Sic transit gloria mundi (Așa trece gloria lumii)

O imagine face mai mult decât o mie de vorbe. Așa stau lucrurile cu o fotografie prilejuită de Summitul NATO de la Vilnius, în care „liderul maxim” Volodymir Zelenskyi apare singur, trist, derutat și abandonat pe podiumul pe care tocmai se făcuse „poza de familie” cu liderii euro-atlantici. Se vede cum aceștia, așezați cu spatele la cel cu care până nu demult o apariție în presa internațională și pe paginile electronice ale tuturor instituțiilor politice și nepolitice din lume era mai mult decât un prilej de fală, era o obligație, se întrețin veseli și fără griji, ca membri ai aceleiași familii, care și-au văzut sacii în căruță și nu vor să își strice pofta de mâncare amintindu-și de ucrainenii trimiși să moară în războiul Occidentului colectiv cu Rusia.

Fotografia cu pricina mi-a trezit amintirea unor întâmplări la care am participat cu mai mulți ani în urmă.

Prima întâmplare datează cam din vara anului 2003, când am petrecut câteva zile de concediu în insula Kos, din Marea Egee, la invitația celui care pe atunci era ministrul de externe al Greciei, George Papandreu. Printre invitați se mai găseau primul ministru portughez Antonio Guterres, fostul Președinte american Bill Clinton, laureatul premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz, un celebru ziarist de la International Herlad Tribune, Bob Puff și … fostul asistent al Secretarului de Stat al SUA, Richard Holbrooke.

Într-o după amiază, la umbra unor măslini și la un suc de portocale, am deschis cu acesta din urmă o discuție referitoare la soarta fostului Președinte iugoslav, Slobodan Miloșevici. După ce i-am reamintit declarațiile sale de susținere a lui Miloșevici din timpul războiului din Bosnia și al tratativelor care aveau să ducă la încheierea ostilităților prin faimoasele acorduri de la Dayton, și după ce am primit confirmarea informației că la un moment dat i-a înmânat fostului lider sârb o geantă cu bani ca sprijin în campania electorală, l-am rugat să îmi explice misterul transformării sale în cel mai aprig critic al celui altădată omagiat ca fiind „singurul interlocutor cu care SUA poate sta de vorbă” și cel mai implacabil militant pentru aducerea aceluia în fața mult prea politizatului „Tribunal Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie”, de la Haga. În context am mai remarcat că înainte de a se lansa în politica iugoslavă, Miloșevici, pe care, de asemenea îl cunoscusem personal, lucrase în sistemul bancar american, știa bine societatea americană și se simțea aproape de America. Puteam discuta sincer despre acestea toate întrucât principalii actori ai tragicelor evenimente evocate erau de acum fie morți fie pensionari.

Răspunsul lui Holbrooke, în afara unor detalii mai puțin relevante, a avut în centrul său un raționament răvășitor. Îi reproduc cuvintele cât se poate de exact: „Noi l-am apreciat pe Miloșevici ca pe un politician util în complicata situație din Balcanii de Vest. De aceea l-am primit printre noi și l-am tratat ca  pe unul dintre noi. Aceasta nu însemna că l-am și validat ca pe unul dintre noi. El a crezut însă că este egalul nostru și a început să se poarte ca atare. Așa ceva era inadmisibil și a trebuit să îi arătăm, lui și altora care ar mai fi putut cădea într-o astfel de eroare, care este realitatea raporturilor noastre. S-a văzut în acvariul peștilor mari și a crezut că este un pește mare. Am fost obligați să îi arătăm că este un pește mic.”

A doua întâmplare datează din ianuarie sau februarie 2014 și locul de desfășurare a fost piața Maidan din Kiev. Prezent acolo cu câțiva colegi din Parlamentul european, la un moment dat m-am găsit în subsolul unui bloc dintre cele care mărgineau piața plină de corturi și baricade, acolo unde se găsea un fel de stat major al revoltei „pro-occidentale”. Interlocutorii noștri erau unii dintre liderii autentici ai mulțimii din piață, sincer convinși că sunt făuritori ai destinului națiunii lor, pe care o duceau în marș triumfal către „frații occidentali”. Nu aveau dubii că „frații” îi așteptau cu brațele deschise pentru a reface unitatea cândva pierdută a Europei în cuget, simțiri și… fonduri structurale. Nici unul nu bănuia că este manipulat. Nici unul nu știa că în piață, umăr la umăr, luptă și „trimișii” Președintelui Ianukovici și cei ai Victoriei Nuland.

