.1 și alin.3 Cod penal cât și cele ale art.155 alin.4 Cod penal, rezultă că afirmatia judecătorului raportor Daniel Marius Morar, a presedintelui-tradător de opinii juridice Valer Dorneanu și a celorlalți 6 judecători care au votat și redactat paragraful 73 al Deciziei nr. 358/2022 ( în care se afirmă că ”în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, și în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada  cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”) – nu este în fapt decât o simplă proclamație făcută cu rea-credință, chiar mincinoasă, fără temei juridic, prin care aceștia au nesocotit și încălcat constatări și statuări de nivel constituțional din conținutul acestor decizii anterioare ale Plenului Curții, cu nr.392/2017, nr.650/2018, nr.466/2019  și nr. 314/2020 (dar și din cea cu nr.443/ 2017!) și prin care, în loc să apere Constituția și securitatea juridică, au dat o lovitură teribilă Constituției și justitiei penale din țara noastră, încurajând infractorii și infracțiunile de orice fel dar având un puternic efect descurajator asupra organelor judiciare oneste și a cetățenilor cinstiți ai țării !

În mod special trebuie să remarc că, odată ce judecătorii CCR au votat în unanimitate Decizia simplă/extremă nr. 466/2019 conținând  critici, analize, constatări și statuări  bazate pe raționamente și argumentații necontestate de nimeni, nici măcar de parlamentari, expuse mai sus la punctul IV.1.d), pe baza cărora în mod clar au constatat și statuat expres că în Codul penal ”soluția legislativă în vigoare din art. 155 alin. (1) deși nu se referă la faptă în mod expres, se corelează cu alin. (3) în vigoare, care prevede că (3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții  la săvârșirea unei infracțiuni, și nu cu privire numai față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură”,  ei au confirmat încă odată ca fiind în vigoare, active și funcționale, atât soluția legislativă cât și instituția ”întreruperii cursului prescripției răspunderii penale” care operau prin dispozițiile art. 155 alin.1 Cod penal în forma interpretată de Curte prin Decizia 297/2018 (în sensul că ”doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de suspect sau inculpat”), precum  și dispozițiile art. 155 alin.3 Cod penal (aspect ce rezulta clar din invocarea și recunoașterea forței obligatorii în primul rând a Deciziei nr. 443/2017, apoi a Deciziei nr.297/2018 – așa cum era ea publicată și despre care nici nu se punea problema că vreodată, de ex peste 2 ani și jumătate, ar putea fi completată prin interpretări și precizări inverse celor din considerentele sale- și în final a Deciziei nr.650/2018)!

 

VII.c).3. Pe de altă parte, în urma analizei făcute Deciziei 297/2018 din postura de fost magistrat – care în perioada 2002-2004 s-a mobilizat activ alături de alți colegi din cadrul Asociației Magistraților din România (având atunci peste 3000 de membri activi!) pentru apărarea drepturilor constituționale, recunoașterea și respectarea statutului magistraților, de independență, impartialitate și supunere doar legii (desconsiderate în perioada ministrului justiției Rodica Stănoiu) precum și pentru adoptarea celor 3 legi ale Justiției ( nr.303/2004, nr.304/2004 și nr.317/2004) – am concluzionat că prin Decizia nr. 358/2022 (prin care s-a interpretat, completat și recalificat retroactiv, în mod inadmisibil, natura juridică a deciziei nr.297/26 aprilie 2018 ca fiind una simplă/extremă, contrar practicii consacrate de Puterea Judecătorească pe durata celor aproape 4 ani trecuți până la apariția Deciziei 358/2022, care aplica decizia 297/2018 ca pe una interpretativă), cei 7 judecători ai Curtii Constituționale și-au depășit cu bună știință atribuțiile, încălcând și prevederile art.1 alin.4 din Constituție privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, precum si dispozițiile anterior referite ale legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, deoarece s-au amestecat voit, direct și nepermis, în competența și atribuțiile organelor judiciare (judecători și procurori) din cadrul Autorității Judecătorești!   Substituindu-se magistratului și încălcând principiile independenței și imparțialității (constituționale și legale) ale judecătorilor și  procurorilor  în activitatea de aplicare a legii penale și de soluționare a proceselor penale, Curtea Constituțională a proclamat, cu caracter general, ca și cum ar fi analizat fiecare dosar penal în parte, ca inoperant, timp de 4 ani de zile, a oricărui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, deși atributul de a analiza și constata incidența prescripției răspunderii penale aparține în mod exclusiv judecătorului magistrat de scaun!

Prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională și-a încălcat propriile constatări și statuări din Decizia 148/17.03.2015 (vezi pct.III.3.3 din prezenta), potrivit căreia identificarea actelor de procedură ce pot întrerupe cursul prescripţiei ”intră în competenţa exclusivă a judecătorului învestit cu dezlegarea pricinii pe fond, cu atât mai mult cu cât o interpretare şi aplicare corectă/greşită a normei poate fi cenzurată cu prilejul exercitării căilor de atac în cadrul unui proces echitabil”, respectiv că ”nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti”, și, procedând exact invers, subrogându-se în mod abuziv Puterii judecătoreşti, a cenzurat în mod direct aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, dispunând în locul acestora, cu încălcarea dispozițiilor constituționale și legale în domeniul aplicării legii (indicate la pct. II din prezenta lucrare), că ”în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”.

Acest amestec fățiș al Curții Constituționale în competența și atribuțiile magistraților avea ca efect, dincolo de încălcarea propriilor statuări ale Curții din Decizia 148/2015, slăbirea, în plan individual, a legitimității magistratilor judecători care, în interpretarea și aplicarea legii, sunt cei care, urmare a preluării aproape mecanice a deciziei CCR nr.358/2022 (regăsită în totalitate în Decizia ICCJ nr.67/2022), pronunță soluția strâmbă a încetării procesului penal pe motivul intervenirii prescripției răspunderii penale – soluție nedreaptă și dăunătoare persoanei vătămate și/sau părții civile – iar prin multiplicarea acestor soluții la un număr foarte mare de cauze penale, în plan general, la nivelul tuturor instanțelor penale din țară, era de natură a determina slăbirea legitimității Puterii judecătorești în ansamblu precum și șubrezirea ordinii sociale!

 

        Asadar, raportat la acest comportament juridic anterior, de a fi votat pentru adoptarea Deciziilor nr.650/24.10.2018, nr.466/29.07.2019 și nr.682/2020, niciunul dintre cei 7 judecători ai Curtii Constituționale care au votat Decizia 358/2022 – în frunte cu ”iluminatul” președinte Valer Dorneanu (care cu cât se apropia mai repede de încheierea mandatului său la Curte, cu atât suferea un ”reviriment juridic” mai puternic, încât nu mai putea să-și apere propriile afirmații și să-și rabde propriile obiecțiuni formulate în Opinia separată contrară la Decizia nr.297/2018) și cu  judecătorul raportor Daniel Marius Morar (care, se pare, a redactat Raportul după câțiva ani de la sesizarea Curții, dar mult mai repede, în doar două săptămâni de la adoptarea deciziei, pe repede-înainte, a redactat și considerentele acesteia, astfel încât decizia a putut fi publicată în Monitorul Oficial în ultimul moment, în data de 9 iunie 2022, cu doar o zi înainte de a-i expira mandatul!) – nu aveau dreptul constituțional și legal (și cu atât mai puțin moral) de a încalca acele raționamente, argumentații și statuări din considerentele acestor decizii devenite obligatorii, în egală măsură, atât pentru ei-înșisi ca judecători constituționali, cât și pentru membrii Puterii legiuitoare și pentru cei ai Puterii judecătorești conform textului publicat iar nu a unor eventuale ”precizări ținute ascunse”!

