„Şi Dumnezeu… a creat (spre binele lumii – n.m.) femeia”

Când Ăl de sus îşi pune în cap să împlinească o săvârşire vrednică de numele Său, credeţi-mă pe cuvânt, nu există – nici pe lumea asta scămoşată, nici pe aia întunecată – necurat sau ceas rău care să-I zădărnicească vrerea. Iară eu, ca unul care se ştie înavuţit de pe urma acestei isprăvi supreme, mă simt îndatorat să-I ofer (cu şi mai multă pioşenie) cinstire şi recunoştinţă. Că fiecare suflet conăcit în odăile acestei întinderi pământeşti s-a bucurat barem o dată în viaţă, de îngrijirea atotputernicului Părinte, n-avem (îngăduiţi-mi să vorbesc în numele tuturor) nici o îndoială. Cu toţii ne-am îmbogăţit de pe urma zidirii şi îngăduinţei Sale nemărginite. Să dau însă deoparte caierul încurcat ce l-am scărmănat ca un iubitor de slove, ce mă aflu, şi să fac ghem firul ce-l depănasem vreme de câteva ceasuri în cotloanele propriei mele chibzuinţe.

Anul trecut, pesemne fiindcă am fost mai smerit şi mai aşezat decât mă crezusem că aş putea fi vreodată, Dumnezeu şi-a vârât mâinile în fiinţa mea obscură şi a deschis larg obloanele ferestrelor să intre lumina veşnică a tăriilor cereşti. După ce-a scormonit o vreme prin mintea mea buiacă de-a adus rânduială în rotocoalele cenuşii, punându-le mai întâi la albit şi spălându-le zdravăn pe urmă, după ce mi-a scos din inimă ghimpii trecutului şi mi-a sticlit lucoarea ochilor, după ce-a dat cu înverşunare la foale şi mi-a întremat între ciocan şi nicovală spiritul, întocmai ca un făurar destoinic şi de nădejde, după ce m-a ferchezuit şi m-a înnoit de mai să nu mă recunosc, m-a aşezat (cu fundul, nu cu capul) pe un butuc de lemn şi s-a făcut numaidecât nevăzut. Nu-mi făgăduise vreo minune, nu mă povăţuise încotro s-o apuc. Şedeam, prin urmare, liniştit pe butucul sortit mie, de-mi părea că trecuseră de-acum zile şi săptămâni la rând, când de la o vreme, deşteptat din buimăceala noii mele fiinţări, am început să pricep dăruirea şi netulburata lui bună credinţă. Îmi părea că mă deşteptasem deodată dintr-o moţăială vecină cu uitarea de sine. Am rămas plăcut surprins să descopăr că înţeleg mai bine, simt mai intens, văd mai limpede şi, desigur, chibzuiesc mai cuminte.

Anul trecut, ca să nu mă tot întind cu vorba ca broasca la rai şi să vă fac capul calendar, ca un dat nesperat, ca o scânteie divină, am avut privilegiul de a fi omenit cum (ar socoti unii) nu întotdeauna aş merita. Un alai de femei distinse – da, de sex femeiesc, cu două ţâţe şi fund de ăla de zici că-i mişto, deşi e trecut de douăj’ de ani – s-au învrednicit să mă pricopsească – din mult drag şi purtare cuviincioasă, din sufletul lor mărinimos şi din conştiinţa unei preţuiri sincere – cu tot ce socoteau ele că aş avea trebuinţă. Încurajări şi sprijin emoţional în ceasurile năpăstuite, zâmbete care „se iau” de la un om la altul, gânduri alese trecute prin văzduhul fără nori, cuvinte înţelepte cum doar un om cinstit cu capul pe umeri poate să rostească, prietenii neaşteptate, sincere şi solidare cum arar mi-a fost dat a primi şi, nu în ultimul rând, din când în când, câte ceva de-ale gurii (deşi, slavă Domnului, n-am dus lipsă niciodată). Dac-ar fi fost după mine, le-aş fi mulţumit „nominal” şi „oficial” acestor bune samaritene, etalându-mă cu un discurs dichisit în piaţa publică luminată de farul incontestabil al reţelelor sociale. Slavă Domnului, că totuşi n-am făcut-o. Cineva acolo sus (n-am nici o îndoială) Mă iubeşte. În urma conversaţiei purtate (faţă către faţă) cu o prietenă – care e „o fată mai mult spre femeie” (vorba nepoţelei ei) – a cărei minte proaspătă şi rafinată subtilitate a simţirii m-au încredinţat de pertinenţa argumentelor aduse, am consimţit că e mai înţelept să nu dau vreun nume ori să întocmesc o listă penibilă cu acelea cărora le-am oferit (cel puţin) o bulină roşie sau, cum e la modă mai nou pe interneţi, o inimioară. Cu alte cuvinte, când îţi trece câte una prin cap, fă bine şi mai cere o părere. E important să „vezi” situaţia şi dintr-o perspectivă diferită şi cu un sistem de gândire altfel alcătuit decât al tău.

Anul trecut am cunoscut câteva femei uimitoare. Grijulii şi îngăduitoare cu cei din preajma lor, neobosite când e vorba de pus umărul la căruţă, isteţe de mama focului, credincioase de-ţi lepezi cât colo pornirile ruşinoase, blânde şi iubitoare de-ai putea adormi ca un prunc la pieptul înmiresmat al măicuţei. Unele poartă pe creştet diadema nobilă a reginelor, altora le-a înflorit în dreptul inimii corola sângerie a jertfei; unele şi-au prins de umeri, prin har şi sfinţenie, mantia străvezie a iubirii necondiţionate, în timp ce altele sunt, pur şi simplu, admirabile gospodine şi mame. Lor şi tuturor femeilor pe care le-am întâlnit şi le-am preţuit cândva, precum şi binevoitoarelor mele cititoare, le încredinţez aceste rânduri ce n-au cuprins într-însele decât o infimă şi aproape imperceptibilă măsură din toate gândurile, din toate simţirile câte-mi vor fi înfiorat – la modul înălţător – fiinţa. Dacă sufletele cele mai dragi – din toate câte mi-au înnobilat, într-un fel sau altul, fie şi vremelnic, viaţa – mi-au suportat cu îngăduinţă şi răbdare gărgăunii de adolescent întârziat este pentru că ele au văzut mai dinainte (nu am nici cea mai mică îndoială în această privinţă) ceea ce eu însumi tăinuiam ori nu descoperisem în adâncul firii mele încurcate.
Precum făceam referire în titlul acestor însemnări: Dumnezeu a creat (bine) femeia sau (bine că) Dumnezeu a creat femeia.