Colegii mei le-au confirmat și întărit entuziasmul. Europa aștepta să primească Ukraina la sânul ei. Acolo curgeau râuri de lapte printre maluri de mămăligă (imaginea am luat-o din Țiganiada lui Budai-Deleanu). Acolo va fi bine și tot ucraineanul va prospera. Europenii și americanii se vor bate până la unu’ cu Rusia pentru independența, suveranitatea, democrația și prosperitatea Ucrainei. (Și sub acest aspect erau sinceri pentru că dincolo de „unu” nu se mai puteau bate, atunci fiind ora mesei). Ceea ce nu se spunea era că lupta aceasta se va da până la ultimul … ucrainean.

Când am intervenit în discuție, am precizat că vin din România, acolo unde avusese loc o revoluție cu câțiva ani înainte și unde participasem la evenimente foarte asemănătoare cu cele în curs de desfășurare atunci la Kiev. Mi-au răspuns că ei știau lucrul acesta și tocmai de aceea cuvintele mele aveau o mai mare greutate pentru ei. Eu eram singurul care, în același timp, eram și de al lor și al Occidentului euro-atlantic mântuitor.

Cu o atare credibilitate și autoritate morală sporită le-am povestit cum ceea ce părea o revoluție națională, dorită de mulți români, fusese o lovitură de forță orchestrată din afara țării și nu tocmai din perspectiva unor interese românești. Le-am descris sângerarea noastră în încercarea de a ne recupera (măcar parțial) și revoluția și suveranitatea. Le-am relatat surpriza noastră atunci când am deschis ușa ferecată de comuniști, situată în zidul care ne despărțea de frații europeni, și am constatat că pe partea cealaltă aceștia o astupaseră cu conștiinciozitate. Le-am detaliat durerea trezirii din vis și a înțelegerii faptului că nu eram participanți la un proces de reunificare și reconciliere europeană, ci la expansiunea puterilor occidentale în ceea ce ele socoteau a fi „estul sălbatec” al Europei.

În același timp, le-am lăudat idealurile și le-am confirmat că acelea sunt / au fost și idealurile românilor vecini cu ei. Le-am atras, însă, atenția că, luptând pentru ele și crezând eronat că sunt păpușari iar nu păpuși, s-ar putea trezi că luptă pentru interesele altora, care nu erau nici măcar compatibile cu interesele lor vitale.

La finele discursului meu, pe care colegii din UE nu l-au contrazis cu un singur cuvânt, ascultându-l într-o desăvârșită tăcere, interlocutorii ucraineni aveau ochii în lacrimi. Unul m-a întrebat aproape șoptit: „Și credeți că așa se va întâmpla și cu noi?” I-am răspuns: „Aveți grijă să nu se întâmple!”

Cred că oricine poate face legătura între aceste întâmplări și mesajul fotografiei de la Vilnius. Îmi este sincer milă de Volodimir Zelenskyi. Nu îmi pot reprima acest sentiment, în ciuda multelor pe care am să i le reproșez. Fotografia arată că ceasul în care cu brutalitate i se va face dovada că este un pește mic care niciodată nu a fost mare și care a fost menajat doar pentru a fi proaspăt la masa peștilor mari, se apropie.

Înțelegând lucrul acesta, președintele ucrainean ar trebui să își ia în mâni soarta și să o dedice integral interesului național. El trebuie să înțeleagă că, în ultimă instanță, Ucraina este pe contul ei și că nu va câștiga nimic sacrificându-se pentru alții, sedusă de declarațiile de dragoste ale acestora. În relațiile internaționale nu există gratitudine. Există doar jocuri de interese și raporturi de putere.

P.S. Dacă cineva de la Ambasada Ucrainei la București citește acest text, ar fi bine să îl trimită urgent la Kiev. Poate declanșează un util proces de reflecție.