Cu toate acestea, președintele CCR Valer Dorneanu în calitate de coordonator, alături de judecătorul raportor Daniel Morar care a întocmit Raportul, și de ceilalți 5 judecători care au adoptat Decizia nr.358/2022 (d-na Mona Maria Pivniceru și d-nii Cristian Deliorga, Marian Enache, Gheorghe Stan și Varga Attila) – dintre care 4 încă pretind că sunt paznici ai Constituției (domnii Marian Enache, Cristian Deliorga, Gheorghe Stan și Varga Attila) – prefacându-se că nu știau sau au uitat de Deciziile CCR nr.443/2017, nr.650/ 24.10.2018, nr.466/29.07.2019 și nr.682/2020, lepădându-se de concepțiile juridice care i-au mânat atunci când le-au votat sau pe care aceste decizii le conțineau, au încălcat fără nicio reținere aceste Decizii dar și altele pe care le-am indicat în capitolul III de mai sus (toate definitive, intrate în puterea lucrului judecat și obligatorii erga omnes!) și, extinzându-și competențele cu de la sine putere, s-au transformat în adevărati inovatori ai unei ”construcții juridice” schiloade care încalca toate aceste decizii și care le permitea să se subroge tuturor judecătorilor (de drept penal) ce fac parte din Puterea judecătorească, pe care, înlocuindu-i în mod direct, i-au scutit să mai stabilească de la caz la caz, în dosarele cu judecata cărora erau investiți, dacă și prin ce acte a fost interupt cursul prescripției răspunderii penale, decretând în locul lor și pentru toți deodată, de sus, cu putere general-obligatorie și cu efect retroactiv (dar în mod nejustificat și abuziv, precum am demonstrat mai sus), că timp de cca 4 ani de zile nu a operat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, că nu a existat niciun termen de prescriptie specială (”…pe  perioada cuprinsă între data publicării  respectivei decizii  -nr.297/2018 publicată în 25 iunie 2018.n.n- și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”)!

Sancțiunea pentru toate încălcările deciziilor anterioare ale CCR, care se aplică oricărui subiect de drept, deci și împotriva judecătorilor autori ai Deciziei nr.358/2022, a fost prevăzută chiar de ei în Decizia 189/1999, în care se arată că ” În sfârşit, potrivit Deciziei nr. 169/1999, caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implică existenta răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. … De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.”.

Singura diferență e că dacă din cauza încălcării unor decizii CCR chiar de către unii dintre judecătorii CCR prin Decizia 358/2022 se ajunge la prejudicii patrimoniale, subiect al răspunderii juridice pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate fi fără problemă și oricare dintre cei 7 judecători CCR care au adoptat-o (dar nu și cei care au votat împotriva)!

    Încălcând însăși Constituția prin încălcarea în acest fel a propriilor decizii jurispudențiale obligatorii, cei 7 judecători constituționali deveniți dintr-o data miloși față de sufletele a mii de infractori de toate felurile, au pregătit terenul pentru o altă constructie juridică bolnavă, după cum rezultă din aceeași Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023, și anume Decizia nr.67/2022 pronunțată la 25.10.2022 și publicată la 28 noiembrie 2022 de ÎCCJ-Completul DCD prin care, combinându-se în mod total artificial și nepermis conținutul Deciziei CCR nr.358/2022 cu statuările Deciziei CCR nr.297/2018 (deși în fapt ele nu pot fi combinate deoarece doar aceasta din urmă reprezintă cu adevărat o decizie de sine stătoare în timp ce Decizia 358/2022 nu reprezintă o decizie în adevăratul sens al cuvântului ci constituie doar o completare, explicare și interpretare cu rea credință a Deciziei 297/2018!), s-a afirmat că după ce la 25 iunie 2018 a fost declarată neconstituțională soluția legislativă ”a oricărui act de procedură în cauză” din continutul art.155 alin.1 Cod penal, acest text de lege a rămas fără înțeles juridic – dar prin extensie nu numai acesta ci și cel al alinetului 3 al art.155 Cod penal??– astfel că aceste dispoziții legale nu au mai produs efectul de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale chiar și atunci când actele de procedură au fost valabil întocmite și comunicate suspectului sau inculpatului, încăcându-se astfel în  mod voit și explicit nu numai deciziile nr.443/2017, nr.297/2018, și nr.650/2018 ci însăși Decizia nr. 466/2019 prin care Curtea Constituțională statua categoric și obligatoriu în 25 octombrie 2019 că aceste texte de lege ale art.155 alin.1 și alin.3 Cod penal se aflau în vigoare și produceau efecte depline!

 

 VII.c).4. Din nefericire și foarte grav, cei 7 judecători ai CCR care au adoptat Decizia nr.358/2022 nu au încălcat Constituția numai prin încălcarea unor dispoziții legale și a propriilor decizii jurispudențiale obligatorii erga omnes supra-citate, ci și prin nerespectarea principiului supremației Dreptului European pe care Constituția României îl recunostea prin dispozițiile art.148 alin.1-4, prin care Curtea Constituțională era obligată să-și raporteze soluțiile la jurisprudența CJUE, pentru a nu încălca hotărârile emise în decursul timpului de Curtea Europeană de Justiție (CJUE) ca singură instanță abilitată să interpreteze Tratatul de aderare la Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE) la care România aderat și pe care le-a semnat recunoscându-le efectele prioritare în comparatie cu legislația internă, dintre care amintesc :

  –Hotărârea din 8 septembrie 2015 pronunțată în Cauza C-105/14 Ivo Taricco și alții sau Taricco I  (prin care CJUE a statuat că ”reglementările de la art. 160 și art. 161 din Codul Penal italian pot aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin art. 325 alin. 1 și alin. 2 TFUE dacă reglementările nu permit aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive în marea majoritate a cazurilor de fraudă gravă, aducând atingere intereselor financiare ale UE sau dacă ar exista termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă care aduc atingere intereselor statului membru decât pentru cazurile de fraudă a intereselor financiare ale UE. De asemenea, Curtea a statuat faptul că incumbă în sarcina instanței naționale de a verifica aceste aspecte și modalitatea de îndeplinire a art. 325 alin. 1 și alin. 2 TFUE, lăsând, atunci când este necesar, neaplicabile dispozițiile din dreptul național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru să își respecte obligațiile ce derivă din statutul de membru al UE”.),

–Hotărârea din 5 decembrie 2017 pronunțată în cauza C-42/17, având  ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea Constituțională din Italia în procedura penală împotriva M.A.S. și M.B., zisă Cauza Taricco II, privind interpretarea art. 325 alin. (1) și alin. (2) TFUE, astfel cum a fost interpretat prin hotărârea din data de 8 septembrie 2015 din cauza C-105/14 (, prin care CJUE a statuat că  -”Articolul 325 alineatele 1 și 2 TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.”.)  respectiv

–Hotărârea CJUE din 21 dec. 2021” pronunțată în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C379/19 DNA- Serviciul Teritorial Oradea (prin care CJUE a decis  printre altele că ”2. Articolul 325 alineatul 1 TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată TVA care nu au fost pronunțate, în primă instanță, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută … 4. Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul 1 al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul 1 TFUE sau Deciziei 2006/928”).

 

Astfel, deși Curtea Constituțională ar fi trebuit să fi luat la cunoștință despre cele 3 Hotărâri, inclusiv încă din 21 decembrie 2021 despre această ultimă Hotărâre și să le respecte, prin ”Proclamația” făcută cu rea credință în paragraful 73 al Deciziei nr. 358/2022, coroborat cu cele din paragrafele 53, 55, 61, 68-72, cei 7 judecători care au pronunțat-o au refuzat să respecte statuările pe care aceste Hotărâri CJUE obligatorii pentru toate statele membre UE le-au impus statelor semnatare ale tratatelor anterior menționate. Cu toate acestea, încălcarea de către CCR a principiului supremației dreptului Uniunii prin Decizia 358/2022 a fost stabilită cu certitudine acum, după pronunțarea Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023, din care rezultă că judecătorilor CCR nu le-a păsat deloc de obligațiile pe care România, țara care i-a plătit regește cu sume imense de bani, și le-a sumat și trebuie să le respecte ca urmare a semnării Tratatului de aderare la Uniunea Europeană (TUE), a Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE).

 

Toate aceste încălcări comise de judecătorii CCR au atras critici serioase aduse prin Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023, care au determinat judecătorii europeni să statueze că pentru a respecta TFUE și Convenția PIF la care România este membră, judecătorul român de scaun trebuie să lase neaplicată Decizia CCR nr.358/2022 privind prescripția în cazul infracțiunilor care aduc atingere gravă intereselor financiare ale UE ( ca de ex. evaziunea fiscală ș.a.) și care, odată ce descalifică argumentația și concluziile judecătorilor CCR din decizia 358/2022 privind apariția și aplicarea unei legi penale mai favorabile, fiind vorba de un principiu, se aplică desigur oricărei alte infracțiuni și cu atât mai mult celor care aduce atingere bugetului de stat al României ( ca de ex. delapidare, înșelăciune, abuz în serviciu ș.a.) din moment ce pe baza acestui buget anual se calculează contribuția țării noastre la bugetul UE!

 

Bistrița, la 07 septembrie 2023                                Ioan Lumperdean